Ce s-alegea de noi, a mea nebună,

De ne-ntâlneam demult cu-așa iubire?

Sau nebuneam mai mult încă-mpreună,

Sau eu muream de-atâta fericire.

Viața mea cea strălucită

De ochii tăi cei de copil

Era cu zgomot și-nflorită

Precum e luna lui april.

Și-n astă înflorire zgomotoasă

Noi ne-am fi fost atât ... atât de dragi...

Cu toane multe, tu, ca o crăiasă,

Iar eu — de tine lacom — ca un pagi.

Acum ca-n toamna cea târzie

Un istovit și trist izvor,

Asupra-i frunzele pustie

A noastre visuri cad și mor.

Și de nimica astăzi nu-mi mai pasă,

Nu cer nimic din lume, nici aștept.

Mă mir de ce cu strângeri dureroase

Sărmana inimă mai bate-n piept.

În văduvire și eclipsă,

Eu anii mei îi risipesc,

Simțind în suflet pururi lipsă

De chipul tău dumnezeiesc.