Cu pânzele-atârnate

În liniște de vânt,

Corabia străbate

Departe pe pământ.

Iar stolul rândurelelor

Trece-ntre cer și mare...

O, stelelor, stelelor,

Nemuritoare,

De ce și voi nu vă luați

Pe-ale lor urme oare?

De ce mă întristează

Că valurile mor,

Când altele urmează

Rotind în urma lor?

De ce căderea florilor

Ș-a frunzelor ne doare?

O, norilor, norilor,

Ști-veți voi, oare,

De ce rămân atâtea-n veci

Și numai omul moare?

În cer întotdeuna

Urmăm al nostru mers,

Ca soarele și luna

Rotind în univers.

Un crez adânc pătrunde-va

De-a pururi omenirea

Că undeva, undeva

E fericirea:

Și toți aleargă după ea:

N-o află nicăirea.