Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine

Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.

Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,

Își ascunde tristă galbena ei față.

Horia pe-un munte falnic stă călare:

O coroană sură munților se pare,

Iar Carpații țepeni îngropați în nori

Își vuiau prin tunet gândurile lor.

Eu am — zise-un tunet — suflet mare, greu,

Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;

Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,

Dară a lui nume mai mult o să ție.

Nalți suntem noi munții — zise-un vechi Carpat ­

Dar el e mai mare, că ni-i împărat.

Atunci luna iese norilor regină,

Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,

Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,

Că părea din munte diadem de rege.

Și un stol de vulturi muntele-ncongior,

Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,

Când în miezul nopții, cununat cu nymb,

Fulgere aruncă sus de pe Olymp.