În mări de nord, în hale lungi și sure

M-am coborât și am ciocnit cu zeii,

Atârnând arfa-n vecinica pădure.

M-am îndulcit cu patima femeii,

În stele i-am topit aurul din plete,

În poale-am scuturat piatra cameii,

Din ochi i-am sărutat priviri șirete,

De umeri rezemat am râs cu dânsa

Ș-am potolit din gură-i lunga sete

De-amor. Apoi m-am dus — ea plâns-a.

Mi-a deschis marea porțile-i albastre

Și Nordul frig durerea-mi caldă stins-a.

M-am dus spre Sud — und-insule ca glastre

Gigantici se ridic din sfânta mare,

C-oștiri de flori, semănături de astre.

Și și-a îmflat eterna mea cântare

Aripele de pară-n cer pornite,

Pân-am pierdut pământu-n depărtare,

De unde-albastre scândure-s urnite.

De gânduri negre-i grea antica-mi navă:

Nu știu pe vane căi-s ori menite?

Viața mea-i ca lanul de otavă:

E șeasă făr-adânc și înălțime.

Vulcanul mort și-a stins eterna lavă.

Dar ah, ce văd? E vis? O-ntunecime

Ridică colți înalți din frânta mare.

Cine îmi spune ce minune-i? Nime?

Din ce în ce un rai în depărtare

Se desfășoară dintre stânci trunchiete,

Plesnite lin de undele amare.

Munții înalți la cer străbat, se vede;

Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare

Și dealuri mari păduri înalță-n spete:

E Orientul. Codrii cu grandoare,

Cu vârfii nalți vor norii să-i disfețe.

Cetăți prin ei își pierd a lor splendoare.

Prin codrii lui, prin șesurile crețe,

De-a vântului suflare-mbălsămată,

Din munții-n nori și prin pustii mărețe,

Urbile-antice strălucind s-arată

Și albe par și mitice — cu basme

Urieșești e țara presărată.

Și norii spânzură pe cer, fantasme

De foc și aur ce-n oștiri se-nșiră,

Codrii se plâng și marea doarme-n spasme.

Ajung la țărm — se-ndoaie ca o liră

Cu valuri înstrunită-n lunge rânduri,

Un mic liman, ce raze blând respiră.

Corabiei apusene grea de gânduri

Sinistre — eu pe valuri îi dau drumul,

Frântă de stânci se risipește-n scânduri.

Ce întâlnesc întâi pe țărm e-un tůmul,

Proroc prea sigur al vieței umane,

Tu ești cenușa iară viața-i fumul.

Nu crede însă că în doruri vane

Caut norocul spre-a te-afla pe tine,

Noroc lumesc — zâmbiri aeriane!

Las pe-alții să zidească din ruine

Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată

A vechiului pământ, ce nu-i de mine.

În furnicarii din Apus ei toată

Viața-și fac doruri nebune,

Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.

Ei caut-adevăr — găsesc minciune.

Neam vine și neam trece — toți se-nșală.

Eu adevăr nu cat — ci-nțelepciune.

Căci mintea cea de-nțelepciune goală,

Oricât de multe adevăruri știre-ar,

Izvor de amărâre-i și de boală.

În ladă aur oricât grămădire-ar,

Cu aur nu se stinge-n veci amarul

Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.

Ușor trage prezentul la cântarul

Înțelepciunii... Și ea-i fericirea.

Cu-a răsăritului averi samarul

Eu mi-l încarc, cu-a lui gândiri — gândirea.

Eu pasu-ndrept, colo înspre cărunții,

Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea.

Din codri-adânci, ce înmormântă munții,

Ce-abia și-arăt al lor cap în ninsoare,

Urcând în negre stânci diadema frunții,

Prin șir de codri, palmi nălțați în soare,

Prin lunci de dafin, pe-unde cresc măslinii,

Smochini s-ațin pe verzi cărări în floare.

Din prund înalță trunchii lor arinii

În lume risipiți, sub stânci ce pică

Izvoare sar prin mușchii rădăcinii.

Prin mândrele grădini în cer ridică

Saraiuri albe cůpole de aur.

Cu sori pare plouată urbea-antică

Și risipite prin dumbrăvi de laur

Stau casele-albe, azile liniștite.

Pe porți sunt stihuri scrise-n limbi de maur

Iar căile-s cu marmură podite

Și fără porți sunt sfintele dumbrave.

Pe scări înalte flori de foc sădite.

Pe scări culcate fete albe, suave,

Părul cel negru-l piaptănă în soare,

Ori visătoare stau de-amor bolnave.

Ah, e cetatea cea strălucitoare

Unde-mpăratul Indiei reșade:

Un soare însuși este el sub soare.

Nevasta lui e-acea Șeherezade,

De-nțelepciune plină și de frumusețe:

Ș-a o privi doar soarelui se cade.

*

Într-un sarai cu cůpola rotundă,

Pe scări de marmură îmi urc piciorul,

Pe stâlpi înalți las umbra să pătrundă,

Sub bolta porții calc de flori covorul,

Cărare-i el prin de-aur nalte glastre:

În ele crinii mari întrec ivorul.

Pe murii albi marmorei s-urc pilastre,

Ce netezi, roși, oglinde de purpură,

Reflectă frunze verzi și flori albastre.

Un miros răcoros simțirea-mi fură.

Deschisă lin e ușa unei sale

Și noi minuni uimiții ochi văzură.

Cu umbre moi a gândurilor sale

Un pictor a-nflorit plafondul, murii,

Cu chipuri zvelte, basme-orientale.

Pe perini lungi culcate-s hurii

Și din cățui de-argint copăr miroase

Cu fum albastru formele picturii.

De roșă catifea cu fir pe margini trase

Se-nalță într-un baldachin perdele,

Umbrind un pat cu perini de mătase.

Pe acel pat, un tron cusut cu stele,

Stă înșirând mărgăritare-n poale

Regina cea-nțeleaptă. — Dintre ele

Picioare de zăpadă, mici și goale,

Ea-ntinde surâzând ca-n vis pe-un scaun

De vișinie catifea și moale.

Dureri și ani, și toate îmi disdaun

Aceste vise-aievea la vedere:

Mă mir cum în Olimp se mir-un faun.

Frumoasă e în visu-i de plăcere,

Cu fața albă ea lumină sala

Și ochii ei izvoară de mistere,

Mari și adânci tăiați-s ca migdala

Și-n păru-i negru corpu-i de zăpadă

E cufundat — o virgină Itală.

Cine-ar vedea făr- în genunchi să cadă?

Am genuncheat. — Eu am știut, străine,

Că ai să vii — a dorurilor pradă ­

Ca să m-asculți și să duci de la mine

A-nțelepciunii ș-a frumseții floare,

Să luminezi gândirile din tine.

Eu am știut — profetă vrăjitoare ­

S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază

Poeți cu inimi ceruri-doritoare.

Ridică-te și vino de te-așază

Ici, lângă mine, sui pe perna asta...

Cu brațu-i gol și alb ea o-nfoiază.

Am ascultat... M-am răzimat cu coasta

De dulci gătite perini — iar genunchiul

Plecat... c-adoratori din vremea foastă.