Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze, 

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, 

Încins cu o haină de umbre și raze, 

C-asupră-mi c-un zâmbet aripile-a-ntins; 

Dar cum te văzui într-o palidă haină, 

Copilă cuprinsă de dor și de taină, 

Fugi acel înger de ochiu-ți învins. 

Ești demon, copilă, că numai c-o zare 

Din genele-ți lunge, din ochiul tău mare 

Făcuși pe-al meu înger cu spaimă să zboare, 

El, veghea mea sfântă, amicul fidel? 

Ori poate!... O,-nchide lungi genele tale, 

Să pot recunoaște trăsurile-ți pale, 

Căci tu — tu ești el.