Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,

Prin care trece albă regina nopții moartă. -

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Și în mormânt albastru și-n pânze argintie,

În mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc,

Tu adorat și dulce al nopților monarc!

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,

Ce sate și câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază și ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.

Și țintirimul singur cu strâmbe cruci veghează,

O cucuvaie sură pe una se așează,

Clopotnița trosnește, în stâlpi izbește toaca,

Și străveziul demon prin aer când să treacă,

Atinge-ncet arama cu zimții-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.

                              Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie și bătrână,

Și prin fereste sparte, prin uși țiuie vântul -

Se pare că vrăjește și că-i auzi cuvântul -

Năuntrul ei pe stâlpii-i, păreți, iconostas,

Abia conture triste și umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin și obscur,

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.

.......................................................................

Credința zugrăvește icoanele-n biserici -

Și-n sufletu-mi pusese poveștile-i feerici,

Dar de-ale vieții valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste și umbre-au mai rămas.

În van mai caut lumea-mi în obositul creier,

Căci răgușit, tomnatec, vrăjește trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,

Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.

Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură,

Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi țin la el urechea — și râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.