O, de-ai ști cum șoapta ta divină

Deschide-al visurilor labirint,

Că ce văd eu în privirea-ți senină

N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ.

E-atâta scris ș-atât nu-i scris în sine,

Încât ar trebui un trai de sfânt

Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă,

Privirea ta cea dulce și aprinsă.

Și de-ar pricepe-o... știi tu ce ar zice

Acel fără de seamăn muritori?

Ți-ar împleti cununi de aurite spice?

Ghirlănzi de stele mestecate-n flori?

Ar tremura de vorba ce i-ai zice,

S-ar bucura de-amor și iar de-amor?...

Ce-ar zice e... o știu — și eu ți-o zic:

Privind în ochii-ți n-ar zice nimic.

Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine,

Ce e de zis la frumusețea ta!

Să-și smulgă părul când gândește-n sine

Că nu-i pe lume față ca a ta,

Priviri c-a tale-albastre și senine,

Sân ca al tău de alb — o caldă nea ­

Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,

De aur bucle-așa frumos să șadă.

O, lasă-mă să mângâi a ta frunte,

Să plec pe sânu-ți capu-mi obosit.