Nu credeam să învăț a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,

Ochii mei nălțam visător la steaua

Singurătății.

Când deodată tu răsăriși în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce...

Pân-în fund băui voluptatea morții

Nendurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flacări...

Pot să mai renviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniștit, pe mine

Mie redă-mă!