Pintre stânci de piatră seacă,

Auzi plâns de cucuvai,

Țipând noaptea tristu-i vai!

Când în nouri se îneacă

Chipul lunii cel bălai.

Vraja trece peste lume,

Vraja... cântec amorțit,

Ca un vis îngălbenit,

Pe-a ei buze vineți spume,

Capu-i alb e amețit.

Fuge, trece, fuge, zboară,

Buza-i tremură spumând,

Ochii-i joacă schinteind,

Sub nebuna ei cântare

Lumea doarme în descânt.

Este daďna cea nebună,

Care cântă noaptea-n crâng,

Pe când stelele se sting,

Pe când frunzele-abia sună,

Pe când apele-abia plâng.

Vezi cum luna înghețată,

Dintr-al nourilor hău,

Trece ca și visul greu ­

Sună-n noaptea descântată

Cântul trist din ceasul rău.

Și bătrâna moarte toarce

Gândul ei în nefinit:

Zilele din vine-ți stoarce

Și când capu-ți se întoarce,

Bagi de seamă c-ai trăit.