Și eu născui în sânul Arcadiei și mie

Natura mi-a jurat

La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie;

Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie

O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.

O dată numai Maiul vieței înflorește ­

La mine-a desflorit;

Și zeul lin al păcei — o, lume, mă jelește! ­

Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește

Și iasma-i a fugit.

Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată ­

Pe podul tău pustiu:

Primește-mputerirea-mi fortunei adresată,

Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată ­

De fericire-n lume nemica eu nu știu.

Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare,

O, jude voalat!

Pe steaua-aceea merse senina zicătoare

Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare,

De secoli intronat.

Aci — se zice — așteaptă pe cei răi spăimântare,

Cei buni sunt fericiți.

A inimei adâncuri vei da la-nfățișare,

Enigmei Providenței vei da o dezlegare,

Vei ține socoteală de cei nenorociți.

Aci espatriatul o patrie găsește,

A suferinței cale spinoasă s-a finit.

Divina fiică, care-Adevărul se numește,

Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește,

A vieței mele repezi frâu iute a oprit.

Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare

O, dă-mi junețea ta!

Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare.

Luai avizu-acesta pe viața viitoare

Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.

Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale ­

Dă-mi mie Laura ta!

De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare,

Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare,

Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.

Această-obligațiune la morți e îndreptată

Râzând lumea zicea ­

Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată

Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată,

La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.

Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare:

Naintea unui caos de ani zeificat

Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale?

Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare

Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.

Ce e viitorimea de gropi învăluită?

Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești?

Măreață pentru că e cu coji acoperită,

A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită,

Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.

Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare

Mumia timpului ­

De balsamul speranței ținute în răcoarea

A groapei locuință; nu aceștěa oare

Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?

Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea,

Bunuri sigure-ai dat.

De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea?

Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea

Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?

Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale;

Natura înflorind.

Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale,

Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale

Și totuși credeam tare divinul jurământ.

Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție ­

Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător,

Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie,

Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie,

Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!

Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire!

Din sfere nevăzute zise-un geniu divin.

Sunt două flori — el zise — ascultă, Omenire,

Sunt două flori espuse l-a omului găsire:

Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.

Și cine-ați frânt în lume numai una din ele,

Cealaltă n-o aveți.

Cine nu poate crede, să guste. E-o părere

Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră.

A lumei istorie a lumei e județ.

Tu ai sperat — răsplata ți-a fost dar acordată ­

Speranța-i bunul care norocu-ți destina.

Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată:

Ce se refuză unei minte-ntraripată

Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.