Biblia ne povestește de Samson, cum că muierea, 

Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea 

De l-au prins apoi dușmanii, l-au legat și i-au scos ochii, 

Ca dovadă de ce suflet stă în piepții unei rochii… 

Tinere, ce plin de visuri urmărești vre o femeie, 

Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee 

Și pătează umbra verde cu misterioase dungi, 

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. 

Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, 

Care-n tine se petrece… Ia întreab-o bunăoară — 

O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode, 

Pe cînd inima ta bate ritmul sfînt al unei ode… 

Cînd cochetă de-al tău umăr ți se razimă copila, 

Dac-ai inimă și minte, te gîndește la Dalila. 

E frumoasă, se-nțelege… Ca copiii are haz, 

Și cînd rîde face încă și gropițe în obraz 

Și gropițe face-n unghiul ucigașei sale guri 

Și la degetele mînii și la orice-ncheieturi. 

Nu e mică, nu e mare, nu-i subțire, ci-mplinită, 

Încît ai ce strînge-n brațe — numai bună de iubită. 

Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine 

Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. 

Dacă vorba-i e plăcută, și tăcerea-i încă place; 

Vorba zice: „fugi încolo“, rîsul zice: „vino-ncoace!“ 

Îmblă parcă amintindu-și vre un cîntec, alintată, 

Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. 

Și se naltă din călcîie să-ți ajungă pîn’ la gură, 

Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, 

Ce n-o are decît numai sufletul unei femei… 

Cîtă fericire crezi tu c-ai găsi în brațul ei! 

Te-ai însenina văzîndu-i rumenirea din obraji — 

Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tînăr ca un paj — 

Și adînc privind în ochii-i, ți-ar părea cum că înveți 

Cum viața preț să aibă și cum moartea s-aibă preț. 

Și, înveninat de-o dulce și fermecătoare jale, 

Ai vedea în ea crăiasa lumii gîndurilor tale, 

Așa că, închipuindu-ți lăcrămoasele ei gene, 

Ți-ar părea mai mîndră decît Venus Anadyomene, 

Și, în chaosul uitării, oricum orele alerge, 

Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. 

Ce iluzii! Nu-nțelegi tu, din a ei căutătură, 

Că deprindere, grimasă este zîmbetul pe gură, 

Că întreaga-i frumusețe e în lume de prisos, 

Și că sufletul ți-l pierde fără de nici un folos? 

În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună, 

Tînguirea ta de moarte în cadențele-i adună; 

În zadar în ochi avea-vei umbre mîndre din povești, 

Precum iarna se așează flori de gheață pe ferești, 

Cînd in inimă e vară…; în zadar o rogi: „Consacră-mi 

Creștetul cu-ale lui gînduri, să-l sfințesc cu-a mele lacrămi!“ 

Ea nici poate să-nțeleagă că nu tu o vrei… că-n tine 

E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, 

C-acel demon plînge, rîde, neputînd s-auză plînsu-și, 

Că o vrea… spre-a se-nțelege în sfîrșit pe sine însuși, 

Că se zbate ca un sculptor fără brațe și că geme 

Ca un maistru ce-asurzește în momentele supreme, 

Pîn-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, 

Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere. 

Ea nu știe c-acel demon vrea să aibă de model 

Marmura-i cu ochii negri și cu glas de porumbel 

Și că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară 

Precum în vechimea sfîntă se junghiau odinioară 

Virginile ce stătură sculptorilor de modele, 

Cînd tăiau în marmor chipul unei zîne după ele. 

S-ar pricepe pe el însuși acel demon… s-ar renaște, 

Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaște 

Și, pătruns de-ale lui patimi și amoru-i, cu nesațiu 

El ar frînge-n vers adonic limba lui ca și Horațiu; 

Ar atrage-n visu-i mîndru a izvoarelor murmururi, 

Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, 

Și-n acel moment de taină, cînd s-ar crede că-i ferice, 

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice 

Și cu patimă adîncă ar privi-o s-o adore, 

De la ochii ei cei tineri mîntuirea s-o implore 

Ar voi în a lui brate să o țină-n veci de veci, 

Dezghețînd cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. 

Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atît amor, 

Cînd, căzîndu-i în genunche, i-ar vorbi tînguitor, 

Fericirea înecîndu-l, el ar sta să-nnebunească, 

Ca-n furtuna lui de patimi și mai mult să o iubească. 

Știe oare ea că poate ca să-ți dea o lume-ntreagă, 

C-aruncîndu-se în valuri și cerînd să te-nțeleagă 

Ar împlea-a ta adîncime cu luceferi luminoși? 

Cu zîmbiri de curtezană și cu ochi bisericoși, 

S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt 

De-a fi umbra frumuseții cei eterne pe pămînt. 

O femeie între flori zi-i și o floare-ntre femei — 

Ș-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei 

Ce-o-nconjoară, toți zicînd că o iubesc — cît de naivă — 

Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. 

Tu cu inima și mintea poate ești un paravan 

După care ea atrage vre un june curtezan, 

Care intră ca actorii cu păsciorul mărunțel, 

Lăsînd val de mirodenii și de vorbe după el, 

O chiorește cu lornionul, butonat cu o garofă, 

Operă croitorească și în spirit și în stofă; 

Poate că-i convin tuspatru craii cărților de joc 

Și-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc… 

Și cînd dama cochetează cu privirile-i galante, 

Împărțind ale ei vorbe între-un crai bătrîn și-un fante, 

Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela, 

Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala… 

Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugărește, 

Pe cînd craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i crește, 

Ochiul înghețat i-l umplu gînduri negre de amor 

Și deodată e vioaie, stă picior peste picior, 

Ș-acel sec în judecata-i e cu duh și e frumos… 

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos 

E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, 

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr. 

Așadar, cînd plin de visuri, urmărești vre o femeie, 

Pe cînd luna, scut de aur, strălucește prin alee 

Și pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi 

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. 

Te îmbeți de feeria unui mîndru vis de vară, 

Care-n tine se petrece… 

Ia întreab-o, bunăoară, 

Ș-o să-ti spuie de panglice, de volane și de mode, 

Pe cînd inima ta bate-n ritmul sfînt al unei ode… 

Cînd vezi piatra ce nu simte nici durerea și nici mila — 

De ai inimă și minte — feri în lături, e Dalila!