Fiică gingașă de rege, cînd în haina ta bogată

Treci în faeton de gală și te mlădii zîmbitoare,

Cum din frunzele-nfoiate rîde proaspătă o floare,

Toată lumea ce te vede e de tine-nseninată.

Zbori cu șase cai ca vîntul și răsai ca aurora.

Cu căciulele în mînă și cu gurile căscate,

Oamenii salută-n cale pămînteasca zeitate,

Tu te-nchini. Te simți născută spre norucul tuturora.

Dar deodată în mulțime tu fixezi ochiul tău mare.

De o umbră-nfiorată e gîndirea ta cuprinsă…

O femeie de pe stradă și-a-nălțat privirea-i stinsă

Înspre tine… fără ură, fără-amor, fără păsare.

Tu ? Unde te-apropii codrul se preface în grădină,

Întristarea-n bucurie, bucuria-n fericire…

Secolii coroanei tale cu regală strălucire

Pot să scoată grîu din pietre și palate din ruină.

Ea ? născută-ntr-o cămară în mizerie obscură,

N-auzi nici glas de mumă, nici a preoților psalme…

S-a trezit cu comedianții cum juca bătînd din palme,

Pe-a pierzării căi părinții o-ndreptară ș-o vîndură.

Ea ? De-o intra în templu sub negre boltituri

Al morții spirit doară îl simte în tăcere,

Căci nu-nțelege blîndul cuvînt de mîngîiere

Din paginele unse a sfintelor scripturi.

Ce-nseamn-acele candeli ce ard în orice colț

Sub chipuri mohorîte cu-adînci și slabe fețe ?

Ce-nseamn-acea cîntare pătrunsă de blîndețe,

Ce împle tînguioasă puternicele bolți ?

Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor !
Din valul ce ne bîntuie
Înalță-ne, ne mîntuie !
Privirea adorată
Asupră-ne coboară,
O, Maică prea curată
Și pururea fecioară,
Marie !

Răpită de duiosul organelor avînt,

Pe cartea cea de rugă alunec-a ta dreaptă,

Iar ochii tăi cei umezi la ceruri se îndreaptă.

Ea ?… cade în mulțime cu fața la pămînt.

*

De-ai muri copil de rege de-ale florilor miroasă,

Ca de marmură un înger sub boltirile înalte,

Pe un catafalc depusă – un popor ar plînge-ncalte,

După sufletul tău dulce, după sfînta cea frumoasă.

Ea ? Dacă va cădea moartă într-o noapte de beție

Prin ciocnire de pahare și prin danțuri desfrînate…

Vre un cioclu de pe uliți va-ncărca-o-atunci în spate,

Dară nici în moartea însăși liniște nu va să-i fie.

Nu. Nici maiestatea morții nu sfințește pe sărac…

Căci scheletu-acela care a purtat ast-avuție

De amar și de durere, preparat de-anatomie,

Va face-un pedant dintr-însul… Iar la urmă, într-un sac,

Va fi aruncat în groapa cea comună. O scînteie

Ce-a pierit fără de urmă. Și cu toate astea-i semeni

Ca și lacrima cu roua. Parc-ați fi surori de gemeni :

Două vieți în două inimi, dar o singură femeie.