3

Luna apusese și tânăra evreică ședea în fereastă și se uita în noaptea neagră, umbra urieșas [c]ă a închisorii ei dispăruse și lumina de stele era slabă. Fața ei albă lumina ca a unei moarte din granitul sur al ferestei 2 închisorii. Veni bătrânul în ornatul lui... El era și mai ciudat și mai fantastic ca mai înainte. Bonetul îi sta strâmb pe cap, părul lui lung și sur flutura în vânt. Când evreica-l văzu începu să râdă cu chicot de bucurie.

— Ai sfârșit palatul tău cel nou ? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate-n mătase roșie, cu oglinzi nalte de șapte coți în care să mă văd goală din creștet pân-în călcâie . . . Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ștefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii.

— Ștefane! Vezi tu regele evreilor ! Gătitu-i-ai scaun împărătesc și schiptru pentru mânile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul ? Dar ai slăbit, tânărul meu amic, zise ea întristată privindu-l din nou, și pare c-ai îmbătrânit tare ... de ce postești, să nu postești , făt-frumos ce ești. Dar deodată ea păru a-l recunoaște.

— Nu ești tu cumva Levy Canaan? esclamă ea. Halila! departe de mine. Ea-și smulse mâna -[ n]dărăt , pe care bătrânul o apăsase pe mâna lui.

— Sunt Levy Canaan ! zise bătrânul sughițând. Păgânii au lăsat să sece izvorul de apă. Eu am adus un urcior plin și am venit la Hagar a mea în turn.

— Vai, Ștefane, zise ea încet, te-ai făcut urât acum. Ai lipsit multă vreme de la mine și de la copilul meu, ți-ai lăsat barbă de supărare, n-ai tuns-o, de mult lucru ce-ai avut la palatul nostru cel nou . . . Și erai așa de frumos, Ștefane, și sărutarea gurei tale era ca vinul de Chipru , și ochii tăi — ca ochii de hulub .

— Hagar, Hagar a mea . . . Eu sunt Levy Canaan, evreul cel bogat.

— Tu ești Levy Canaan, evreul cel bogat ? Halila ! Departe de mine ! . . . Dar vezi tu, scumpe Ștefane, copilul amorului tău ? Mi-ai dat să beau vin dulce și-ai lăsat să afume cu smirnă și miresme în palatul tău și mi-ai sărutat buzele mele. Dar ia-mă, ia-mă numai, palatul cel nou va fi și mai frumos decât cel vechi. Bătrânul îi întinse urciorul.

— Halila ! departe de mine. Ley scăpă urciorul pe pietre de se facu hârburi . Ochii lui se cascară — el se uita țintă la fereastă și scutura cu mânile grilagiul. Bonetul îi căzu de pe cap și el alături.

— Ai adormit, frumosul meu mire, zise Hagar, ai adormit în palatul tău, în perini de purpură, în polog aurit. Ea-și întinse mâna cu dorință la bătrânul căzut, apoi îngână încet, ca și când ar fi vrut s-adoarmă copilu-i :

— Dormi dulce, amorul meu, dormi dulce !