1.

Ioan Vestimie nici nu era predispus să fie vrun om mare, nici pretindea să fie. Se poate însă că era mai lipsit de invidie decât alții, că recunoștea cu multă ușurință meritele altora și nemeritele sale, din care cauză lumea-i zicea că e un spirit observator, deși nu știm ca fineța de observațiune și reumatismul unit cu bătaie de inimă să fi stat vrodată în legătură. Avem cu toate acestea să ajungem la halul moral în care justiția pur și simplu a vederii să treacă drept spirit de observație... dar nu e vorba de asta.

Vorba e d[e] Ioan al nostru, care-n toate zilele își urma regulat drumul de la căsuța lui la cancelarie, de la cancelarie la o cafenea din colț, unde citea jurnale ilustrate, de-acolo la birt, de la birt acasă, fără ca în această circulațiune a mersului său să se-ntâmple vro întrerupere sau iregularitate, pe când, din contra, în pulsațiunea și în bătăile inimei sale se-ntâmplau foarte des iregularități .

Fie cauza aceasta, fie altele la mijloc, dar de la [o] vreme încoace Ioan, care avuse o memorie splendidă, începu s-o piardă încetul cu-ncetul. Astfel s-a-ntîmplat că-ntr-o seară, voind să scrie o epistolă unei fetițe blonde, pe care o iubea cu credință de 16 ani și mai bine, să-i uite cu totul numele fetei. A deschis un dicționar de nume proprii, a alăturat terminații de nume femeiești la orice literă a alfabetului, în zadar, numele ei a rămas uitat.

Prima lui idee a fost că poate ar fi fost lovit de-o afazie parțială, c-a uitat o literă din alfabet, a doua că în vasele craniului ar fi căpătat o umflătură care-i apasă creierul și multe idei ipocondriace îi veniră lui Ioan Vestimie. Opinia noastră este însă că Ioan închisese prea de timpuriu cahla de la sobă și că-l durea poate capul.

Dar aceasta nu era, se vede, ideea lui. El se culcase și-ncepu a simți o stranie amorțeală în brațul drept. Deși era hotărâtor treaz, nu-i era cu putință să miște acel braț. Apoi urmă amorțirea piciorului stâng , apoi adormi în sfârșit.

Dar mult n-a ținut somnul lui. El s-a sculat foarte ușor și atît de sănătos din patul lui precum nu se simțise nicicând; inima lui îi bătea cu vioiciune și căldură, pasul era ușor ca acela a unei ciute. Erau 10 ceasuri înaintea miezului nopții. El se-mbrăcă repede și plecă în oraș, intră în cafeneaua sa obicinuită și-ncepu să răsfoiască jurnalele .

Ceea ce i se părea ciudat din cale-afară e că stâlpii de cafenele îi luau jurnalele din mână fără ca să-l mai întrebe, mulți din ei nici păreau a-l vedea, numai unii, și anume aceia cari se deosebeau prin fineța palorii lor sau prin ochii prea adânciți în cap, se uitau la dânsul și suspinau. De ce acești oameni îi erau cu deosebire simpatici nu știa nici el.

La apropierea miezului nopții el simți o ușoară neliniște. Plecând din cafenea, unde prin excepție nu avuse nici cafeaua lui neagră, el își aruncă privirea pe unul din jurnalele de seară și văzu cu mirare următorul lucru :

Aflăm ca astăzi, la 7 ore de seară, d. Ioan Vestimie a încetat din viață în urma unei violente bătăi de inimă. Nu putem decât să deplângem moartea prematură a unui tânăr care, pe lângă un caracter solid și demn de toată încrederea, mai avea un spirit fin de observație și multă dreaptă judecată.

El nu-și putea explica cine-i jucase festa ca să-l anunțe drept mort prin ziare. Ieșind pe uliță, o lună plină de toată frumusețea împânzea cu razele ei turburi-străvezii oriunde găsea loc prin întunerecul ulițelor. Ici bătea într-o firmă de croitor, dincolo prin fereștile închise a unui salon deșert, într-alt loc pe zidurile lungi și albe a unei curți de biserică, curat o frumusețe de lună.

El se mira și de această lumină nepomenit de dulce, dar și de ușurința cu care îmbla el, până ce în sfârșit ajunse acasă și se culcă. Se vede că-ncepuse a miji de ziuă, căci cucoșii cântau și el adormi adânc, foarte adânc, de astă dată fără să-i pese de cancelaria lui de mâni sau de alte treburi. În somnul lui cel adânc auzea însă mormăind primprejurul [său] ca niște roiuri de albine, dar foarte trist, foarte melancolic. De mai multe [ori] voise să-și scuture capul, ș-atunci, încordându-și vederea, zărea o mulțime de lumini aprinse, dar apoi recădea repede în somnul lui adânc și nu mai pricepea nimic [din] acel murmur misterios si tânguitor de roi.