3.

A treia zi un murmur într-adevăr foarte tare auzea împrejurul capului, ba i se păru chiar că-l poartă oameni pe sus. Cu toate astea, cu toată voința din parte-i, nu putea mișca nici brațul din acea cumplită amorțeală, nici piciorul; ceea ce simțea însă în suflet era o estremă mulțumire, un sentiment de ușurare a inimei.

Când se trezi acuma, se trezi nu acasă, ci-ntr-o grădină mare și frumoasă, pe arborii căreia atârna omăt. Vro câțiva copii se jucau cu bulgări de zăpadă și fugeau repede prin grădină, iar într-alt loc văzu o fată tânără îmbrăcată în alb, foarte, foarte palidă la față și cu ochii pe jumătate deschiși numai. El s-apropie de ea, iar ea-i zâmbi și-i întinse mâna.

— Mergem amândoi în oraș, nu-i așa?

— Desigur, răspunse Ioan, deși or să râză oamenii de noi.

— Las' să râză, zise ea. Acuma râsul lor n-are nici un înțeles. Alaltăieri încă aveau drept să râdă și râsul și vorbele lor mă dureau, azi...

— Ai dreptate, dar unde mergem?

— Ce fel? Tu nu știi încă? Dar voi să-l mai văz o dată; el doarme acuma și visează la mine și sufletul lui mă atrage, mă atrage ca un magnet...

Ciudat era că Ioan nu se prea mira de întâmplările lui. Mai întâi avea sentimentul că-și pierduse în parte memoria, apoi sentimentul că cu ușurință poate intra oriunde voiește, poate face tot ce voiește, al treilea sentiment, dar cel mai energic din toate, era că toate acestea se petrec într-un vis aievea, a cărui rațiune fiziologică este o durere ușoară la tâmpla dreaptă. De astă dată el se duse întâi acasă. Alexandru dormea horăind în patul lui. Măi Alexandre, scoală-te, zise el. Alexandru se sculă speriat și dibui prin întuneric după un chibrit.

— Ce cauți chibrit, nu vezi destul de bine?

— Ba văd, dar trebuie să-mi țin mâna la ochi.

Pe Ioan îl trecu atunci un fior de bucurie. El știa prin inspirație că, dacă va șopti acum trei cuvinte magice, pe care le știa cine știe de unde, Alexandru are [să] devie ca el.

— Îți ghicesc gândul, zise Alexandru, dar te-nșeli. În soare trebuie să mă uit, cu mâna la ochi, pentru ca tu să mă poți face...

Cel din urmă cuvânt Ioan nu-l auzi, căci glasul iubitei lui îl chema. Ea sosise c-o trăsură la scară.

— Hai la bal, hai la bal, zise ea, toată seara am să gândesc numai la tine. El se sui alături cu ea, îi cuprinse strâns talia și văzu că ea plânge.

— De ce plângi, Anna? întrebă el.

— Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu știi că eu am aflat?

— Ce-ai aflat?

— șut! să n-auză nimeni, căci nimeni nu știe.

El intră în sala de bal. Cântece, vuiet, danț... dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai rușinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese până a-l ruga să-i încheie calțaveta, și cu toate acestea, deși era cea mai veselă, era însă foarte de treabă.

Când muzica reîncepu, el o acompanie cu glasul, mai întâi încet, apoi tot mai tare. Lumea era răpită, dănțuitorii de vals zburau răpiți și fermecați, muzicanții își mânuiau c-o demonică măiestrie instrumentele, iar el cânta, cânta, când încet, când tare, ca un glas de vânt trecând prin arfa lui Eol.

Și cu toate acestea nimeni nu băga de seamă că el cânta. Din contra, toată lumea se uita la un violonist bețiv si ofticos, a cărui [vioară] s-auzea într-adevăr ca un melodios țipet de durere care inspira și celelalte instrumente.