F ata mamei A ngo și giroflé-girofla

[Articol cu paternitate incertă]

[21 decembrie 1875]

De doi ani s-a introdus și la noi operetele comice și cum se știe s-a început cu Fata mamei Ango, în urma Giroflé, acum mai auzim că se pregătește „Princesa de Trepizonda“ și dacă a vrea Dumnezeu, tot așa înainte. Calea s-a deschis și mulți își freacă mânele și se bucură de aceasta; crezând cumcă teatrul nostru a făcut un progres mare, s-a format companii lirice etc. Noi însă care căutăm la teatru, nu zgomotul ce amorțește sufletul, ci școala care formează inima, îndreptează caracterul prin icoane vii, să vedem întrucât este folositor acest gen de teatru; această drojdie de teatru să zicem. Teatrul este artă și astfel fiind trebuie să tindă la caracterul tipic, la expresiune, la frumusețe. Când Molière a creat pe Tartufe, a reprezentat ipocrizia cu formele potrivite ei în gradul cel mai energic; astfel că Tartufe, din simplă individualitate, s-a rădicat la un caracter hotărât. Trăsăturile acestui caracter însă fiind generale, neatârnate de timp și spațiu; în același timp fiind omenești ele nu mai sunt simple trăsături a unui caracter, ci formează însuși un tip al omului, tipul ipocriziei. De aceea Tartufe a lui Molière va trăi cât și omul de pe pământ, căci el va fi oglinda vecinică în care se va recunoaște ipocritul. Tot astfel cu toate caracterele comedii. În sensul acesta dânsa iese din lumea comună, înfățoșindu-ne caractere, tipuri. O asemenea este hrană sufletească, căci ea ne arată pe noi înșine cu simțirile și patimile noastre, și, din felul desnodământului piesei, vedem consecințele patimilor noastre. Publicul la un asemenea spectacol simte emoțiunea care-l cuprinde, se interesează de soarta ficțiunilor de dinaintea ochilor săi. A produce emoțiune, trebuie să tindă autorul, actorul, muzicantul; căci emoțiunea este care mulțămește pe om, dânsa i ascute simțirea și-i perfecționează sufletul. Sălbatecul nu se emoționează de nimic. Dacă comedia arată defectele, drama înfățoșează vârtejul sufletului nostru. Drama va arăta ce poate face pasiunea din noi; cum sub impulsiunea ei, sufletul nostru devine măreț până la sublim sau hâd până la oribil, după calea care ea a apucat. Opera, prin muzica ei ca expresiune când măreață când dulce, dezmierdătoare, produce prin combinația măiestrită a sonurilor toate mișcările și peripețiile sufletului nostru. Expresiunea ei cea vagă ne pătrunde încetul cu încetul, produce o vibrație nervoasă în noi, devenim melancolici și în urmă visători. Comedia, drama, opera ne mișcă, căci au în ele expresiuni de ale frumuseții. Operetele nu tinde să exprime nimic, ele sunt curat caricatură în personajele și costumurile sale; nici o tendință estetică. Opereta a născut din sufletul tocit și uzat a Parisianului actual, sceptic, i-a trebuit un teatru care să-i deștepte simțurile enervate. Dar el ne înfățișează spiritul îmbătrânit și ar părea natural să aibă un asemenea teatru. Cu noi însă nu este acelaș lucru. Suntem în momentul trecerei de la barbarie la civilizație și trebuie ca societăței noastre să i se dea acel fel de teatru care să-i dezvolteze și să-i cultive inima; căci precum pe o vlăstare plăpândă un soare prea arzător este în stare să-o usuce; de asemenea și o societate tânără dându-i modele numai pur simțuale, o menține în starea de materialitate și-i corupe sufletul. Capitalul intelectual al actorilor ar fi putut să fie întrebuințat în studiarea altui teatru decât în a scenelor cu îndoite înțelesuri.