[17, 19, 21, 26, 28 noiembrie 1876]

Se vorbește că în Consiliul de Miniștri al României s-ar fi hotărât de a face întrebare tuturor puterilor garante, afară de Rusia, ce purtare să păzească România în caz de a i se cere din partea guvernului rusesc permisiunea de a trece c-o armată prin țară. S-a hotărât totodată de a nu răspunde Rusiei la o asemenea cerere decât atunci când vor fi răspuns definitiv toate puterile la întrebarea României.

În complicațiunea de interese și tendințe a puterilor garante, întrebarea României, dacă se va confirma, va avea meritul să aducă claritate în situație. Căci sau puterile se vor declara formal și solidar contra unei asemenea permisiuni și vor trebui să-și apere cu arma 'n mână declarația lor, fără chiar ca Rusia să poată fi supărată pe noi, căci ne vom putea referi la hotărârea acelor puteri, sau răspunsurile lor evazive, îndoielnice și contrazicătoare vor reda României libertatea de acțiune, libertatea de a se hotărî pentru unul din cele două mari curente istorice, curentul de nord-est, tinzând a schimba fața Europei, și curentul de vest, ce tinde a menține statu quo.

Hotărârea noastră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, și aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său șes și deschis din toate părțile nu pare menit de providență de a fi militar și cuceritori, ci ca nație. Ni se pare evident că viitorul Orientului este o confederație de popoare în care egalitatea naționalităților și limbelor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state lucru secundar.

Aseminea e evident că reforma Orientului poate avea două patronate: pe Rusia și pe Austro-Ungaria — care aceasta reprezentează imediat politica occidentală.

Asupra unei hotărâri a românilor din principate va avea deci influența natura politicei exercitate de Austria față cu naționalitățile în genere și cu cea română în parte.

Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei vom vorbi numai de poziția românilor din Austro-Ungaria.

Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică și cel mult administrativă locală.

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile și a susținea că idealul unității politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie traiană, se ține de domeniul teoriilor ieftene, ca și republica universală și pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din așa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naționalități și au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăși, care le dedese preponderanța în această țară, avea și răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniți — nu de a fi absorbiți, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei — dar meniți de a fi vexați singuri de solgabiraiele fraților maghiari, de a sta izolați sub presiunea administrativă și financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunați sub greutatea acelorași suferințe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă și când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaște că sistemul lor de guvernământ — în finanțe foarte asemănători cu cel turcesc — și-a trăit veacul și nu mai este cu putință. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale și județene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viață liniștită și proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănățenii, simpaticii crișeni și străvechiul Maramurăș. Așadar idealul românilor din toate părțile Daciei lui Traian este mănținerea unității reale a limbei strămoșești și a bisericei naționale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, și cine știe dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baștină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca și romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziția de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

În vremea din urmă ziarele ungurești au făcut multă vorbă despre o alianță maghiaro-română. Rămâne acum să stabilim în ce condiții s-ar putea spera această alianță, bine înțelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern și guvern, pe care le rupe ziua de mâni, ci de un modus vivendi și o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al dușmăniei și răutății, în care popor pe popor caută să-l înghită și om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creștinați (căci pân-acuma se părea că numai pielea li-i botezată), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră și fie ei încredințați că am fi tot atât de zeloși apărători ai existenții lor ca și ai neamului nostru.

Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german și slav care ni se prezentează sub mutra beamterului și jurnalistului austriecesc și care în vremea din urmă a 'nceput să facă politică pan-germanistică și să jure în numele sahastrului de la Varzin, care nici cu spatele nu vra să știe de ei. Urmașii lui Arpad nu ni pot face un rău esențial, ci vexează; dar bastardul evreo-germano-slovac e dușmanul dibaci a oricărei naționalități. Ungurii știu proverbul nostru: „românul nu uită niciodată“ și ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, știind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită și nu uită, după cum o iei. Românul nu urăște decât pe cei ce i s-au băgat în suflet și ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub același regim ca și bulgarii, sârbii și grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii și le țin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deși desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se 'ntrebe pe cine-i urăsc ei ca să știe pe cine urâm și noi. Credem că asta-i destul de clar, deși, în emoțiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba.

Așadar biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe sama lor, și prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. În dejudecarea lucrurilor acestei lumi și mai ales în secolul nostru ne-am deprins a aplica o singură măsură, aceea a interesului material, a stăpânirei asupra puterei fizice; și cu toate acestea oamenii, chiar cei mai materialiști, lucrează fără să vreie, ba fără să știe, pentru un scop mai înalt. Această conștiință o are poporul, n-o are câteodată omul cult. În zadar am căuta în lume poporul care să trăiască numai pentru câștig material ca atare, la toate vom găsi că acest câștig este numai mijloc, niciodată scop; chiar la rasa evreiască, a cărei lege nu admite nemurirea sufletului și este deci inferioară celorlalte legi ale pământului, chiar la evrei zic, unde se pare că ochii sunt ațintiți la câștig material, vedem răsărind o idee mai înaltă. Din acest punct de vedere privită, cestiunea, pentru un popor ca cel românesc, devine simplă. Nu veleitățile unei vieți de stat mai mult sau mai puțin precare, nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim. Oamenii de care se vorbește mai puțin și popoarele item sunt cele mai fericite. Dar ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sânt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.

Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalităței. Cei mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropria rezultatele supreme ale științei, de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un razăm moral într-o lume a mizeriei și durerei, și acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi. Și chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstracțiunile supreme ale minții omenești, nici una însă nu e lipsită de espresia concretă a simțirei și numa în limba sa omul își pricepe inima pe deplin. Și într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: „așa voiesc să fiu eu și nu altfel“, oare s-ar fi născut atâte limbi pre pământ. Prin urmare simplul fapt că noi românii, câți ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, „una singură“ ca nealte popoare, și aceasta în oceane de popoare streine ce ne încongiură, e dovadă destulă și că așa voim să fim noi, nu altfel.

Vedem dar că cestiunea noastră se simplifică din ce în ce. Românii voiesc a li se garanta uzul public al limbei lor pe pământurile în cari locuiesc și vom vedea că toate mișcările pe cari le-au făcut, în acest senz le-au făcut.

Față cu această cerere întâlnim însă în amândouă părțile Imperiului austro-ungar o rezistență necalificabilă prin obrăznicia ei.

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sânt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nici o importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, sântem români și punctum. Nimeni n-are să ne 'nvețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce sântem — români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împrotiva persecutorilor. Ș-apoi ni se pare că nici un neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sânt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice d-zeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii — toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt de față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una.

Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

Ce se va zice însă când vom arăta că pe pământ românesc, în Bucovina, sub sceptrul austro-ungar, sinagoga evreiască are mai multă autonomie decât biserica românului? Căci dacă evreul are rabin, și-l alege singur, dacă are școală jidovască, își caută singur de dânsa. Dar dacă îi trebuiește românului preot, îl numește (mediat) guvernul de la Viena; dacă biserica lui are avere, o administrează tot guvernul de la Viena; dacă are școală, profesorii sunt numiți tot de guvernul de la Viena. Și cu toate acestea Bucovina n-au fost luată cu sabia, ci din contra prin bună învoială și cu condiția ca starea de lucruri în trebile bisericești și politice să rămână intactă.

Ce se va zice dacă în Ungaria vom vedea pe români, mai cu samă pe români, tratați în mod cu totul escepțional? Lasă că Transilvania e de atâta amar de ani într-o adevărată stare de asediu, lasă că înlăuntrul ei se aplică o altă lege electorală și e preste tot lăsată la discrețiunea înțelepciunei ministeriale din Pesta; dar poporul românesc în parte, în mod cazuistic, e vexat de guvernanții săi. Procese urbariale îndreptate contra averei lor private, legi electorale îndreptate contra voinței lor legitime, voturi virile în municipie pentru a îneca voturile locuitorilor, c-un cuvânt un păinjiniș întreg de măsuri arbitrare, adaos prin călcarea zilnică a tuturor dispozițiilor din lege cari au mai rămas în favoarea naționalităților.

Prin urmare, întorcându-ne de unde am plecat și considerând asiduitatea cu care presa austriacă cere de la români ca în caz dat să se sacrifice pentru „civilizație“, ni se va da voie să întrebăm dacă civilizația austro-maghiară, în forma în care ni se arată, merită să ni ridicăm brațul pentru ea, dacă se poate cere de la români ca ei să meargă alături cu o putere care, stăpânind ea însăși peste trei milioane de români, îi tratează într-adins și într-una cu disprețul celui mai elementar simt de justiție; căci românii — să fie bine stabilit — nu cer privilegii, prerogative; ei cer în Ungaria cel puțin aplicarea conștiințioasă a legei pozitive a naționalităților, în Bucovina nu cer decât esercițiul liber al confesiei lor, autonomia bisericei lor; o autonomie pe care-o au evreii, lipovenii, calvinii, nemaivorbind deloc de puternica poziție a bisericei catolice; dacă, c-un cuvânt, se poate cere să ni vărsăm sângele pentru a asigura contra mișcărei slave supremația simulacrului de civilizație evreiască din Austro-Ungaria.

După tonul cu care vorbim, s-ar putea presupune că, în dreapta indignare, exagerăm lucrurile. De aceea vom vorbi asupra materiei în mod cu totul special.

După câte se vorbesc prin jurnale, Austria pare a avea o constituție. Pare a avea zicem, pentru că în faptă nu există decât pentru a fi batjocorită de-o mână de evrei și de beamteri cari cârmuiesc acest complex de țări în cari nimene nu-i mulțămit. Afară de aceea, libertatea religioasă este, dragă Doamne, garantată prin o mulțime de terfeloage de origine supremă, cari se vor fi respectând față cu alții, numai față cu românii nu. Astfel Constituția din 4 mart 1849 § 1, Patenta din 31 dec. 1852, „Diploma“ din 30 oct. 1860, în fine Constituția (Reichsgrundgesetz) din 21 dec. 1867 art. 15 în care se zice:

„Fiecare biserică recunoscută de stat are dreptul de a-și exercita cultul după credința ei, a-și conduce școlile sale, a stăpâni și întrebuința fondurile și averile sale bisericești și școlare după trebuința și dorința ei“.

Și într-adevăr, acest articol se și aplică — pentru lipoveni și evrei, pentru români nu.

De douăzeci și șase de ani românii bucovineni se plimblă de la Ana la Caiafa, pe la naltele scaune, cum zic ei, pentru a putea exercita un drept garantat de constituție și de 26 ani îmblă în zadar.

Pentru a înțelege anomalia atârnării bisericești din Bucovina — atârnare eretică, contrarie canoanelor ritului răsăritean și cea mai nedreaptă înrâurire asupra credințelor poporului — vom trebui să caracterizăm în două cuvinte așa numitul partid liberal-constituțional din Austria. Într-un mozaic de popoară cu un singur guvern a trebuit să se ivească oameni care nu se țin de nici o nație în special, oamenii interesului personal, cari cu aceeași ușurință pot fi maghiari, poloni, germani, c-un cuvânt ce li s-ar cere să fie. Acești indivizi fără nici o comunitate de principii, una fiind numai întru esploatarea naționalităților, care nu au nimic sfânt în lume, nu țin la nimic decât la sine, sunt „liberalii“ din Austria. De aceea nu ne vom mira dacă vom găsi pe d-ni ca Giskra, miniștri atotputernici, uniți la escamotări ordinare cu evrei parveniți, întreprinzători de drumuri de fier; nu ne vom mira, zic, dacă vom găsi că într-un rând cel mai liberal consiliu de miniștri din Austria se constituise în consiliu de întreprinzători. Mai toți foștii miniștri liberali sunt astăzi milionari — din advocați fără pricini ce au fost. De unde? Deodată cu fotoliul de ministru mai ocupau și fotolii de membri în consiliile de administrație a tuturor bancelor și întreprinderilor posibile și imposibile, care în vremea marelui „Krach“ au prezentat aspectul zilei de apoi, în tumultuasele strigăte a particularilor înșelați, a micilor capitaliști ruinați — un adevărat Pompeii surprins de lava Vezuvului. — Austria, crezând a putea abstrage de la serviciul oamenilor cu părinți cerți, care să fi vorbit o limbă certă, să fi ținut la un cămin, să fi avut în suflet „simț istoric“, singurul care întărește împărățiile, s-au folosit din contra de oameni care nu țineau la nimică, nici la Austria ca abstracție, de oameni pe care în jurnalele lor îi vedem vânduți la turci (ca Neue freie Presse), la imperiul german, la ruși, cu-n cuvânt Austria s-a servit de un element venal, corupt, lipsit de caracter, adevărat gunoi al catilinarismului. Acești oameni guvernau și guvernează. Contingentul cel mai mare pentru formarea acestui „clei al împărăției“, cum îl numesc ei, îl dau evreii. „Ce mi-i Hecuba?“ zice evreul, ce-i pasă lui de seriosul german, de energicul ceh din Boemia, de cavalerescul polon, de melancolicul rus, a sa țintă una este; succesul, strălucirea, banul. Cumcă acești oameni se numesc astăzi „germani“ e curat întâmplător și trebuie atribuit puternicei ridicări a vecinului imperiu germanic; tot acești oameni se numesc în Ungaria maghiari „noi“, ei nu au naționalitate, pentru că n-au trecut, n-au istorie. De aceea guvernul austriecesc, înaintea venirei contelui Hohenwart la minister, era un guvern de parveniți, stăpâniți, ei la rândul lor, de hetere. După căderea contelui, regimul „bursei“ au reînceput, neutralizat întrucâtva de blestemele populațiilor ruinate de la un capăt al imperiului până la celalt. Astfel dar era firesc ca predecesorii lui Hohenwart, care în viața lor n-au simțit instinctul respectării proprietății, să răspundă într-un rând bucovinenilor că „fondul religionar greco-oriental nu ar fi al bisericei, ci al guvernului“.

Noi nu ne putem nici închipui măcar o asemenea lipsă de orice simț de pudoare. Într-adevăr, la noi moșiile mănăstirești s-au prefăcut în avere a statului, dar numai moșiile bisericei statului român, care a luat asupră-și întreținerea fără deosebire a tuturor școlilor, spitalelor, mănăstirilor mai însămnate, puindu-se capăt esploatării prin călugări străini, care se îmbogățeau aici în țară și ridicau cu banii noștri institute grecești.

Dar guvernul român nici a gândit vrodată să ieie în administrarea sa averea bisericilor catolice, protestante, lipovenești etc., care nu sunt biserici ale statului român.

Și nici în Austria n-ar fi cutezat nimeni până la acești parveniți să ridice pretenții asupra averei unei biserici neatârnate, neconfundabile cu statul austriac.

În fine cabinetul Hohenwart, care din nenorocire pentru naționalități, avu o durată atât de scurtă, dacă nu le-a dat românilor siguranța averei lor strămoșești, cel puțin a neutralizat rapacitatea predecesorilor săi, căci în vremea lui s-au pus în fața lumei, într-o adunare de proprietari, preoți și țărani în număr de 4000 inși din toate unghiurile pământului clasic al Bucovinei, drepturile necontestate, neatacabile ale bisericei răsăritene asupra fondului religionar.

Iată dar cum stau lucrurile.

Trecând Bucovina sub Austria, Divanul Moldovei și Vodă se vede că s-au îngrijit ca prin tractatul de cesiune Austria să fie obligată de a mănținea în aceste ținuturi statu quo. Guvernul austriecesc au găsit în Bucovina stări de lucruri cu totul fericite în privirea îndestulărei materiale ale locuitorilor.

Au găsit mănăstirile pline de averi, o numeroasă clasă de țărani cu totul liberi, mazilii, ruptașii și răzeșii, bresle de meșteșugari, starostii de negustori, c-un cuvânt o feudalitate cam târzietică în viața ei, dar liniștită și liberă. Ceea ce era vechi în vechea Moldovă era legătura pe care clase întregi o aveau cu statul. Mazilii și ruptașii, boierii cu scutelnicii lor erau obligați de a servi gratis în orice ocazie statului, era să vede rămășița a organizației militare de sub domniele vechi. Aceste legături dintre domnie și populație, prerogativile acestei din urmă erau neînțelese pentru noii guvernanți, obligați a ținea statu quo; afară de aceea ei sperau a deduce din drepturile domniei moldovenești drepturi ale împărăției Austriei. Cu acest scop guvernul austriecesc face la a. 1782 întrebare Divanului Moldovei ca să-l lumineze în materiile juridice, dar mai ales în materie de succesiune. Din toate acele întrebări (26 de toate) se vede cum noii guvernanți umblau ca mâța pe lângă păsat, doar s-ar putea deduce cumva dreptul de proprietate a „Stăpânirei“ asupra pământurilor mănăstirești, răzășești și a locurilor din târguri.

Iată câteva din aceste curioase întrebări:

Veniturile podurilor și alte venituri ce au fost domnești le-au stăpânit domnii însuși sau cu scrisori le-au dat altora?

Un stăpân de moșii ce nu are copii sau moștenitori are putere a face cu moșiile sale ce-i va fi voia? Poate să facă pe un străin moștenitori fără voia domnului țării?

Poate fiește care stăpânde moșii să facă diată sau are osebire unul de altul?

Un stăpân poate să vânză moșia sa de istov?

Din răspunsurile Divanului se vede că, deși tot pământul Moldovei au fost înainte de vremi nepomenite „domnesc“, prin daniile luminaților domni, prin descălecare de orașe și sate, au devenit proprietăți particulare, la care „stăpânitoriul țării“ nu are nici un amestec, și că fiecare om „slobod“ din Moldova este volnic să dispuie de averea sa cum îi place, fără să întrebe pe „stăpânitoriul țării“.

C-un cuvânt toate întrebările scoposesc de a afla drepturi domnești asupra drumurilor, morilor, crâșmelor, podurilor, pădurilor, târgurilor și proprietăței mari și mici. E păcat că n-avem de pe aceste întrebări și răspunsuri decât o copie defectă; caracteristic este însă că în acest an al întrebărilor (1782) Dosotei, episcopul de Rădăuți, cedează guvernului administrația bunurilor episcopești.

Asupra propunerilor Consiliului Suprem Iosif II pune rezoluția:

Se ia spre știință și la vreme se va lua sama ca aceste venituri mănăstirești să se întrebuințeze cu folos: însă numai spre folosul confesionarilor și numai în provinția în care s-au desființat mănăstirile.

Se vede din rezoluție că Consiliul propusese confiscarea, iar împăratul au refuzat-o făcând deosebire între al meu și-al tău.

În urma măsurilor guvernului, se lățise îngrijiri asupra „dreptului de proprietate“ a moșiilor bisericești. Deci consiliul suprem se vede silit de-a declara prin rescriptul din 19 mart. 1783:

Luându-se moșiile episcopiei și poate și cele mănăstirești sau ale altor institute, nu se înstrăinează nicidecum de la menirea lui darul făcut episcopiei mănăstirei sau institutului, ci, din contra, veniturile nesigure de mai nainte, ce nu se pot evita la proprietăți imobile, se asigurează.

Tot în privința întrebuințării fondului spune rescriptul Consiliului Suprem din 4 iulie 1783:

Împuținarea și micșurarea mănăstirilor are să continue și pământurile și fondurile lor au să se ieie spre administrare, averea preuțimei care nu locuiește în țară, prin urmare străine, are să se ia asemene, și din tot fondul ce se va crea astfel are să se susție întâi clerul greco-răsăritean, apoi are să se înființeze cel puțin o școală, fie la Cernăuți sau în Suceava, și ce va mai rămânea are să se păstreze spre alte întrebuințări folositoare.

În privința administrării fondului religionar, rescriptul Consiliului Suprem din 10 ianuar 1784, cătră generalul Enzenberg, spune următoarele:

Spre a da pretutindene, iar mai ales poporului din Bucovina, dovadă vederată că economia cea nouă introdusă la moșiele episcopești și preuțești nu are alt scop decât numai binele relegiunii și al indigenilor și că banii ce vor incurge nu se vor întrebuința spre alte cheltuiele decât pentru acelea ce țin de susținerea episcopului și a preuților, decerințele cultuluiși alepăstoriei, apoi de ținerea mănăstirilor și azidirilor preuțești, precum și de creșterea preuților învățați și cucerneci, apoi de înființarea școalelor și a altor institute pioase ce lipsesc încă acuma; toate veniturile episcopești și preuțești ce au incurs și vor incurge încă mai departe trebuie să se păstreze așadar în deosebită evidență și într-o casă separată, care va purta numele de „casa fondului religionar“, și toate dispozițiile în privința aceasta, de s-ar ținea ele de oricare rubrică numită mai sus, trebuie să se facă sub privighearea și respective cu știrea episcopului și a Consistoriului, așa încât toate îndrumările de feliul acesta să ajungă la cunoștința poporului.

Tot în privința administrării, întrebuințării și a însăși proprietății fondului s-au garantat prin rescriptul Consiliului Suprem din 3 marte 1784 cătră generalul Enzenberg următoarele:

Pentru că după prea înalta intențiune a Maiestății Sale veniturile moșiilor preuțești și mănăstirești sunt îndeobște menite pentru susținerea episcopului și a celeilalte preuțimi ce se va sistemiza pentru înființarea școalelor și a altor institute pioase, apoi pentru ținerea zidirilor preuțești, prin urmare pentru că aceste moșii nu sunt a se confisca după cum spune intimațiunea cea foarte scandaloasă trimisă de Domnia Ta cătră Consistoriu, ci au să se iaie numai spre administrare; în fine, pentru că veniturile ce se vor mări prin îmbunătățirile scoposite n-au să se adune în visteria fiscului, ci în casa separată a fondului religiunari:

De aceea toată manipulațiunea aceasta trebuie să se petreacă sub privigherea și conducerea episcopului și a Consistoriului, prin urmare și tot personalul economic ce este de trebuință pe moșiile episcopești și mănăstirești, trebuie să fie ales și așezat în înțelegere cu episcopul și cu Consistoriul.

Totodată citim în decretul Consiliului Suprem cătră generalul Enzenberg:

Nu odată, ci de mai multe ori s-au dat de înțeles administrațiunii că intenția Maiestăței Sale nu este nici decât de a turbura proprietatea privată sau și numai de a îngădui să se purceadă cu puterea și cu sila la vreuna din economiile de pe moșiile preuțești.

În fine citim în decretul Consiliului Suprem de Curte din 8 mai 1784 următoarele:

După instrucțiunea de mai nainte trebuie să se ieie sama ca primirea și cheltuielile tuturor banilor scolastici, mănăstirești și preuțești să se poarte separat de ai casei destrictuale administrative, și toate mandatele trebuincioase de bani din casa fondului religionari să se facă prin Consistoriu.

Mai clar nu s-a putut garanta proprietatea, întrebuințarea, administrația averilor eparhiei Rădăuților. Amploiații se numesc, școlile se înființază, plățile se fac numai cu espres mandat al Consistorului și a episcopului, guvernul e un notariu oficial al afacerilor, nimic mai mult.

Pentru a arăta însă cum se întrebuințază aceste averi, vom lăsa să vorbească pe un țăran din Bucovina, pe primariul din satul Crasna, Grigorie Iliuț:

Numai despre un lucru am auzit vorbindu-se mai puțin, adică despre școalele noastre din țară, despre școalele noastre bisericești pentru creșterea și luminarea poporului nostru drept credincios. Dară și despre acest lucru să nu așteptați o cuvântare iscusită, căci noi țăranii n-avem atâta învățătură ca să putem vorbi cu iscusință. Cuvântul meu va fi scurt dară, adevărat din inimă.

Noi știm cu toții că din banii fondului nostru bisericesc s-au înființat în Suceava un gimnaziu, în Siret o școală normală și în Cernăuți o școală reală și o școală normală cu o preparandie. Știm cu toții și aceasta că prin parohii s-au înființat, pe cheltuiala comunelor bisericești, peste o sută de școale primare, dintre carile mai mult de jumătate sunt sprijinite și din fondul nostru religionar.

Aceste școale sunt confesionale, adică bisericești, și până acum se purtau toate trebile lor de preuți și de învățătorii drept credincioși sub privigherea preonoratului Consistoriu. În urma legilor împărătești mai nouă din 25 mai 1868 și din 14 mai 1869, atât biserica cât și fiecare parohie are tot dreptul de a înființa școale proprie bisericești și a le derege după legile generale.

Cu toate acestea școalele noastre sătești, susținute parte de parohieni, parte din fondul nostru religionar, seamănă a ni se înstrăina cu totul. În multe ținuturi din țară sunt puși privigheatori de școale și de altă lege și de altă limbă. Aceștia despun acum și de școalele nostre bisericești, fără de a mai întreba de cei ce reprezintă comunele parohiale și biserica noastră din țară. Pe cât văd și pricep, lucrul merge într' acolo ca școalele noastre bisericești să treacă în rândul și numărul celor nebisericești, și ce vrea să zică aceasta? Nici mai mult nici mai puțin decât că, pe lângă priveghetorii scolastici de altă lege și de altă limbă, încetul cu încetul să ni deie și învățători de altă lege și de altă limbă, și de va merge lucrul ca până acuma, în curând ne vom pomeni și cu învățători jidani. Eu știu că nu voiți și nu doriți una ca aceasta, însă după legile mai nouă pot fi în școalele nebisericești jidani învățători.

Dară să vă mai spun încă una. În Viena a fost mai deunăzi o adunare mare de învățători. Și din Bucovina au fost câțiva. În acea adunare s-a hotărât ca în școalele nebisericești să nu se mai învețe religiunea. Și dacă acea hotărâre se va primi, atunci preoții nici nu vor intra în școală ca să învețe pe copiii noștri religiunea. Și eu vă întreb, oare ne-ar fi de folos astfeli de școale? Ce s-ar alege din copiii noștri cu învățători de altă lege și de altă limbă? Eu nu mă pot înțelege cu aceea ca să lăsăm pruncii noștri fără învățătură, ci vă întreb, oare să NE lăsăm noi școalele noastre bisericești? Nime nu poate aștepta de la noi una ca aceasta, ci, dimpotrivă, trebuie să dorim și să cerem ca în fiecare parohie să avem câte o școală bună bisericească.

Una, numai una, ne mănâncă pre noi țăranii, știți ce? Sărăcia. În cele mai multe sate sunt oamenii noștri săraci, și n-au de unde face școale și susținea pre învățători. Dară, bun este Dumnezeu și fondul nostru bisericesc este avut. El este menit și pentru școale. Așadară de vom rămânea pe lângă astfeli de școale, ce ni convin mai bine în împregiurările în care ne aflăm, fondul nostru ni va sta într-ajutor cu bani pentru susținerea lor, de care vom putea zice cu drept cuvânt că sunt ale noastre și nu străine.

Văd că vă înțelegeți cu toții ca să avem școale confesionale sau bisericești. Văd că cunoașteți că numai ele ne sunt de folos. Acum nu ne rămâne alta decât să poftim pe comitetul ce se va alege ca în adresa ce se va face cătră minister să se scrie și această, dorință a noastră, adică că poporul nostru drept-credincios dorește și voiește a avea ca până acum școale confesionale sau școale bisericești.

O asemenea adresă s-a făcut la ministeriu și se vor face încă multe cu aceeași menire de a putrezi la acte.

Deci starea românilor din Bucovina o rezumăm în acest fel:

1. Deși libertatea oricărui cult e garantată prin constituția austriacă, deși credincioșii fiecărei biserici sânt îndreptățiți de a-și administra averile școlare și eclesiastice, numai românii în tot imperiul sunt supuși unui regim escepțional.

2. Deși gimnaziul din Suceava, școala reală din Rădăuți, școala normală din Cernăuți și altele sunt plătite din fondul religionar, numirile profesorilor se fac de-a dreptul de cătră ministeriul din Viena, precum nu se 'ntâmplă la nici un popor, la nici o școală confesională. Numai românii sunt supuși în privirea școlilor lor unui regim escepțional, și aceasta pentru ca în ele să se păstreze limba de propunere germană.

3. Arhiereii, după scriptură și canoanele bisericii răsăritene, se aleg; în Bucovina arhipăstorul e numit de-a dreptul, pe când în aceeași țară lipovenii își aleg pe vlădica lor de la Fântâna Albă, și evreii își aleg rabinii. Numai românii și în această privire, sunt tratați în mod escepțional.

E de prisos să mai vorbim despre înființarea cu scopuri politice a așa numitei universități, în care s-adună toți profesorii supernumerari de licee de prin Kolomeia și Kecikemet pentru a figura ca profesori de universitate, nici de liceul de la Cernăuți, care în vremea din urmă geme de suplinitori rusneci, nici de neaplicarea obligativității învățământului la școalele rurale românești și aplicarea strictă la cele rusești. Vom atinge numa-n treacăt învrăjbirea artificială introdusă de guvernanți între români și ruteni.

Sunt în Bucovina două soiuri de slavi: huțulii, cum se vede un trib vechi de munte, care cuprinde șirul de nord al Carpaților, și rutenii, fugiți din Galiția, așezați între Nistru și Prut. Cei dentâi sânt populație autohtonă și duc un fel de viață care cu greu se poate descrie, viață de pasere pribeagă, originală și liberă, și nici autoritatea statului austriac nu prea pătrunde pintre dânșii, căci perceptori, subprefecți și alții care i-ar prea supăra dispar câteodată fără urmă.

Dar nu aceștia li-s dușmani românilor.

Din contra, românii le pricep limba lor fără s-o poată vorbi, și ei pricep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe țăranul român de baștină cum ascultă cu atenție la ceea ce-i spune oaspetele său, când se scoboară la câmpie. Și acest oaspete vine poate din munții Tatrei, de cine știe unde, și pricepe românește, fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia esplicabilă s-ar putea deduce că acești huțuli sunt „daci slavizați“, pe când românii cari-i pricep fără să li vorbească limba sunt „daci romanizați“. Acest trib este puțin numeros, mărunt la stat și vioi.

Dar aceia cari-i dușmănesc pe români nu sunt acești daci slavizați, ci rutenii din Galiția, care, scăpând pe pământ moldovenesc de apăsarea polonă, de miliția austriacă și de alte rele, pretind că a lor e Bucovina, că ei sunt adevărații stăpâni ai țării. Guvernul se folosește de ei pentru a-i paraliza pe români și râde în taină de ei, știind prea bine din analele sale statistice că sunt bejănari, aduși de boierii moldoveni pentru a li cultiva moșiile, lucru care se obicinuia în Moldova până la 1845, pe când în rolurile de contribuție era o rubrică deosebită pentru „bejănarii ruteni“. Acești oameni din vechi se pusese într-adevăr de bună voie sub autoritatea mitropolitului Sucevei, căci popii lor veneau din fundul Poloniei să se sfințească la Suceava, servind totodată și de spioni domnilor Moldovei, încât regii Poloniei s-au găsit siliți să oprească pe „popones ruthenorum“ de a mai merge la Moldova să se sfințească. Dar credem că din aceste servicii oculte aduse domnilor Moldovei de cătră popones nu se poate deduce un drept esclusiv al bejănarilor ruși asupra fondului religionar, ba asupra Bucovinei întregi!

Afară de aceea românii nici nu le refuză ajutoarele necesare pentru întreținerea școalelor rurale, numai egalitatea nu vor s-o admită — și cu drept cuvânt. Pe de altă parte Rusia își are agenții săi pintre acești oameni, iar guvernul, în loc de a vedea cum stau lucrurile, îi încuragiează în aspirațiile lor și voiește să facă din Bucovina un focar de agitație rusască în contra polonilor și a românilor.

Mai sunt preste Prut și mulți români slavizați cari, de pe fizionomie, port și obiceiuri se cunosc a fi români, apoi numele lor de familie, numirile satelor (d. es. Cuciurul mic), cărțile vechi câte se află în biserici, inscripțiile acestora, scrisorile în josul textului, toate arată că înainte de 50 de ani locuitorii acestei părți era încă români. Astăzi vorbesc rusește și ni se pare că ruși vor și rămâne. Deși se numesc ei înșii români (Woloch), dar vor ajunge ca cei din Moravia, cari și aceia se numesc români, fără de a-și mai ști limba.

Și dacă va întreba cetitorul ce biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administrației sale, vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregei creștinități, căci atât mitropolitul transdanubian și al țărilor tartarice din Proilabum (Brăila), cât și cel al Ungro-Vlahiei (din Târgoviște) erau supuși patriarhului de Constantinopole, iar cel de-al doilea era exarhul acelui patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan pân 'n munții aurarii, sfințea pe mitropolitul de Alba-Iulia, stătea în legătura întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură mitropolia Moldovei și a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorește introducerea limbei române în biserică și stat, ea este mama neamului românesc.

De aceea estragem din „Îndireptarea legii“ lui Matei Basarab (tipărit la Târgoviște 1652):

Află-se scris în pravila lui Matei-Vlastari cum și Moldo-Vlahia au fost supusă ohrideanilor; iară acum nice ohrideanilor se pleacă, nice țarigrădeanului, și nu știm de unde au luat această putere.

Între mitropoliții care țin sub mâna lor episcopii se zice:

Moldoveanul ține aceasta: Rădăuțul și a Romanului și Hușii

Între exarhi se citează „Moldoveanul“, al „Sucevei și a toată Moldo-Vlahia“ — „iară ceilalți mitropoliți numai pre cinstiți să scriu, iară nu și exarhi“.

Va să zică episcopia Rădăuților, supusă celui mai neatârnat mitropolit, exarh sua sponte, și în rang cu un patriarh, această episcopie este azi administrată de beamteri și de evrei. În școlile acestei episcopii se propun obiectele în limba germană, cu profesori nemți și elevi evrei. Abia se mai găsește câte un egumen de mănăstire, câte un preot în creierii munților, câte un dascăl de școală urbană sau rurală, și arareori câte un protopop care, întemeiet pe trecutul istoric de 500 de ani al acestei sfinte episcopii a Rădăuților, să zică: „stăpân peste această bucată de pământ e strălucita roadă de Mușatin și coborâtorii ei, nu evreii galițiani și șvabii din Bavaria“. Orice s-ar zice despre alte popoară, nu se poate contesta în ele un fel de respect față cu trecutul și acesta e un semn că o nație are în sufletul său „religia umanității“. Și religia umanității consistă tocmai în recunoașterea existenței unui principiu moral în istorie. Și n-a reprezentat mitropolia Sucevei un princip moral? N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populațiilor aservite din Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creștinătatea față cu agresiunea mahometană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca duhul sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane Sfânta Scriptură și preceptele blândului nazarinean? N-a fost ea care s-a ridicat cu putere contra naționalizării, iudaizării bisericei creștine prin Luther și Calvin? Patriarhi și mitropoliți au făcut față cu propășirea repede a reformației și dezbinării; mitropolia Moldovei și a Sucevei au ridicat glasul contra lui Luther și au arătat totodată că reforma era în sine de prisos. Nu reformă — reîntoarcere la vechea și toleranta comunitate bisericească, precum o încearcă astăzi unii catolici din Germania, era mântuirea omenirei din mrejele materialismului și din sofismele lui Anti-Crist.

Dar evreul austriecesc e departe de a pricepe de ce românul ține la biserica lui, căci … această mitropolie, cea* mai însemnată în Orient prin spiritul ei, au ajuns azi de batjocora evreo-germano-slovacilor din Austria. Această mitropolie are astăzi în fapt mai puțină autonomie decât rabinul jidovesc din Sadagura, ea, sub un împărat creștin, a ajuns o unealtă de politică, de coterie în mâinile d-lui Stremeyer.

Și nu mai arde candela vecinică la capul binecredinciosului și de Hristos iubitorului Ștefan Voievod. Biserica lui Alexandru cel Bun în Suceava stă de 80 de ani în ruină; iar mitropolia Sucevei cu moaștele sft. Ioan cine se 'ngrijește de ea? Mihail Grigorie Sturza Voievod i-a dat o existență de umbră, iar Titu Maiorescu, fostul ministru al Măriei Sale Carol VVd trimisese un arhitect ca să-i ridice planul, să propuie înfrumusețările cuvenite și să clădească un local de școală primară românească în curtea acelei biserici. Atât știm despre acea mitropolie în care stă locțiitorul mitropolitului Moldovei; iar cât despre episcopia Rădăuților — ea a devenit mitropolie austriacă internațională a bochezilor din Dalmația și se vede că, tot sub d. Stremeyer, mai are perspectiva de-a deveni mitropolia indianilor țulu sau a creștinilor din Maroc.

De aceea nu e nimic mai serios decât cuvântul boierului moșnean Hurmuzachi, care în acea adunare de care am vorbit mai sus a pronunțat memorabililele cuvinte că românii din Bucovina au ajuns să apere de „liberalii“ din Austria ceea ce n-au fost în stare să răpească turcii și tătarii, autonomia bisericii, limbii, școlii.

Hotărâtu-s-au în tăinuitul sfat al proniei cerești ca 1877 să devină reversul lui 1777?

II. Nu esistă stări de lucruri mai asemănătoare decât acelea ale Ungariei și României, o dovadă că amândouă țările acestea sunt jertfele unei esploatări comune. Dar pe când România, prin justă frică de elementele străine și prin recunoașterea ranelor sale, are posibilitatea de a ajunge la întremare, îndată ce va înlătura scamatoriile care mistuiesc puterile ei cele mai bune, Ungaria a supt veninul în nobilele sale vine, și-a robit economicește popoarele sub dibaciul titirez austro-evreiesc, care-n Buda-Pesta își pune pană de cucoș la pălărie, precum bea în Viena bere în sănătatea principelui Bismarck.

Deschisă industriei jidovești din Austria și înmulțindu-și trebuințele prin formele goale ale civilizației occidentale, pe care le-a introdus cu aceiași pripă ca și noi, Ungaria își istovește pământul prin cultura estensivă și barbară, scoate prin acest tratament pături din ce în ce mai adânci ale țarinei la suprafață, așa încât brazda sa devine din ce în ce mai săracă. Neputând, se-nțelege, concura cu vecinul său, cu care e legată prin interesul apăsării naționalităților, tot ce nu lucrează pământ în Ungaria e silit a-și oferi puterile sale statului sau a trăi din advocatlâc. Ungaria este, după România, patria funcționarismului, cârciocarilor și negrei speculațiuni evreiești. Pustiirea pădurilor au schimbat mediul climatic și au născut se vede o mulțime de epidemii, iar cu cât legătura economică cu Austria se va prelungi, cu atâta popoarele de sub coroana Sf. Ștefan vor fi reduse la proletariat și Ungaria condamnată de a rămânea țară curat agricolă, cu o existență mai mult decât îndoielnică. Esportând lână pentru Europa întreagă, locuitorul acestei țări poartă postavul fabricelor din Boemia și Moravia; esportând porcii săi, consumă cârnați fabricați în Viena. Dar urmările acestui sistem economic vor fi aceleași ca și la noi: mortalitatea și sărăcirea populației producătoare, a țăranului, și într-adevăr, în cei din urmă cinci ani, populația autohtonă a Ungariei a scăzut cu 144.000 suflete. Cu aceasta însă se împuținează puterile ce esploatează pământul, prin urmare începe regresul agriculturei și o esploatare a brazdei din ce în ce mai extensivă și mai istovitoare. Mai adaogă apoi înmulțirea clasei neproductive a advocaților și scribilor și burlăcia ei, apăsarea din ce în ce mai mare a țăranului și proletarizarea lui, încât nu va mai produce decât copii nesănătoși sau, producându-i, nu va avea cu ce-i ținea. Și ce e mai trist decât ca țările dunărene cele mai binecuvântate de Dumnezeu să vadă pierind de mizerie copiii lor pe un pământ bogat, în grânarul Europei?

Și toate acestea se-ntâmplă deja în Ungaria. Mortalitatea și sărăcirea țăranului, cultura prădătoare și extensivă a pământului, înmulțirea preste măsură a funcționarilor, advocaților și politicilor de meserie, burlăcia claselor superioare, căsătoria neprecugetată și stârpitoare a claselor de jos, în fine, prin stârpirea pădurilor, insalubritatea climei, căci temperatura și-a pierdut tranziția gradată de la cald la frig și vice-versa, și trecerea e nemijlocită, fără grade intermediare, astfel încât numai plămânii de cal o pot suporta.

Acest preț pentru autonomia Ungariei e prea mare. Și, dacă ne întrebăm de ce-și sacrifică maghiarii patria lor și cele 5 naționalități conlocuitoare molocului jidovesc, de ce persistă ei în alianță cu elementul evreo-german, răspunsul va fi simplu. Din deșărtăciunea de a stăpâni naționalitățile. În loc de a se împăca cu ele, de a asigura lor și sieși un trai îndemânatic pe pământul strămoșesc, maghiarul preferă, în nemărginitul său șovinism, de-a fi neputinciosul mediu prin care fabricatele occidentale îi omoară meseriaș după meseriaș, clasă pozitivă după clasă pozitivă, până ce regatul Sf. Ștefan va rămânea o adunătură de țărani proletari și de scribi și mai proletari, puși la discreția, ba la îndurarea crâșmarilor evrei, deveniți pân-atuncea bancheri vienezi.

Și ceea ce e mai ciudat e că tocmai populația curat maghiară scade la număr, încât rusul Danilevski ar putea face ungurilor o diagnoză asemănătoare cu cea care o face turcilor, că trăiesc pentru a scăpa de curentul pangermanic populațiile slave.

Dacă cu maghiarii ar fi de vorbit, atunci ar vedea ei înșii că noi românii fără ei suntem slabi și ei fără noi asemenea; dar văzând că tocmai pe români îi tratează mai escepțional decât pe toți, îi vom lăsa cu durere în plata lui Dumnezeu și în orbirea cu care i-a bătut demonul mândriei și al deșertăciunei, căci fără a fi ei înșii un pericol esențial pentru naționalități, prin complicitatea cu elementul austriecesc se pierd pe ei și pe toți împreună.

Sau cred maghiarii că unor populații proletarizate nu le-ar conveni umbra „protecționistă“ a sfintei Rusii, care să-i mântuie de robia Occidentului? Sau cred că regimentele de scribi, vânători de funcții și advocați șmecheri vor rezista unor puteri de o cumplită realitate?

Dar oare trebuie o caracterizare mai bună a simulacrului de stat maghiar decât că, în caz de nerodire a pământului, populațiele mor de-a dreptul de foame?

Dar la ce să mai prelungim espunerea aceasta generală? Noi nu putem sili pe maghiari să vadă clar, precum vedem noi, nu-i putem sili să vadă câtă analogie este între starea noastră și starea lor și cum ei sunt jertfa apropiată, iar noi cea probabilă a negrei speculațiuni dinspre Apus, a vecinicei nopți naționale dinspre Răsărit.

Dacă maghiarii, prin spirit de dreptate înlăuntru, prin sistemul protecționist în afară, nu vor asigura lor și naționalităților un trai vrednic de ființe omenești, atunci o vor face aceasta alții, numai atunci — adio dulce limbă ungurească! Atunci cuvintele lui Széchenyi: „Ungaria n-a fost, ea va fi abia“, vor fi adevărate tocmai în sens invers: „Ungaria a fost abia, și nu va mai fi“.

O foaie din Transilvania, organ oficial al P.S.S. Mitropolitului din Sibiiu, cea mai moderată de peste Carpați, care urmărește cu stăruință politica modestă și sigură a neuitatului Șaguna, espune într-o serie de articole tratamentul de care se bucură românii din partea fraților maghiari. De aceea redăm tot ce atinge materia de-a dreptul.

Ce au făcut maghiarii pentru câștigarea simpatiei și inimei naționalităților din patrie și cu deosebire pentru prepararea unei alianțe sincere între elementul maghiar și cel român, ca cele mai amenințate în viața lor națională?

Un răspuns detailat la aceste întrebări ar umplea volume întregi, deci noi ne vom restrânge numai la puține fapte, ca să nu trecem peste cadrul unui articol de jurnal.

Unicul fapt ce dovedește o apropiere este împăcarea cu Croația.

Deși Croația totdauna a fost în mai strânsă legătură cu Ungaria decât Transilvania, fiindcă în acea țară nu este element unguresc, de dragul portului Fiume i-a dat carta blanca și i-a acordat o autonomie cu care majoritatea acelei țări se vede a fi mulțămită, primind Ungaria a suporta chiar și o însemnată parte din sarcinele ei; însă o considerabilă parte a locuitorilor Croației nici cu aceasta nu este mulțămită, iar locuitorii Ungariei cu tot dreptul se pot supăra pentru primirea sarcinilor Croației, când nici a noastre nu le putem suporta.

De aci încolo nici un fapt nu mai poți afla care să fie îndreptat spre mulțămirea naționalităților. Ca să înece și puținul spirit național ce se manifesta la slovaci — guvernul le-a desființat „Matița“ — societatea literară — și gimnaziile slovace întemeiate și susținute prin poporul slovac. Persecutarea sârbilor este cu mult mai cunoscută decât să o mai descriem și noi. Granița militară, a cărei locuitori (români și sârbi), păreau mulțămiți cu soarta lor, au desființat-o, și chiar în contra legei (art. V, § 55, 1848) o au organizat de ea fără ea, înainte de a fi reprezentată în Cameră.

Prin aceasta ș-a pierdut cea mai mare parte a pădurilor și pășunelor ce le folosea mai nainte, au pierdut dreptul de a fierbe rachiu, li s-a introdus o administrațiune și justiție încurcată, care nime nu o pricepe, mânuită prin oameni străini care de fel nu cunosc împrejurările de acolo, care, în teritoriul acela dedat la regulă și pace, au semănat discordii și nemulțămiri, încât abia după un an de administrațiune ungurească guvernul a fost silit să trimată comisariu guvernial acolo, ca să studieze situațiunea și oamenii, să demisiuneze și să numească noi diregători. O cârpeală după alta, care însă toate nu vor produce mulțămirea poporului, pentru ca pe el nime nu-l consultă. Drept recompensă pentru armele luate li s-au impus sarcini nouă cu mult mai mari decât cele de mai nainte, iar școlile naționale — și prin urmare și confesionale de mai nainte, făcute și susținute din averea lor privată — li s-au prefăcut în școli comunale, care peste voia proprietarilor sunt scoase de sub influența bisericei noastre.

Aici totul este stricat, iar în capul trebilor oameni fără tact, străini de limba și interesul poporului. Au viața municipală fără drept de alegere; până când în celelalte părți ale țării toate municipiele 'și aleg pe oficialii săi, aici toate posturile se ocupă prin denumire. Motivul nu poate fi altul decât ca nefiind pe acolo maghiari nici măcar de sămânță prin alegeri nu s-ar putea încuiba și acolo maghiari, apoi o administrațiune fără maghiari nu poate fi admisă.

Unicul pupor săsesc, ca cel mai mic, dar cu cei mai puternici patrioni, aliatul privilegiat al maghiarilor nainte de 1848, au fost mai mult cruțat, în anul acesta însă și sașilor li se puse calpac pe cap și pinteni la călcâie.

Pe sași-i supără și aceasta, însă lor nu le va fi nimica. Fiindcă ei nu se află printre maghiari, ci printre români, lor tot li s-au lăsat supremația faptică peste majoritatea teritoriului unde sunt. Privilegiele de care s-au bucurat seculi întregi le-au dat avere și inteligență multă față de foștii lor eloți și cu ajutorul acestor factori le este asigurată puterea și în viitor. Ca toate lucrurile ce nu au de bază dreptatea nici chiar ecuitatea însă, nici reformele introduse în fundul regiu nu mulțămesc pe nimene.

După aceste specialități să vedem: în genere ce s-a făcut spre mulțămirea românilor?

Nici un element nu este sub coroana sfântului Ștefan atât de desconsiderat ca cel român, cu toate că acesta este cel mai compact pe teritoriul ce-l locuiește, și mai ușor de mulțămit.

Se pare însă că tocmai pentru aceasta, apoi pentru tenacitatea cu care se alipește de limba și religiunea sa, se consideră, de cel mai periculos, căci parcă toată lumea s-a conjurat în contra lui. Nimănui n-a făcut nici o nedreptate, și românul la nime n-a întâmpinat nici măcar bunavoință. Toți care au venit în contact cu el s-au nizuit să-l nimicească. Inimici cât frunza și iarba, dar amici nici unul n-a avut de când e subjugat; și el ca prin minune totuși n-a pierit, el totuși esistă, necăjit și îmbrâncit ce e drept, dar sănătos, moral și vânjos, și — dovadă persecuțiunile sistematice — el încă și azi insuflă spaimi inimicilor său seculari. Altă mângăiere nici nu are decât că n-a devenit încă compătimit de nimene, căci tot e mai bine a fi frica altora decât compătimit.

Toată lumea știe cumcă, după atâția seculi de persecuțiune, legile din 1863/4 făcute cu concursul românilor și sacționate prin domnitorul au fost cele mai mulțămitoare dintre câte au cunoscut românii transilvăneni de la decăderea lor până atunci. Și cu aceste legi era supremația tot în mâna maghiarilor, pentru că aristocrația, averea și inteligența lor le asigura întâietatea sub orice împrejurări și sub orice legi, chiar și în absolutismul nemțesc; — ele însă totuși erau apte de a servi de baza unei adevărate și sincere înfrățiri între elementele ce locuiesc în această țară. Ei! dară maghiarilor chiar asta nu le-a venit bine la socoteală. Abia se împăcară cu Austria, numaidecât le scoaseră din vigoare, dezavuând și chiar sancționarea împăratului.

Se știe cumcă „uniunea“ sau mai potrivit fuziunea Transilvaniei cu Ungaria, așa precum s-a efectuat, s-a făcut în contra voiei și interesului poporului român, care este majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei. Nu e lipsă ca noi să descoperim maghiarilor cumcă aceasta a străbătut până la suflet pe poporul român, căci aceasta o știu ei prea bine, o știe lumea.

Nu e scopul nostru a discuta aici legalitatea acestor acte, ci luăm faptele împlinite așa cum sunt, și din situațiunea creată de elementul domnitor voim să li dovedim maghiarilor realitatea tendinței lor.

Ei bine! de cumva acela care a aflat de bine și consult a da aceste lovituri românului — necontenit afirmă și se jură cumcă el voiește bine românului, cumcă are interes vital a trăi în solidaritate frățască cu el și cumcă lucrează din toate puterile la esoperarea înfrățirei — oricare om cu minte și serios trebuie să creadă cumcă maghiarul va cerca să aline durerile cauzate românului prin faptele povestite cu alte recompense demne de doi frați.

Și cari sunt acele recompense?

S-a enunciat cumcă preste cele trecute se trage vălul uitărei.

Aceasta însă în faptă s-a estins numai la „honvezii“ ungurești din 1848, cari s-a reabilitat, oficerii lor cari au voit s-au reactivat, apoi cei neapți s-au pensionat și li s-au asigurat subsistență comodă, iar pentru invalizi s-au edificat un azil care se susține din bugetul statului. A fi fost honved este titlu de a fi preferit la orice post. Dar românii cari au participat la mișcările din 1848 sunt desprețuiți, conducătorii — oficerii — lor, și chiar cei decorați, sunt necontenit insultați de societatea și jurnalistica maghiară și timbrați de răi patrioți, invalizii cari mai trăiesc și orfanii lor pe strade, avizați la mila oamenilor — și până când pentru așa numiții martiri maghiari din 1848 și azi se țin recvieme la cari asistă și autoritățile publice, aceia cari au participat la înmormântarea martirului Iancu, care întru nimic n-a fost caracter inferior oricărui martir maghiar, nu numai jurnalistica i-a înfierat de trădători, ci au fost chiar urmăriți de autoritățile publice.

Cu toate că Transilvania s-a contopit în Ungaria, fiindcă legea electorală a Ungariei era mai liberală decât a Transilvaniei, croită dinadins pentru ca poporul român să nu poată fi reprezentat în proporțiunea ce după numărul sufletelor și după mărimea sarcinelor ce le poartă s-ar cuveni, pentru Transilvania au susținut tot legea electorală transilvană până la 1875, când s-a făcut o lege nouă electorală pentru întreaga Ungarie.

Ar fi cugetat omul cumcă Camera Ungariei aici va fi la înălțimea chemărei sale și, dacă ea susține uniunea de faptă, va introduce în legea electorală un cens pentru întreg teritoriul Ungariei, dar ce să vezi! anomaliile din legea Transilvaniei toate sunt susținute pentru teritoriul Transilvaniei, censul moderat din Ungaria nu l-a estins și asupra Transilvaniei — aici a pus un cens atât de mare încât românii tot așa de batjocoriți sunt ca și mai nainte.

În decursul dezbaterei acestei legi, maghiarii, dar mai cu samă transilvănenii, fără sfială o spuneau pe față cumcă elementul maghiar de aici este periclitat prin români, dacă cumva se va aplica și aici măsura din Ungaria, va se zică: dacă în una și aceeași țară se va introduce o lege egală. Mai aprig inimic al românilor s-a arătat b. Gvr. Kemény, care, și după ce primise Camera deputaților o lege în câtva mai favoritoare dreptăței, a agitat prin jurnalistică și în persoană la magnați ca să o respingă și primind propunerile lui să asuprească pe români, ceea ce i-a și succes, căci Casa boierilor, primind propunerile reacționare ale lui, a retrimis legea astfel modificată la Camera deputaților, care apoi și ea a primit-o. Și așa astăzi Ungaria, care după legile esistente constă și din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie și alta reacționară— fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor — pentru Transilvania. Iar omul în care românii niciodată nu pot avea încredere, b. Kemény Gábor, pentru necorecta sa purtare față de Camera deputaților și pentru ura manifestată cătră români numaidecât după fuziune, a fost remunerat cu înaltul post de secretar de stat în ministerul de interne. Astăzi el conduce destinele Transilvaniei.

Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliștilor. Aristocrația de bani concurge în două moduri la reprezentanța municipală. Ea dă jumătate din reprezentanții municipiului fără alegere, și cu votul concurge și la alegerea celeilalte jumătăți. Lucru firesc că viriliștii — adecă cei mai avuți — nu pot fi din șirul foștilor eloți, pentru că aceia n-au trăit în condițiuni de a-și putea câștiga averi și cu neînsemnate escepțiuni toți sunt din foștii stăpâni, care sunt maghiari, și din succesorii lor în proprietăți, cari sunt jidani.

Iar acei aleși fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, și numai aceștia au drept de alegere și pentru municipii, — apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăși lucru firesc: cei aleși în partea lor precumpănitoare sunt din șirul celor scoși prin jidani dintre viriliști. Și așa: fie românii în municipiu în majoritate cât de precumpănitoare, în reprezentanța lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Fiindcă școlile confesionale totodată sunt și naționale, statul, prin legea despre instrucțiunea poporală, cu încetul le desființează și le înlocuiește cu cele comunale, cari în esență sunt maghiare. Un stat atât de sărac și poliglot ca al nostru, unde esistența naționalităților este garantată prin lege, și fiind naționalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o și ajutore întru dezvoltarea culturei sale — un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, și din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioșilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore și încurajeze pe confesiuni în patriotica lor tendință. La noi însă se întâmplă contrariul: nu numai li se deneagă și chiar întrevenirea oficioasă în necazurile școlilor confesionale, dară li se pun condițiuni nesuportabile de subsistență și prin aceasta sunt silite a se sinucide și se preface în comunale, care, deși tot din mijloacele comunei se susțin, ele nu mai sunt naționale ci desnaționalizătoare.

Deși legea, și anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca: „Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă“ — asta nu se întâmplă în școlile comunale — și ca nici să se poată întâmpla să îngrijește ministerul prin aceea că nu-și crește învățători cari să știe limba poporului.

Dintre 20 de preparandii (școale normale) de stat ce a înființat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmației, alta în Arad și a treia în Deva.

După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se și făcuse începutul în Deva cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a și desființat, și de atunci numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, românește, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba — numai ungurește.

Ba ce să vezi? Este știut cumcă fostul director al acestui institut a delapidat sume considerabile din dotațiunea institutului în vara trecută, din care cauză este destituit și întemnițat.

În comisiunea financiară a Dietei, în zilele trecute venind la pertratare budgetul ministerului de culte, la pozițiunea preparandiei din Deva se scoală o nouă capacitate financiară — și aspirant deocamdată numai la postul de comite suprem în comitatul Hunedoarei — armeanul Lukács Béla, și zice: „cumcă el nici un cruceriu nu votează pentru această preparandie până ce nu se va transforma radical“. Și oare pentru aceea că ministrul a numit acolo director pre un amic al d-sale și al inspectorului școlariu, care în urmă, pentru delapidare de bani publici, a trebuit pus la răcoare? Nu! de aceasta nu poate fi vorba, ci pentru că preparandia aceea este „cuibul daco-romaniștilor“! Ministrul apoi numaidecât s-a și scuzat, recunoscând cumcă: „da! s-au întâmplat acolo lucruri necuviincioase, un profesor nu numai studiul limbei și literaturei române l-a propus românește, dar și chiar alte studii; a luat însă măsuri ca astfel de abuzuri să nu să mai întâmple, căci pre negligentul director de până aci l-a substituit cu altul și sperează că de aci încolo nu se vor mai comite astfel de lucruri“.

Nu pentru aceea am amintit cazul acesta pentru că ne-ar interesa poate soarta preparandiei de stat din Deva, ci pentru că este chiar recent și foarte caracteristic.

O biată catedră pentru limba și literatura română mai este la universitatea de la Cluj și, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-și propună studiul în limba lui mi ți l-a luat la trei parale jurnalistica și acest atentat poate că-i va costa postul.

Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă: „Rezultatul învățământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei și al bunei stări generale, este dator guvernul în școli înființate deja și în celea ce după trebuință, să vor înființa de aci încolo prin stat a se îngriji „după putință“ ca cetățenii de orice naționalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-și poată câștiga instrucțiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucțiunea superioară academică“.

Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înființat o mulțime de gimnazii, școale reale și agronomice de stat, — cugeți că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte, i-a fost „cu putință“ guvernului a introduce limba propunerei românești în vro școală deja esistentă sau a înființa chiar vreun gimnaziu, școală reală sau cel puțin o școală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne ferește: aceasta nu „i-a fost cu putință“, — însă i-a fost cu putință a retrage neînsemnata subvențiune de stat de 4000 fl. de care se bucura gimnaziul românesc din Brașov chiar sub absolutism.

Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naționalităței maghiare, ba contribuim chiar și la susținerea teatrelor lor naționale, și din contribuțiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roșie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.

Așa numita „Lege despre egală îndreptățire națională“ este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.

E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase ușa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea.

În părțile ei cele mai esențiale, unde se vede a acorda vrun favor naționalităților, numaidecât se moderează prin cuvântul „după putință“ („a lehetöségig“) și apoi în aplicare niciodată nu este „cu putință“.

P.e. § 6. Amploiații municipali, pe teritoriul municipiului, în corespondințele lor oficiale cu comunele, adunările, reuniunile, institutele și privații, „după putință“ se vor folosi de limba acestora.

§— 1 17. relativ la institutele de învățământ citat mai sus, încă este cu „lehetöségig“.

§— 1 27. „La ocuparea funcțiunilor și în viitor numai calificațiunea personală servind de normă, naționalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcțiuni sau demnități din țară. Ci din contra guvernul țării se va îngriji ca la posturile judecătorești și administrative și cu deosebire la cele de comite suprem, „după putință“ să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie și cualificate, — din sânul diferitelor naționalități“.

Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strânsă legătură cu acesta, zice: „La ocuparea posturilor judecătorești să se observe cu deosebită atenție ca numirile la tribunalele de prima instanță și la județele singulare, pre lângă calificațiunea prescrisă în §§ 6 și 7 „după putință“, să se facă conform dispozițiunelor §-lui 27 art. 44, 1868, cu considerațiune ecuitabilă la naționalitățile ce locuiesc pe teritoriul respectivului tribunal“.

Adevăratul și moralul înțeles al acestor §§ ar fi ca: în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna și privații în limba lor.

Asta, și chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă și este cel mai esențial tribut al bunei administrațiuni.

Oameni de aceștia în toate municipiile se află în abundență, dar chiar pentru această însușire nu se aplică.

În toată țara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, și de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia, care și aceia numai ei știu bieții cu câte umiliri și sacrificie se mai pot susține în posturi.

Iar înțelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă: pe teritoriul locuit de naționalități la posturile de comiți supremi și juzi oamenii din sânul acelor naționalități „caeteris paribus“ să fie preferiți.

Aceasta iarăși o pretinde interesul adevăratei administrațiuni, a promptei și ieftinei justiții.

Ei, dar cum o interpretă guvernul?

Pe timpul când s-a votat legea, și înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan și pe la ministeriu. În ministerul de culte — cel mai însemnat pentru noi — aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toți sunt parte demisionați, parte pensionați în etatea cea mai viguroasă. Cine poftește putem servi și cu numele.

Comiți resp. capitani supremi aveam în Arad, Caraș, Cetatea de Piatră, Zarand, Făgăraș, Năsăud, Alba superioară și Doboca, astăzi „cu deosebire“ de aceștia în țara întreagă nici unul nu mai avem.

La înaltele curți judecătorești, parte prin moarte, parte prin demisionări, parte prin destituiri, pe zi ce merg se impuținează numărul românilor fără a se denumi alți români cel puțin în locul lor.

Au răposat de la Înalta Curte mai mulți, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul și s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulți ani de serviciu, și s-au pensionat 3 și în locurile vacante n-au mai urmat români.

Astăzi avem la Curtea de casațiune: între 20 de judecători resp. președinți — unul, — la Curtea supremă: între 50 — doi, și la Tablele Regești: între 148 șepte români.

Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au căpătat și câteva locuri românești tribunale de prima instanță, p.c. Oravița, Boroșineu, Făgăraș etc. etc. — la cele două reducțiuni toate s-au desființat.

Se denumise dintre români și câțiva președinți de tribunale — au mai rămas doi, — dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag, pe unde nu văd pui de român.

Juzi de tribunale, juzi și subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulți dintr-înșii sunt deja pensionați în cea mai bună etate, mare parte răsfirați pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin, Karczag, Dobrițin, Kecskemét, Sárospatak, Kaposvár, Székesfehérvár, Gyone și mai știe-i D-zeu pe unde printre maghiari și slovaci, unde cea mai necesară calificațiune a lor — cunoștința limbei române — trece pe nimica: iar în locul lor printre români sunt denumiți străini cari nu cunosc nici poporul român nici limba lui și-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie.

Pe baza diplomei din octomvrie 1860 și mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naționalităților ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.

În privința acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă: „până când în privința definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanță și în privința introducerei verbalităței nu va decide legislațiunea — se susține pretutindene uzul de până aici“.

Legislațiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare.

Ei, dar ce să faci? legea „despre egala îndreptățire națională“ atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra: cel ce o calcă e remunerat și cel ce o ține e pedepsit.

Fiecare jude singular și președinte de tribunal se constituie în legiuitor și în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară.

În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate, curtea de casațiune îl respinge, pe motiv că: cazurile de nulitate sunt taxative precizate în § 297, procedura civilă, și acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, — el zice că: în trebile judecătorești n-are treabă, nu se amestecă.

Dacă duci afacerea înaintea Camerei și acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels, acolo nu se sfiește ministrul a înfrunta pe naționalități pentru că se folosesc de dreptul lor și „recunoaște cumcă fapta respectivului președinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună și va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunțat. Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată, nu o respectează guvernul și sufere ca să o calce amploiații subalterni și prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanția legei s-au șters pe la toate tribunalele.

Iată ce este legea acea vestită de naționalități pentru care toleranța maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului.

Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuțiunei naționalităților, — și nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele cetățenilor statului respectul cătră sfințenia legilor ce negreșit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

Este într-adevăr un lucru curios într-un stat liber și civilizat a esprima prin lege cum că: „naționalitatea cuiva nu se poate considera de piedecă la nici o dregătorie sau demnitate din țară“ (vezi § 27). Și astfel de §§ nu mai vezi prin legile altor țări, pentru că sunt superflue, — aici însă în astă lege, în care tot ce este scris pentru aceea s-a scris ca în faptă să se urmeze contrariul — a fost chiar la locul său — pentru că în faptă astăzi, naționalitatea română este piedică la orice oficiu sau demnitate în țara noastră!

Să mai amintim pe scurt și de arondarea parțială a comitatelor, care se efectuă în anul acesta.

Se zicea cumcă arondarea se face din motivul bunei administrațiuni, în faptă însă s-a făcut din motivul că, cu toată vitregitatea legilor, totuși mai erau în țară câteva municipii unde naționalitățile reușau în preponderanță față de maghiari, așa erau d.e. districtul Chichindei sârbesc în Banat, comitatul Zarand, capitanatele Cetatea-de-Piatră, Făgăraș, Năsăud. Românești și scaunele săsești, cari apoi prin arendarea, afară de Făgăraș, care a mai căpătat element străin din alte comitate, toate s-au desființat și răsfirat prin alte comitate.

Întreaga Transilvanie a fost rău împărțită în trecut, pentru că era fătul celor 3 națiuni și 4 religiuni privilegiate de nainte de 1848 și era și teritorialmente împărțită Transilvania conform interesului național al maghiarilor, sașilor și secuilor; dar totuși rămăsese ici colea câte un petec care încă pe atunci era grăniceresc și după desființarea graniței devenise aceea ce era — românesc.

Însă acuma, după noua arondare, românii așa sunt îmbucătățiți printre elementele neromâne încât cu ajutorul și a legei municipale, nicăieri nu pot deveni hotărâtori în trebile municipale decât numai în Făgăraș, unde însă prefectului îi este permis a călca legea, precum s-a dovedit și mai curând cu ocaziunea alegerei comisiunei administrative, și prin asta a paraliza majoritatea română.

Să mai vorbim și de toleranța socială a maghiarilor mai cu samă transilvaneni față cu românii?

Nu o facem aceasta, căci ne temem că ne-am pierde paciența de a o trata și acea cestiune cu sânge rece și am ajunge la rezultate cari i-ar aduce pe stăpânitorii maghiari prea aproape de modernii lor consângeni.

„Telegraful român“ face deci întrebarea:

Cari sunt bazele pe cari un popor conștient de demnitatea sa ar putea încheia o sinceră alianță cu poporul maghiar așa precum ni se prezintă el astăzi? Să binevoiască a ni dovedi cu fapte dar nu cu fraze nici cu legi scrise cumcă: celea enumerate de noi nu sunt adevărate, căci noi zău nu aflăm nici o bază pe care s-ar putea realiza o adevărată și sinceră frăție între noi și ei, nu vedem egalitate numai în darea de bani și de sânge și afară de acestea pe toate terenele numai umiliri, desconsiderări și persecuțiuni nedemne de frați.