[22 septembrie 1876]

Acest articol, însemnat prin pregnanța judecăței și prin o curățenie de limbă abia obicinuită în jurnalistica română, e scris de d-nul Eugen Brote și publicat în foișoara „Telegrafului român“. Din el se va vedea că deceniile din urmă ale culturei române au în toate părțile Daciei un caracter unitar, care s-ar putea însemna cu cuvintele: irosirea (risipa) puterilor vii ale poporului românesc pentru crearea de forme de cultură goale și de prisos. Dar românii din Transilvania și Ungaria nu și-au putut face mendrele în largul lor; puterile vii ale nației erau deja angajate la o dezvoltare istorică și de stat străină, împrejurare care, până la domnia fraților maghiari, ni se pare până la un punct demnă de invidiat. Absolutismul austriac a fost o adevărată școală de deprindere la muncă fizică și spirituală și sub acel regim sobru florile deșerte a tinerei și neîncercatei Asociațiuni ar fi făcut loc altor flori care să producă sâmburi de propășire. Formele, primite și susținute acolo de bună voie și prin contribuiri libere, la noi au fost impuse poporului de căpățânele frizate la Paris. Poporul nostru din România are de susținut cu miile formele goale de cultură, în care nimica nu e real decât plata personalului însărcinat cu pisarea apei în piuă și, pe când în Transilvania irosirea de puteri e restrânsă la minimul contribuțiilor de bună voie, la noi urmarea acelei risipe este sărăcia și mortalitatea continuă a nefericitei rase, care e silită a purta în spate tot aparatul greoi și netrebnic al semicivilizațiunei de la Dunăre, precum felah din Egipet întreține silit teatrele și operele franțuzești ale Khedivului. Pe de altă parte băgăm de seamă că soarta oamenilor care spun adevărul e aceeași la noi ca și-n Transilvania: „Cine zice că idolul trebuie zdrobit, vânzător este“. De-aceea vedem și pe d. Brote așteptându-se de a fi taxat de „rău naționalist“.