[26 noiembrie 1876]

Ziarele din București au început a vorbi despre o broșură în limba franceză apărută zilele acestea sub titlul „La Roumanie devant la conférence de 1876, par un ancien diplomate“.

Autorul găsind de prisos de a o trimite și ziarelor de dincoace, suntem siliți a ne mărgini la unele pasage reproduse de jurnalistica bucureșteană.

Broșura începe cu citarea articolului 22 din tractatul de Paris, prin care se stabilește că România va continua a se bucura sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor de privilegiele și imunitățile în a căror posesiune este; și cu articolul 26, prin care se prevede că ea poate avea o armată națională, organizată pentru a ținea liniștea înlăuntru și a păzi mărginele.

Apoi mai citează articolul 2 și 43 din convenția de la Paris, în care, amintindu-se tratatele cu Bayazet I, Mahomed II, Selim I și Suleiman II, se recunoaște autonomia țării sub suzeranitatea Porței și sub garanția puterilor, precum asemenea dreptul de-a avea armată.

După citațiile acestea autorul zice:

Dreptul public pozitiv privitor la neutralitatea României nu conține decât aceste stipulațiuni. Aci este virtualiter baza fundamentală a politicei de neutralitate a acestei țări, politică eminamente conservatoare și respectând legea internațională. Din nenorocire termenii, condițiile, mărginele și garanțiile acestei neutralități convenționale nu sunt specificate în angajamentele internaționale.

Știm că datoria neutrilor consistă mai cu samă de a se abține de a lua parte la ostilități, neutrarum partium esse; neutri parti belli causa favere, cum zice Wolff, și de a nu suferi ca beligeranții să aducă vreo atingere la privilegiele neutralității, violând prin acte ostile teritoriul statului neutru.

De la începutul răzbelului turco-sârb purtarea României și a guvernului său n-a încetat de a fi corectă și conformă cu obligațiunile legei internaționale. Cu toate acestea, țara aceasta nu vede nicăieri sancțiunea garanției ce Europa i-a acordat în mod așa de generos la 1856. Și, în adevăr, cari sunt obligațiunile Europei și care ar fi atitudinea sa dacă teritoriul românesc ar deveni teatrul unui răzbel? Rămâind avizată la propriele sale puteri, România n-ar fi în drept a-și alege aliați? Desigur că da. Toate soiurile de alianțe nu-i sunt oprite României; drept că nu poate contracta o alianță ofensivă; este liberă însă a contracta alianțe cu scop de a-și asigura esistența și a-și mănținea neutralitatea.

Separată de Turcia prin Dunăre și nefăcând de fel parte din imperiu, România posedă toate atributele suveranității. Puindu-se odată sub protecțiunea Imperiului otoman, ea n-a înțeles nicidecum a renunța la suveranitatea sa.

România are deci drept după tractate și în virtutea proprielor sale capitulații, recunoscute și consăcrate de Europa, la o viață neatârnată.

„Statele tributare, — zice Wheaton, — nu încetez nicidecum de a fi considerate ca state suverane“, căci deși un tribut plătit unei puteri străine micșorează oarecum demnitatea acelor state, fiind o mărturisire a slăbiciunei, lasă însă să subsiste întreaga suveranitate a lor. Obiceiul de a plăti tribut era altădată prea des, cel slab plătea tocmai vexațiunea celui tare.

Astfel suveranitatea României rămâne neatinsă.

Autorul mai constată că România, în calitate de stat neutru, atât prin reprezentanții săi cât și prin guvern, a afirmat intenția de a rămânea neutră, că a luat drept deviză a atitudinei sale neutralitatea și mănținerea ordinei, aceste două condițiuni primordiale care-i sunt impuse prin tractate.

Acuma ar fi deci rândul Europei de a-și ține făgăduința, căci privirile românilor sunt țintite asupra ei și așteaptă cu încredere ca situația țării lor să fie bine definită în conferințele de la Constantinopole, să hotărască condițiile și să precizeze garanțiele mai bine decum a făcut tratatul și convenția din Paris. România trebuie constituită nu numai în profitul națiunii române, dar încă și pentru avantagiul reciproc al Europei întregi.

După ce broșura face istoricul a doi seculi și mai bine asupra neutralităței Elveției și al Belgiei din acest secol și probează că neutralitatea acestor țări au fost fondată în condițiuni analoage cu a României, ea arată că, deși încă de la 1648 s-a recunoscut prin pacea de Westphalia independința Confederațiunii Elvețiane, care a stat cum se știe străină la răzbelul de 30 ani, dar lipsindu-i garanțiele neutralității, ea a fost la 1815 năvălită de armata austriacă și de aliații contra lui Napoleon I. Tocmai la 20 noiemvrie 1815 neutralitatea Elveției a obținut un caracter definitiv și solemn prin declarația subscrisă la Paris între Francia și cele patru mari puteri aliate care au garantat ca necesarie mănținerei ecuilibrului european, integritatea și inviolabilitatea perpetue a Confederației.

Broșura termină astfel:

Având deplină încredere în generoasa inițiativă și în justiția Europei, România invoacă în favoarea sa aceste antecedente diplomatice.

Prin pozițiunea geografică această țară este chemată a juca un rol analog cu al Elveției între Francia, Italia și Austria și cu al Belgiei, între nordul Franciei și estul Germaniei.

Astfel sperăm că, în interesul păcii și al civilizației, marile puteri nu vor pregeta să complecteze opera de la 1856, acordând României printr-un act special o situație francă și bine definită, puind-o în pozițiunea în care a pus pe Elveția și Belgia.

Principiul neutralității intrând în dreptul ginților, trebuie să aibă aceeași consecință la porțile Orientului ca și în Occident. Aici, ca și acolo, țările neutre trebuie să formeze o zonă bine garantată pentru a pune trei mari puteri la adăpost de-o izbire directă și a evita vicisitudini de orice natură provocate de agitații și perturbări de cari România nu trebuie să sufere nici într-un fel, având propria sa individualitate și o misiune civilizatoare de împlinit.