[29 octombrie 1876]

NETĂGĂDUIT că istoria Rusiei, studiată în legătura ei de cauze și efecte, ni va arăta un fel de unitate de dezvoltare precum n-o întâlnim la un alt popor. La popoarele mari ale Europei observăm mai cu samă un fel de slăbitoare lupte interne; oricât de însemnate ar fi succesele lor în afară, înlăuntru reapare după încheierea oricărei păci sămânța vecinic vie a dezbinării; afară de-aceea statele europene, de câte ori sunt bătute, își mută oarecum curentul lor istoric, văd lucrurile cu alți ochi decum le văzuse mai înainte. N-are cineva decât să privească la Francia de astăzi pentru a constata că ea, în politica ei în afară, nu mai este Francia lui Napoleon al III-lea. Tot astfel, prin războiul de la 1866 păinjinișul istoric de planuri al Casei de Austria au suferit o ruptură atât de mare încât nici nu mai samănă cu dispoziția de mai înainte a firelor diplomatice și războinice. C-un cuvânt statele Europei lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru, nu au acea fixitate energică pe care-o manifestează Rusia. Această din urmă putere este poate unica care, bătând, s-au lățit, bătută, n-au pierdut nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ținta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alți ochi decât cu aceiași pe care-i avea la întemeiarea uriașei sale puteri.

De la întemeierea dinastiei scandinave de către Rurik (862 d. Chr.), de la mutarea capitalei din Novgorod la Chiev, de la războaiele cu împărații bizantini durează această tragere de inimă a slavilor pentru Țarigrad și, precum Roma era cuibul de aur spre care trăgeau popoarele vechi germanice, tot astfel Roma nouă sau Țarigradul au fost visul neîmbătrânit al slavilor de nord.

Din secolul al 13-lea pân-la a 15-lea domnia tătarilor întunecă istoria rusească, dar îndată ce, cu Tamerlan, au intrat discordia între aceștia, Ivan Vasilievici (1462 — 1503) aduna într-o singură mână hățurile triburilor rusești. Acesta a luat în căsătorie o princesă bizantină (ca și Vladislav I la 1015) și toată politica a consistat în unificarea statului, pe care Ivan al IV-lea cel Cumplit o și aduce la îndeplinire cu toate mijloacele. Deodată cu întărirea ideii statului se începe însă și o politică esterioară care-a consistat în folosirea de toate dezbinările popoarelor străine, din sumuțarea chiar a acestora unul împrotiva altuia.

După stingerea dinastiei lui Rurik cu Fedor I (1598) și după câțiva dinaști aleși, urmă la 1613 dinastia Romanovilor, care au continuat întru toate politica de unitate înlăuntru, cucerire în afară și mai cu samă îndușmănirea între ei a inamicilor Rusiei. Pe atunci Polonia și Suedia erau puteri mari în Europa, cu toate acestea Alexei, tatăl lui Petru cel Mare, au izbutit a îndușmăni aceste două state și a culege foloase. Când electorul Frideric Vilhelm de Brandenburg se coaliză cu Suedia pentru a scăpa Prusia de sub suveranitatea polonă, țariul cuceri Smolensk și Severia de la poloni și aduse pe cazacii din sud sub ascultarea sa. E de prisos de a arăta cum Svedia și Polonia și-au topit puterile între ele și cum Rusia a câștigat însemnate și mari provinții de la amândouă și cum mai târziu Polonia a fost împărțită de către ea.

Dar nu era pierdut din ochi nici Imperiul bizantin. Austria câștigase pe acest teren mult. Cu toate acestea videm și aici că influența austriacă în Orient cedează încet-încet celei rusești, cum Rusia câștigă provinție după provinție, cum le liberează cel puțin de sub domnia turcească, cum în această liberare e secundată de puterile Europei, de engleji, de frațuji ș.a.

Se poate spune că revoluția franceză și coalițiunea contra ei, Napoleon I și coalițiunea contra lui au fost trepte pe scara cea mare a înaintării rusești.

Dacă prin pacea de la 1856 Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câștigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse.

Alături cu dezvoltarea faptelor în afară, nu va fi de prisos de-a urmări teoriile pe care autori ruși însemnați le fac asupra Cestiunii Orientului.

În opul său „Rusia și Europa“, apărut în Petersburg la 1871, d-nul N. I. Danilevski spune următoarele:

Germanii sunt moștenitorii Romei, slavii ai Bizanțului, și între ei există o luptă de sute de ani. Carol cel Mare, care 300 de ani după căderea Romei formează noul imperiu romano-germanic, creând temelia noului princip de stat european, au fost în mod foarte caracteristic cea întâi cauză pentru despărțirea Răsăritului de la unitatea ecumenică și de la unitatea credinței. Contimporan lui Carol cel Mare a fost Rurik, întemeietorul de state, împrejurul creației căruia s-au grupat slavismul amenințat în neatârnarea sa dinspre apus. Creștinismul nu-l primiră slavii de la Roma, ci de la rivalul Bizanț, și cei doi apostoli slavi Metodiu și Ciril au avut să lupte tocită viața lor cu dorința de predominare și intoleranța germanilor. Socotind preponderanța culturei și civilizației germanice, desigur slavismul și biserica grecească n-ar fi putut să reziste agresorilor lor dacă providența însăși n-ar fi pus o stavilă puternică și neînlăturabilă agresiunei germanismului spre Orient. Islamul (a cărui chemare istorică filozofii și istoricii europeni o caută 'n zădar), Islamul a fost chemat să puie un veto curentului germanic spre Răsărit, spre a scăpa pe celelalte rase slavice de soarta Poloniei catolizate și atrase în sistemul Europei apusene cu pierderea puterei dinlăuntru a vieței sale. Până și patriarhul Anthimie au recunoscut acest adevăr când (în vremea celei dentâi răscoale grecești) au spus: pronia a trimis domnia osmanilor ca zid de apărare împrotiva eresurilor Apusului și în locul imperiului bizantin, slăbit în credință. Și într-adevăr, urmează d. Danilevski, ce ar fi devenit ortodoxia dacă cruciații germani s-ar fi așezat la Sf. Mormânt; ce ar fi devenit slavii dacă germanii, ce pătrunsese deja în Polonia, Livlanda și Litvania, i-ar fi alungat ca pe celți, basci și valizi din așezările lor de astăzi în pustietăți, prefăcându-i în rarități istorice?

Urmând acestei tendințe egoistice, Europa apuseană au jucat totdeauna fals față cu turcii și au gândit la liberarea creștinilor de sub jug numai atunci când i-ar fi putut căpăta sub mânile ei și abate de la ortodoxie. Când Constantinopolul era înconjurat de turcii împresurători, Europa au vorbit către el mai aceleași cuvinte ca și diavolul Mântuitorului: «Stăpânirea preste tot ce vezi să fie a ta, numai să îngenunchi înaintea mea și să te 'nchini mie». În fața atrocităților moametane se adună soborul de la Florența pentru a-i propune Bizanțului mântuirea sub condiția renegării ortodoxiei; insultații bizantini s-au arătat însă eroi spirituali, preferând moartea politică și spaimele barbariei în locul renegărei celor sfinte… Și astăzi slavii din Turcia preferă jugul musulman în locul domniei civilizatei Austrii.

Venind la soluțiunea Cestiunii Orientului, autorul zice că se par a exista trei căi pentru aceasta: 1) împărțirea Turciei între Rusia și Austria, 2) anexarea Turciei la Rusia numai, 3) crearea din nou a imperiului greco-bizantin. Sub Catarina II era încă cu putință soluțiunea întâia; astăzi ar fi o crimă de-a ceda Austriei cea mai mică bucată de pământ slav. A doua soluțiune nu e în adevăratul interes al statului rusesc. Chiar anexarea României, care i se propusese împăratului Nicolaie de către Turcia în contra unei contribuții de război, împăratul au refuzat-o. A treia soluțiune e cu totul imposibilă. Prin favorizarea ei s-ar crea o nouă Austrie, în care elementul grecesc ar juca acelaș rol ca și germanii în Cislaitania — ba, considerând slăbiciunea grecilor, s-ar putea naște în urmă un fel de dualism greco-român, adică o copie a dualismului germano-maghiar contra slavilor.

Prin urmare nici una din soluțiunile propuse nu e bună, ci numai aceea care va dezlega deodată atât cestiunea austriacă cât și cea orientală, „căci și statul austriac și-au pierdut înțelesul ca și cel turcesc“. Această soluțiune este o confederație slavă sub hegemonia rusească.

După desfacerea împărăției austro-ungare și a celei turcești, Rusia s-ar pune în capul unei confederații dirigiate din Constantinopol. Această confederație ar cuprinde:

1) Regatul cehesc, cuprinzând Boemia, Moravia și partea de nord-vest a Ungariei, cu 9 milioane locuitori.

2) Regatul sârbo-croat, cuprinzând Serbia, Montenegro, Bosnia, Herțegovina, Albania de nord, Banatul, Croația, Slavonia, Dalmația, Carintia, Stiria până la Drava, cu 8 milioane locuitori.

3) Regatul Bulgariei.

4) Regatul României, cu partea de sud a Bucovinei, Transilvania pân-în Murăș și parte din Besarabia rusască. Pentru această cesiune Rusia s-ar compensa cu Delta Dunăreană și cu Dobrogea.

5) Regatul grecesc cu Tesalis, Epirul, partea de sud-vest a Macedoniei, insulele Arhipeleagului, țărmurii Asiei Mici ai Mării Egeice, Candia, Rodos și Cipria.

6) Regatul maghiar, consistând din părțile acelea ale Ungariei și Transilvaniei câte sunt locuite de maghiari și câte ar rămânea după împărțirea între Rusia, Bohemia, Serbia și România.

7) Teritoriul Țarigradului, cu părți din Rumelia, țărmurii asiatici ai Bosforului, ai mării de Marmara și a Dardanelelor, peninsula Gallipoli și insula Tenedos.

Constatat este că această carte a d-lui Danilevski este o copie îndestul de credincioasă a opiniunei publice din Rusia și că ideile dezvoltate în ea nu sunt visurile unui filozof, ci idealul istoric al uriașei puteri de la nord.

Fiindcă prin armistițiul primit de Serbia și poate prin încheierea păcii planurile uriașului nostru vecin vor suferi o suspensiune, ni s-a părut cu cale de a reproduce și noi aceste estrase din cartea d-lui Danilevski. Teoriile aceste nu sunt lipsite de oarecare măreție și de o manieră de a privi istoria universului într-un mod specific slav. În orice caz ni se pare ciudat cum noi, românii, care trăim lângă Dunăre, suntem cu totul cufundați în ideile Occidentului, pe când din toate părțile împrejuru-ne pulsează o viață istorică care în dispoziția ei generală se deosebește atât de mult de istoria Occidentului. Câteodată ar trebui cel puțin să ni se pară că suntem o muche de despărțire între două lumi cu totul deosebite și că este în interesul nostru de a cunoaște amândouă lumile acestea. Occidentul îl cunoaștem îndestul. Misiunea sa în Orient este cucerirea economică, proletarizarea raselor orientale prin industria străină, prin robirea sub capitalul străin. Cealaltă parte a lumii o vedem din contra mișcată nu de un curent economic, ci de unul istoric și religios, care nu poate lipsi de a exercita o mare atragere asupra popoarelor economicește puțin dezvoltate din Peninsula Balcanică, pentru cari credințele bisericești și idealele istorice sunt încă sfinte, nefiind pătate de materialismul modern.