[29 septembrie 1876]

De la o vreme 'ncoaci mai multe telegrame vestesc că princepele Nikita al Muntenegrului ar fi plecat să facă pace și că, în urma suspensiunei ostilităților, tractările pentru stabilirea împăcăciunei între Poartă și Muntenegru aveau perspectiva unei depline reușite. Pe de altă parte știm că Serbia n-au voit prelungirea acelui quasi-armistițiu, nici gândește a se uni cu condițiile de pace propuse de puteri, ci voiește ca aceastea să rezulte dintr-o liberă și neinfluențată tranzacție între ea și Poartă. Se constată deci un antagonism de păreri între cei doi principi slavi, care își are începutul de la proclamarea lui Milan ca rege al Serbiei. De-aceea vom trebui să cercetăm mai de aproape cum de un titlu pe care Milan Vodă nici nu l-a primit încă poate să mâhnească pe voievodul Munților-Negri. Țara acestui din urmă, săracă și muntoasă, e patria acelor tipuri aproape omerice, acelor eroi legendari cari răsar din baladele popoarălor în genere. Născut din familia de viteji a Negușeștilor, domnind preste o rasă de răzăși liberi prin sărăcia lor și dotați c-un rar curagiu personal, princepele Nikita samănă cu voinicul din poveste care-a plecat în lumea largă ca să afle „ce-i frica“ și n-a putut-o afla. Un asemenea tip de muntean trebuia să facă o impresie mare asupra unor popoare ca cele slavice de Sud, la care hrana sufletească consistă, afară de poezia bisericească, aproape numai în cântecele poporale. Nu trebuie să uităm că Nikita însuși este un cântăreț însemnat al faptelor străbune, el unește lira cu spada, e simplu în obiceiuri, vorbește și se poartă ca fiecare din poporul său și joacă rolul lui Ahil în acea adunare de bătrâni cari formează senatul muntenegrean și unde se vor fi găsind mulți Nestori cu barbele albe și cu sfatul dulce ca fagurul de miere. În genere principatul pare a sămăna cu Sparta lui Lycurg, în care în școli se învăța obligătoriu mânuirea armelor și cântecele lui Homer, pe când cititul și scrisul erau considerate ca un lux. E lesne de văzut de ce Nikita s-au lipit de sufletul popoarălor slave, de ce el părea cel menit de legendele vizionare ale lor de-a purta pe frunte coroana marelui regat sârbesc, de ce în decursul războiului acest vis părea și mai justificat.

Căci Milan a început lupta cu pierderi, ba până astăzi nu are de înregistrat nici o victorie, cu toate ajutoarele rusești; Nikita au repurtat două victorii însemnate, deci credința în menirea lui providențială trebuia să crească. Deodată însă aceste credințe, hrănite multă vreme în sânul neamurilor și în sânul voievodului muntenegrean, se văd lovite de pronunciamentul lui Cernaieff; senatorii din Cetinie văd coroana craiului Marco ridicată de-o altă mână, Muntenegrul redus de a lucra în interesul Serbiei ca un factor cu totul secundar. Aceasta a fost lovire amară dată tradiției și urmarea va fi, după cât auzim, că principele Nikita va încheia un armistițiu pe trei luni și se va mulțămi cu cesiunea portului Spizza și a mai multor locuri de pășune din Herțegovina, lăsând realizarea visului marelui regat sârbesc pentru alte vremuri, mai fericite.