Flori stilistice din ziarele românești comentarii la opul manuscris intitulat Geographia Marium Peritionis

[28 mai 1876]

La redacția Românului se află un manuscript, de un autor necunoscut, care tratează mai pre larg despre mări și țărmuri necunoscute încă. Taina cu care redacția cearcă a învălui descoperirile, făcute desigur de unul din colaboratorii săi, răsuflă totuși din când în când prin articolele numitei foi, încât se vede că membrii biuroului de redacție se adapă din acest manuscris plin de descoperiri nouă. Așa de ex. d. C. Arion, despre care lumea credea că-i la Văcărești, e mort de mult — el s-au înecat. Au fost îmbrâncit în oceanul celei mai triste pieiri. Din această notiță a Românului istoria critică a viitorului va deduce: încă în anul 1876 esista, după relații acreditate din acea vreme, trei mări numite ale pieirii și anume mare tristis, mare tristioris și mare tristissimae peritionis. Țărmurii acestora par a fi fost refugiul de predilecție al casierilor celor doritori de răcoare și singurătate; dar vai! periculos refugiu, căci locuitorii țărmurilor aveau obiceiul de a pune mâna pe ei și a-i arunca în cea din urmă din aceste trei mări, în oceanus tristissimae peritionis.

Învățatul chinezesc d. Iang-Keh-Tiang s-au arătat atât de interesat de articolul de fond din no. 5 al Salvărei Piteștilor încât dorește a intra în corespondență cu redactorii acelui ziar. Iată ce spune acel articol:

Dacă omenirea în genere de secole nu face alt decât a continua o luptă infinită, aceasta nu e decât numai ca să atingă un scop oarecare celor mai mulți necunoscut. Acest scop este cel mai sublim, pentru că el este fericirea și perfecțiunea omului, unicile condițiuni cari-l pot apropia de creatorul său.

Iang-Keh-Tiang a tresărit de bucurie la citirea acestor cuvinte și au esclamat: iată un om. Apocaliptica claritate al acelui articol, stilul cel corect și ușor al iluminatului necunoscut l-au făcut pe învățatul chinezesc să creadă că acest român este o nouă întrupare a lui Budha. Se aude chiar că mai mulți budhaiști din Honolulu au hotărât să facă o călătorie până la Pitești, ca să afle în sfârșit acel scop oarecare, celor mai mulți necunoscut și pe care redactorul Salvărei îl cunoaște atât de bine.

Tot în ziarul Salvarea se află o dare de samă asupra unei reprezentații teatrale. Iată câteva floricele stilistice ale scriitoriului piteștean.

Durerea ce încearcă o mumă despărțindu-se de fructul ei nu putea să fie mai bine reprezentată.

Publicul bucureștean și iașan au încoronat totdeauna pe acest artist cu laurii aplaudelor.

Paul Ditia este un rol dificil, un caracter escepțional, ceea ce face multă onoare d-lui Petreanu.

Sala nu era îndestul de plină cu toată micșurimea ei, și aceasta suntem autorizați a crede c-a provenit din cauza alegerei zilei de 21 curent Sânții împărați Constantin și Elena; mai cu samă aflându-ne în ajunul celor mai interesante elecțiuni mulți orășeni n-au putut veni.

(La Pitești trebuie autorizație pentru a crede ceva).

_____________

În ziarul Ialomița, care primejduiește prin aparițiunea sa fiecare duminică a târgușorului (URBEI) Styrbei, se face și literatură. Un tânăr plin de talent, cum se vede, publică în acea foaie Dramele Bărăganului, scriere originală (foarte originală!) contimporană. Prima parte: convertirea banditului, cârciuma de la cărare.

Iată textul începutului:

Era timpul înfiorător. Sara unei din cele din urmă zile ale lui fevruarie anul 1848 adusese cu sine un viscol spăimântător. Ninsoarea grozavă ce începuse de cu ziua, nu mai putea cădea. Ea era oprită de un viscol furtunos; și supunându-se astfel unui element mai puternic decât dânsa ea alerga rătăcindă prin aerul rece și aspru. Din astă cauză, se putea vedea locuri de imense întinderi neatinse de ninsoare. În alte părți însă, adecă în acelea unde vântul era mai puțin forte, ninsoarea cădea la pământ în mase colosale și ajutată de viscol ea se compacta, formând astfel niște munți înalți și teribili, încât orice trecere pe acolo devenea imposibilă… Ea găsise un loc mai bun de stabilit în întinsa câmpie a Bărăganului, al căruia diametru tăiat prin o linie puțin curbă spre răsărit, desparte în distanță de aproape 50 kilometri urbea Styrbei — care este astăzi reședința județului căruia aparține câmpul ce mergem a-i face cunoștința și care are un rol foarte important în scrierea noastră de comuna Sudiții, care este punctul limitant al acestui câmp în această direcțiune.

Nimeni, nici o ființă omenească nu ar fi cutezat a străbate acel câmp în acea noapte. Cu toate aceste evenimentele ce vor urma merg a ne dovedi contrariul. Chiar în acea noapte teribilă, pentru a căruia desciere pana nu e încă destul de abilă, viscolul și munții de zăpadă au fost nesocotiți. Urmele copitelor a unor cai vârtoși s-au găsit imprimate într-însa și chiar diformase munții ei gigantici.

Sunt oameni — fie de bună, sau rea condițiune — pe carii nimic nu îi poate reține de la îndeplinirea scopurilor lor. Ei au o voință fermă: sunt implacabili. Sunt atât de nestrămutați în voințele lor, încât cutează — și reușesc prea adesea — a lupta cu natura, cu elementele ei.

Trei oameni de această categorie, călări, au cutezat aproape de miezul acelei nopți teribile, părăsind locuințele lor, a pleca pe drum în direcțiunea de care am vorbit.

Bine înveștmântați și înfășurați în niște mantale mari pe deasupra cojoacelor lor de blană ei străbăteau acel câmp solitar. Se vede că-și cunoșteau destul de bine calea, căci, cu toată mulțimea și înălțimea troianelor ce întâlneau, ei urmau drumul înainte și căutau, mergând, a forma din timp în timp un fel de linie curbă din calea lor străbătută, adevărata formă a drumului ce am descris deja.

Din când în când, vântul aducea la auzul călătorilor noștri niște urlete grozave. Ele voiau să îi facă a înțelege că, osebit de ei, Bărăganul mai era străbătut în acea noapte și de o sumă de lupi.

Cu toate acestea, călătorii nu dedeau nici o atențiune acestor urlete. Poate că erau bine preparați de arme și bazau mult pe ele. Poate încă, că cauza care-i făcuse să întreprinză această călătorie în un așa timp va fi fost atât de presândă încât îi silise a risca chiar viața.

(ferească d-zeu să mai urmeze)

S. Feitelsohn

_____________

În curând, divule Feitelsohn!, vei întrece chiar pe d-nu Pantazi Ghica, carele, după cum propovăduiește Telegraful, este o autoritate în literatură. Așadar sempre avanti! ce dracu, ori caftan pân' în pământ ori ștreangul de gât.