Lămurire

[3 septembrie 1876]

Curierul intereselor generale cere lămuriri cum de noi am răspuns la notificarea Turciei făr' a aștepta replica oficială a onor. ministru de esterne. Spus-am noi totdeauna că redacția acelei foi are nevoie de învățătură ca să poată deosebi lucrurile. Eh bien! scump elev, iată cum stă treaba. Notificarea pe care am publicat-o într-adins între diverse nu este de natură diplomatică, nu i se poate atribui caracter oficial, căci nu vine de la ministeriul de esterne al Turciei, ci este o circulară „cătră prefecți“ cum am zice a ministrului turcesc de interne. Prin urmare trebuie considerată ca nulă și neavenită, căci forma, oficiul de la care emanează cuprinsul ei esclud de mai nainte orice răspuns. Ea poate provoca cel mult o ceartă diplomatică între ministerul nostru de esterne și ministeriul de esterne turcesc, al cărei obiect n-ar fi însă notificarea în sine, ci necuviința amploiaților turcești.

Afară de aceea, această notificare, să fi venit chiar de la ministerul de esterne al Turciei, ea se consideră ca nulă și neavenită, fiind adresată „Coroanei“; și, pentru Coroana României, vizirii și muftii sunt turci tot atât de pahotnici ca și cel care ni cere lămuririle de față. Prin urmare între orice „liude“ și Coroană nu poate avea loc așa nitam-nizam corespondență diplomatică — căci nu poate avea loc în nici un caz. Ce s-ar zice oare dacă într-o bună dimineața un redactor oarecare s-ar drapa în pașă turcesc (l-ar crede toată lumea după mutră) ș-ar începe a da porunci în numele sultanului? Acest turc „novissimi generis“ ar fi cel mult competent de a intra direct în corespondență cu craii din împărăția Goliei, dar nu cu suverana maiestate a unui popor. Ei bine, tot atâta competență are un vizir de-a se adresa în mod direct cătră suveranul unei nații. C-un cuvânt: vizirii, muftii, kadii mari și mici, în actele lor care trec peste graniță, sunt persoana private cari pot fi pedepsite în mod disciplinar pentru o necuviință comisă, dar aceste necuviințe nu pot ajunge niciodată la culmea asupra căreia se aruncă, nici pot fi considerate ca acte oficiale între stat și stat. Luarea lor în râs nici ucide prestigiul unei foi de publicații judecătorești, nici compromit pe guvernul sub care apare — ci se răspunde numai la necuviința unui supus turcesc (fie acela chiar vizir) prin meritata ironie a unui supus românesc.

Din fericire însă o asemenea procedură vis-a-vis de demnitarul turcesc este acuma de prisos, de vreme ce comunicatul, reprodus după n-rul din 1/13 septemvrie al Monitorului arată că necuviința despre care a fost vorba nu s-au întâmplat de loc.