Revista teatrală

[28 noiembrie 1876]

Joi în 25 noiemvrie 1876 s-au reprezentat piesa Caterina a II-a, comedie în 3 acte de Dumanoir și Bieville. Această lucrare dramatică e din genul acelor elegante comedii din vremea „renașterei romantice“ de sub Ludovic-Filip în cari intriga — în genere foarte interesantă — stă în legătură cu un obiect real neînsemnat, de ex. c-o batistă, c-o scrisoare, c-o carte de joc, c-un pahar cu apă. S-ar putea numi comedia efectelor mari cu mijloace mici. Unul din maiestrii tecnici ai acestui gen a fost fără îndoiala Scribe. Astfel în „Paharul cu apă“ o întreagă intrigă a partidelor din Anglia se rezolvă tocmai printr-un „păhar cu apă“. În „Poveștile reginei de Navarra“ un manuscript al Margaretei de Valois e agentul conducător al întregei piese. Dar se știe că Scribe, care avea o nemăsurată bogăție de planuri, era totuși lipsit de poezia pasiunei; din care cauză principalul lui colaborator — Legouvé — era acela care vorbea prin gura eroilor celor ce trebuia să inspire simpatie. În piesa aceasta însă lipsește cu totul graiul pasiunei; chiar regele suedez, coborâtorul casei de Wasa, a cele mai îndărătnice familii regale ce-au existat vrodată, nu vorbește limba lui Gustav-Adolf sau a lui Carol al XII-le. Căci, pentru ca acest erou să vorbească limba neamului său, autorii ar fi trebuit să aibă simțământ, ceea ce trebuie să li denegăm aproape tuturor dramaticilor francezi. Ei au „esprit“, simțământ nu. Cetitorul va vedea ușor cumcă planul piesei nu lasă nimic de dorit, căci ne interesează pân-la scena din urmă; dar tot ce înfrumusețează și constituie meritul nepieritor al unei piese: caracterizarea energică, farmecul limbei, c-un cuvânt poezia-i lipsește. O proză elegantă, nimic mai mult. Intriga e purtată aici de Iliada frumos-povestitorului Homeros și de-o carte de joc.

Din punctul de vedere al „curățeniei“ recunoaștem și lăudăm alegerea piesei. Nu este în caracterul renașterei romantice din Franța de-a se învârti împrejurul adulteriului; această din urmă calitate e esclusiv a literaturei franceze moderne, a d-nilor Alex. Dumas-fiul, V. Sardou și ceilalți. Scribe n-au tratat obiecte în care instinctele animalice ale omului să joace rolul principal, precum o fac aceasta urmașii săi de astăzi.

Deci, în alăturare cu repertoriul francez modern, piesa aceasta e bine aleasă.

Venim acum la jocul actorilor. Îmbrăcămintea îngrijită, un joc de scenă corect, o grimare destul de caracteristică, sunt lucruri ce le-am lăudat întotdeuna la actorii noștri, cărora nu le-am disputat niciodată talentul. Dar ceea ce constatăm cu părere de rău este că afară de doi-trei, ceilalți nu știu a vorbi. În teatrul românesc ți se pare că auzi citind pe cineva într-o limbă pe care el n-o pricepe. Ca să ne lămurim mai bine, vom stabili mai întâi că, afară de accentul gramatical, pe care se 'nțelege că nu-l poate greși un român, căci nimene nu zice minune în loc de minune, există acea parte intențională a vorbirei care se numește c-un cuvânt technic: accentul logic.

Să luăm de ex. întrebarea: De unde vii tu? accentul logic poate cădea pe fiecare din cele trei vorbe: unde, vii și tu, și în fiecare caz fraza va avea alt înțeles.

De unde vii tu? (Tonul pe un …). Întotdeauna la o asemene întrebare ne vine să ne închipuim că esteriorul persoanei întrebate trebuie s' arăte urme c-a petrecut în locuri grozave, din care a ieșit ca vai de el.

De unde vii tu? (Subînțeles: nu te 'ntreb ce gândești sau ce faci, ci de unde vii?) Aicea s-arată că cel întrebat a fost într-un loc ce-i era oprit să-l viziteze. În fine:

De unde vii tu? (Subînțeles: nu-mi pasă unde au fost ceilalți, unde ai fost tu?) Întrebătorul arată interes esclusiv pentru cel întrebat.

Se 'nțelege că printr-un singur exemplu nu putem da decât o idee aproximativă despre accentul logic. Destul însă că prin acest accent, care în cărți se 'nseamnă, în cazuri escepționale, cu litere cursive, se modifică adesea întreg senzul vorbirei. Alt înțeles are: ce face? și cu totul altul: ce face? Întrebarea din urmă are înțelesul proverbial de: cum? aud? se poate?

Ei bine, acest accent logic, sufletul vorbirei, se așază de cătră actori adesea cu totul fals. A vorbi natural este încă un mister pentru preoții Taliei române.

Ne sfiim a mai atinge acel accent care, asemenea în terminologia artei scenice, se numește etic. Vom spune numai 'n treacăt că un actor trebuie să cunoască tonul cel mai adânc și cel mai nalt al vocei sale vorbite și că în nuanțele infinite ale acestei scări se pot oglindi sute de caractere, mii de simțăminte omenești. Când un actor cunoaște însemnătatea fiecărui ton al glasului său, precum și fiecărei încrețituri a feței sale, abia atuncea își cunoaște averea și e artist. El mânuie persoana sa proprie ca pianistul un piano, ca violinistul vioara.

De aicea se vede totodată că importanța mijloacelor e secundară alăturea cu talentul „înnăscut“. Precum un virtuos în violină va cânta totuși bine c-o vioară rea, astfel au existat artiști mari cu organ slab, mici de trup și cu fețe neînsemnate.

Dar până la accentul etic și în comparație cu acesta, cel logic este ceva cu totul elementar și trebuie păzit.

Vom aminti că aciia cari au jucat mai bine în această sară au fost d-nii Galino și Bălănescu și d-na Evolschi, deși tocmai dama aceasta, c-un escelent joc de scenă, are defectul impropriei așezări a accentului logic.

Încă o observație ce nu ni se pare de prisos este ca d-nii actori să ție samă de cultura publicului. Nu e permis de a spune Heliadă în loc de Iliadă. Povestea vechiului oraș Ilium, poemul atât de cunoscut al bătrânului Homer, nu poate fi prefăcut, făr' a jena urechea auditorilor, într-o poveste a soarelui.

Cât despre limba traducătorului — ar putea fi mai românească. Ce va să zică prizon? N-avem vorbe românești îndestule pentru a însemna punerea la răcoare? Închisoare, temniță, prinsoare nu sunt destul de bune pentru traducător? Cererea curățeniei limbei e atât de dreaptă și apoi nici nu ține pe nimenea nimic. Traducătorul n-are decât să se 'ntrebe cum zice românul cutărui sau cutărui lucru pentru a se lecui de galomanie.

Preste tot reprezentația a fost din cele mai bune. Cu mijloacele date, inclusiv manierele contractate de cătră actorii noștri, reprezentația n-a putut fi mai bună, va să zică atât actorii cât și direcția și-au dat toate silințele pentru a satisface auditoriul, și acesta e un merit destul de mare, căci însemnează un început bun. Iar un început bun e adesea lucru de căpetenie.