[14 ianuarie 1877]

Protocolul final al conferenței s-au încheiat și s-au iscălit, membrii ei au plecat fiecare încotro îl chema casa, întâi Salisbury, după el Ignatief ș.a.m.d. Întrebarea este cum trebuie privit acest fiasco al conferinței, această solidaritate aparentă care avea totdeauna drept corelat o nesolidaritate în esență?

O parte a opiniei publice susține că succesul este al Rusiei. Acuzată de Europa întreagă că voiește cuceriri și că interesul pentru creștini e în realitate de un estrem platonism și o mască numai pentru a ascunde intențiile ei adevărate, Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot și nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanții pentru punerea lor în lucrare ea va refuza pân-în sfârșit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât rușii, declarând război, își vor putea spăla mânile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat. N-avem nevoie a adăogi că Salisbury era pe cale de a semna un ultimatum egal cu acela al Rusiei cătră Poartă și că-n momentul din urmă earl of Beaconsfield a găsit de cuviință, cu sau fără cererea marchizului, de a-i da instrucții contrarie și de a mântui libertatea de acțiune a Angliei.

Dar această din urmă împrejurare formază sămânța celeilalte opinii, atât de răspândite, că toată conferința n-au avut de scop decât de a câștiga vreme, de-a amâna furia momentană a poporului rusesc, de a-l face să simtă în vreme de pace încă anevoințile războiului, sperând că, deodată cu agitațiunea primitivă se va stinge încet-încet și iubirea peste măsură pentru frații din sud. Așadar Europa și-au întins binișor cinstita față ca să primească o palmă de la turc, știind că în fond n-o primește ea, ci fiul ei cel c-un picior în Asia și cu celălalt în Europa. De aceea nimeni nu poate zice Rusiei că trebuie să-i fie rușine, căci fiecăruia-i poate răspunde: Taci să tac. Astfel dar pacea ar fi salvată, cam prostuță nu-i vorbă și foarte gingașă la sănătate, dar în sfârșit — e pacea. Poate să și fie pentru moment.

Dar un om ceva mai atent la câte se petrec va observa că niciodată vorbele nu împiedecă mersul istoric a unor puteri, preparate sute de ani pentru direcția cutare ori cutare.

Fie zece conferențe după olaltă, ele nu vor schimba proporțiile etnologice din Turcia. Slavii vor rămânea în numărul în care sunt, ba vor crește, turcii vor descrește și va rămânea anomalia vie a predominărei a două milioane de otomani asupra celorlalți creștini. Neapărat că înlăuntrul statului lor vor căuta, vor găsi chiar aliați, dar aliați de interese zilnice; vor găsi o clasă care nici într-o țară nu poartă greutățile ca să zicem fizice ale statului, vor găsi aliați pe stârpitura de cămătar grec, pe evreu, pe străinii din orice țară cari au interes ca o stare coruptă de lucruri să dureze; dar toți acești aliați îl vor renega și părăsi în „dies irae“.

Tot astfel scamatoriile diplomatice interne nu mântuie pân-în sfârșit nici pe elementele evreo-german și fino-tartaric din Austro-Ungaria. Ele întârzie, nu înlăturează creșterea puterilor vii într-o direcție bine hotărâtă de propria lor natură, direcție opusă ideei de stat a Austro-Ungariei. Dacă într-o țară sunt de nevoie regimente pentru a scoate dintr-un oraș pe jumătate german pe un general slav de o însemnătate foarte îndoielnică, atunci e o dovadă că tăcerea elementelor pozitive dintr-un stat nu însemnează moartea lor.

Slavofobia Europei întregi e o dovadă că în mijlocul și în sudul ei slavii formează mase compacte și conștie de sine și contra acestora se aliază tot ce nu e slav. Fie o ginte cât de mărginită la minte, cum sunt maghiarii, fie cât de timidă, cum sunt evreii, fie cât de înapoiată, ca turcii, ci sunt bineveniți în taină diplomației europene, care cu mănușa ei cea fină mângâie fața „bunului rus“, dar în taină se teme, de tremură, de el.

Departe de noi de a crede în spontaneitatea comediei de la Bosfor. Toată constituția turcească nu-i decât pactul de alianță așezat de turci între ei și tot ce nu e slav în Turcia. Se inaugurează acolo un soi de constituționalism austriecesc, în care turcul va juca rolul beamterilor austriecești, grecul rolul evreului austriecesc iar popoarele de baștină ale Peninsulei Balcanice sunt chemate a alimenta pseudoparlamentarismul turco evreiesc până ce vor ajunge în stare de a-și scutura cojocul în foc de toți paraziții.

Aceasta-i fila întâia a mișcării slavilor de sud. Foliantul însuși va cuprinde nu numai Peninsula Balcanică, dar aproape întreg centrul Europei.

Am vorbi și despre poziția românilor în acest învălmășag, căci ni se pare că bizantinismul nostru diplomatic este bun în felul lui, precum e totdeauna bine când un om onest se bălăbănește cu cuvinte într-o societate de … onorabili, scăpându-și pielea intactă, dar va veni vremea — și poate nu e tocmai departe — în care vom trebui să luăm parte, vom trebui să ni arătăm văpseaua. Vom spune însă drept că hotărârea noastră nu atârnă de la noi, ci de la un vecin al nostru pe care l-am privit totdeauna cu mare pază. Acest vecin este Austro-Ungaria. Da i se va da un loc la soare însemnatei fracțiuni a poporului nostru de peste munte, încât sfărâmați chiar de mișcarea puterii răsăritene să găsim un adăpost pentru bunurile noastre sufletești … bine. De nu … atunci desigur că vom căuta printr-o încercare deznădăjduită sau de-a crea o pozițiune sigură și neclintită neamului nostru, sau de-a renunța cu totul la un rol în istoria lumii.