[11 martie 1877]

De la o vreme încoace publicul românesc a început a încuraja prin subscrieri ridicarea de monumente întru amintirea voievozilor care au asigurat existența sau au ridicat vaza țărilor noastre și a acelor cărturari care la începutul veacului nostru au dat început mișcării intelectuale. Astfel Mihai Vodă cel Viteaz, acea nenorocită jertfă a politicei casei de Austria, care-a realizat pentru câteva zile trecătoarea coroană a Daciei romane, acel bun ostaș și rău politic are astăzi statua ecuestră în fața Academiei din București; statuia lui Ștefan cel Mare, asupra mărimii căruia abia archivele din Venezia încep a ne lămuri și care crease Moldovei un rol atât de strălucit pentru vremea sa, va avea statuia sa în Iași; lui Grigorie Vodă Ghika, nobilul martir care au protestat contra ciuntirii pământului nostru, i s-au ridicat un monument în piața Beilicului cu concursul preaînălțatului nostru domn.

Dintre cărturari s-a început cu statua de marmură a lui Ioan Eliad (supranumit mai târziu Heliade Rădulescu).

Eliad se vede a fi fost în tinerețe un om foarte inteligent. Prin gramatica sa eliminează din ortografia română toate semnele prisositoare, prin cărțile sale didactice au dat ființă limbei științifice, din tipografia sa au ieșit la lumină între anii 30 și 45 aproape tot ce s-au tradus mai bine în românește. Cam de pe la anul 1845 începe însă în mintea scriitorului bucureștean o suficiență nepomenită și o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era privit în vremea lui ca un fel de oracol. Limba „Curierului de ambe sexe“ se latinizează și se franțuzește, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică, un product bastard al lipsei sale de știință filologică pozitivă și al unei imaginații utopiste. Făr' a avea el însuși talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcții poetice a cării merite consistau într-o limbă pocită și în versificarea unor abstracții pe jumătate teologice, pe jumătate sofistice. Ruina frumoasei limbi vechi care se scria încă cu toată vigoarea în veacul trecut o datorim în mare parte înrâuririi stricăcioase a lui Eliade. Întâmplările politice de la 1848 și petrecerea sa în străinătate îi răpiră și restul de bun simț cât îi mai rămăsese.

El deveni din ce în ce mai închipuit și mai apocaliptic, încât întors în țara lui și făr' a fi încetat de-a esercita o înrâurire și mai mare ca-n trecut, el au mai trăit ca o primejdie vie pentru orice aspirare adevărată și serioasă. „Istoria românilor“ scrisă de el este o țesătură de închipuiri subiective și de greșeli; o a doua ediție a gramaticii e o adevărată babilonie de fantazii etimologice, iar poeziile sale sunt stârpituri de cuvinte străine înșirate după o măsură oarecare. Aproape tot ce-a făcut Ioan Eliad modestul învățător de la Sf. Sava a fost caricat de Heliade-Rădulescu. Oricine va scrie o istorie a culturii pe malurile Dunărei va trebui să vadă într-acest singur individ doi oameni cu totul deosebiți: unul modest, îngăduitor, plin de bun simț; celălalt suficient, invidios, trăind în ficțiuni și lipsit de orice bun simț.

În cei din urmă zece ani ai vieței sale îi mai rămăsese un singur instinct adevărat. Din cugetarea cu totul străină a tineretului el a prevăzut falimentul economic și intelectual al generației de față; a prevăzut că oamenii cari se gerau ca uriași nu erau decât niște comedianți, îmbrăcați franțuzește. S-ar putea zice chiar că acest om straniu avea în unele momente un soi de-a doua vedere. Cu toate acestea constatăm cu durere că multe din relele ce le prevedea ș-au avut cauza în chiar direcția pe care-o dedese el culturii române.

Un alt om al cărții căruia i se va reîmprospăta memoria este Gheorghie Lazăr. Camera a votat două mii de lei pentru a se înscrie în capul listei de subscripție. Totodată d. ministru al instrucției au îngrijit ca în țintirimul din satul Bolintin să se așeze pe mormântul poetului liric Dimitrie Bolintineanu o piatră de marmură c-un basrelief, reprezentând o mână ce depune o cunună de lauri.