[6 martie 1877]

Joia trecută s-a reprezentat, în beneficiul d-nei Raiu Stavrescu, piesa „Maria Tudor“, dramă în 4 acte de Victor Hugo, tradusă de Const. Negruzzi. Amintim că d-nul Manolescu, d-na beneficientă și d-na Conta au jucat bine, dacă vom abstrage de la unele deprinderi de rostire contrare ortoepici românești și de la unele intonări retorice false.

Am spus-o de mai multe ori că un n nazal de felul celui franțuzesc nu există în limba românească și pronunția conte, contra, în care o și n să se rostească ca un singur sunet, nu se află după a noastră știre decât în vechea limbă bulgară, în limba polonă de astăzi și în cea franceză. Căci on nazal nu e sunet compus, ci o vocală de sine stătătoare, pentru care în limba românească nu aflăm nimic analog. Totodată protestăm contra unor neologisme introduse în frumoasa traducere a lui C. Negruzzi, „Rezbel civil“ desigur că nu este în scrierea lui Negruzzi, deși l-am auzit rostindu-se.

D. Galino a fost asemenea bine, deși după a noastră părere vor fi fost cauze care l-au oprit de-a fi și mai bine. Acele cauze se 'nțelege că nu le cunoaștem. Poate o prea repede punere în scenă, poate iar o dispoziție personală puțin favorabilă l-au oprit de a crea pe deplin rolul „strungarului Gilbert“. Ne-am deprins de a vedea pe d. Galino tocmai în acest soi de roluri la toată înălțimea talentului său, pe când în această sară jocul d-sale ni s-a părut puțin cam obosit.

D-na Conta a jucat cu mult adevăr și cu multă simțire. În privirea vorbei d-sale facem observația care am făcut-o și în trecut. Este în glasul d-sale un ton îngânat și plângător care trebuie înlăturat prin studiu și deprindere. D-sa trebuie să-și asprească pronunția și să vorbească din piept, rostind fiecare cuvânt bine despărțit de celelalte și cu oarecare energie. Aceasta este pronunția cea mai prozaică, ce-i dreptul, dar e cu mult de preferat acelui ton îngânat, care face declamația nespus de monotonă. Să nu se teamă că prin vorbirea apăsată și energică s-ar pierde ceva din simțirea ce voiește a esprima. Oricât de energic pronunțate vor fi cuvintele, simțirea adevărată va pătrunde prin ele.

Nu știm de unde și până unde actorii români au pronunții atât de străine. Limba românească este din acele cu dreaptă măsură; ea n-are consoane prea moi, nici prea aspre, nici vocale prea lungi sau prea scurte: mai toate sunetele sunt medie și foarte curate. Cu toate acestea în teatru avem ocazie de a auzi vorbindu-se cu ton franțuzesc (nazal) sau spaniol (gutural). Gâtul d-lui Manolescu de ex. joacă un mare rol în declamația d-sale, deși în limba românească până și consoanele guturale c, g, ch nu se produc în gât chiar, ci aproape de el la capătul ceriului gurei.

E drept că o ortoepie românească, o carte despre buna rostire lipsește, dar nu lipsește rostirea vie a claselor culte, nu lipsesc scrierile bune, nu lipsește limba scrisă, a cărei dreaptă rostire este fixată de două sute de ani și mai bine. Ba chiar actorii români vorbesc foarte omenește acasă și cu prietenii lor; pe scenă-i altceva, acolo trebuie să vorbească ca franțujii și spaniolii. Ce bine și natural rostește de ex. d. Bălănescu, deși idiomul său e puțin cam moldovenesc.

Părăsind terenul ortoepiei, anunțăm din nou că astăzi se vor reprezenta în beneficiul d-rei Dănescu piesele „Judita și Olofern“ și „O palmă în sala teatrului“.