[25 august 1878]

„Românul“, de câte ori se înfundă cu sofismele față cu niște adevăruri limpezi ca lumina soarelui, aleargă numaidecât la mijlocul cel mai ieften și totodată cel mai puțin onest de a discuta, la citate din autori străini.

În faptă citatele sunt de două feluri. De acelea cari în mod istoric (povestitor) sau descriptiv constată existența sau neexistența unui lucru, și atunci citatele se numesc date și, adunate cu conștiință, formează materialul științelor istorice și a celor naturale. Dar nu citate de acestea ia „Românul“. El ia comentarii străine (nu fapte sau date) la constituțiuni străine și voiește a dovedi că înstrăinarea a trei ținuturi ale țării nu-i decât o rectificare de graniță.

Citarea de autorități dovedește însă trei lucruri: 1. lipsa de cugetare proprie 2. specularea asupra neștiinței publicului, căruia nu i se dă nici i se poate da cartea întreagă cu spiritul ei, ci numai bucățele cari se potrivesc cu panglicăria argumentatorului 3. evidența adevărului combătut, de vreme ce ploaia de citate e egală cu capitulațiunea.

Citarea gândirii altor oameni nu dovedește și n-a dovedit de când lumea nimic în privirea obiectului în discuțiune. Argumentațiunea trebuie să fie adevărată și evidentă prin sine însăși, fără ajutorul zeilor de teatru (deorum ex machina).

Noi am argumentat astfel: dacă înstrăinarea a trei ținuturi nu e decât o rectificare de fruntarii, atunci înstrăinarea a 4, 5, 10, 20 de ținuturi e asemenea o rectificare de fruntarii.

Contra acestei duceri ad absurdum nu poate sta nici o autoritate, nici Vatell, nici Moser, nici Martens, nici Bluntschli, nici Klüber, nici Hugo Grotius, cu un cuvânt nimenea.

Cât despre citatele din tratate străine, provocăm pe liberali să declare cu mâna pe inimă dacă la statornicirea Constituției noastre a fost un singur deputat care, votând alinea a doua a acelui articol, să-i fi trecut prin gând măcar că schimbare sau rectificare de fruntarii va să zică pierderea a trei ținuturi, a unei porțiuni a Mărei Negre, a unei guri a Dunării? Nimeni, absolut nimeni n-a gândit la aceasta, ci fiecine a gândit cel mult la rectificările de graniță cu Austria, nu la pierderea unei bucăți însemnate a țării.

A căuta în nori ceea ce-i dinaintea ta, a aduce sofisme și citațiuni unde lucrul e evident va să zică a arunca pulbere în ochii publicului. Scriitorii „Românului“ nu cred ei singuri ceea ce spun când susțin că înstrăinarea Ismailului, Bolgradului și Cahulului nu-i decât o rectificare de fruntarii.

Totdauna la comentarea unui articol de lege trebuie să se ție seamă de intenția legiuitorului și de ocazia legii, de obiectul care i-a dat naștere. Intenția Constituantei n-a fost de-a prevedea înstrăinarea Basarabiei, iar obiectul care au dat naștere acelui articol n-a fost un război pierdut sau o provinție pierdută.

Acum trecem însă și mai departe. Ce are a face dreptul public european cu Constituțiunea noastră internă?

Dreptul public european e în mare parte ceva nedefinit; o știință el nu este până astăzi, ci cel mult încercarea unei științe. El cuprinde raporturile schimbăcioase între popoare, stabilite în mod trecător de tratate sau alte titluri de drept însă sunt totdeuna încheiate cu clauzula tacită rebus sic stantibus, adecă până ce lucrurile vor rămânea așa ca în momentul încheierii. Produse a unor împrejurări politice, ele sunt primejduite în orice moment.

Constituția noastră e o lege pozitivă internă care n-are a face nimic nici cu dreptul ginților, nici cu tractatele dintre puteri, așadar nici cu Tractatul de la Berlin.

Dar precum Constituțiunea esclude o cesiune de teritoriu, tot așa ea esclude o anexiune și mai cu seamă o anexiune complicată, care cere pentru Dobrogea o organizațiune specială.

Dar cine e în drept de a legifera principiul unei organizări speciale pentru o parte a țării? Cine e în drept de a dispune ca locuitorii cutărei părți a țării să fie supuși cutărui sistem, iar ceilalți altui sistem?

Camera ordinară? Prevede oare Constituția ca o Cameră aleasă în împrejurări normale să decidă asemenea cestiuni?

E aproape de mintea omului că, națiunea română fiind chemată a se rosti în niște cestiuni cari-i ating Constituțiunea, răspunsul nu-l poate da decât un corp care ar avea puterea de a o modifica, de va voi. Se poate prea bine ca Constituanta să nu admită nimic din stipulațiunile Tratatului de la Berlin, se poate să admită pe unele, să respingă pe altele, se poate în fine să le admită pe toate; dar chiar pentru a le respinge pur și simplu trebuie convocarea unei Constituante, căci numai ea ar fi în drept a se rosti, fie pozitiv, fie negativ, asupra acelor stipulațiuni. Tot ce ar face o Cameră în această privire ar fi nul și neavenit.

C-un cuvânt, nici un fel de sofismă și de apucătură advocățească, nici un argumentum id hominem, nici o citare de autorități nu ne poate face să ocolim adevărul clar că aceste schimbări esențiale au nevoie de-a fi regulate în mod definitiv. M. Sa Domnul e legat prin jurământ dinaintea țării de a mănținea integritatea teritoriului și numai țara îl poate dezlega de acest jurământ, chiar în caz de forță majoră, și țara printr-un organ care să aibă aceleași puteri pe care le avea organul înaintea căruia M. S. a depus acel jurământ. Apoi e un act de înțelepciune politică de-a nu face ca noua stare a țării să atârne de Camere, cari votează, răzvotează și exvotează cu ușurința unor păpuși pe cari guvernul le ține de ațele arenzilor moșiilor statului și altor interese private. Trebuie ca noua stare de lucruri să fie clară, notărită, statornică.

❦