[3 ianuarie 1878]

„Presa“ reproduce o serie de articole din 1870—1871 prin care se demonstră în modul cel mai pipăit că inițiativa ideii independenței aparține partidului conservator al căruia „Presa“ era pe atunci unicul organ. Această măreață și nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânșii prin încheierea tratatelor de comerciu și al cărui triumf definitiv se datorește oștirei, organizată, instruită și armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă și nedreaptă a voit ca să se realizeze, grație unor împrejurări estraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor1, și au atacat tratatele de comerciu și, printr-o aberațiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfățișeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obținut vreodată; și au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările și tot ce a făcut din soldații de paradă de altădată armata de la Plevna și de la Grivița. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ține legați de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870—1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Pașa; ei felicitau sus și tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor și privilegielor națiunei române guvernate de conservatori.

Ajunși la guvern, desființau armata prin buget, suprimau recrutațiunea într-un an ca 1876 și anunțau vânzarea prin mezat a efectelor de îmbrăcăminte, peste puțin poate și a armelor pe care le țineau mâini de români. În câteva luni însă ordine, se vede venite din afară, și dorința de a se menține cu orice preț la acea putere, izvor de beneficiuri bănești pentru clica catilinară pe care o reprezintă, îi făcea să schimbe cu totul politica turcească în numele căreia ajunseseră la putere. Însă, ca toate ființele servile conduse de interese, iar nu de principiuri, ci fură tot așa de esagerați filoruși cât fuseseră de supuși și umili filoturci. Intrară în răzbel, fapt care se putea foarte bine aproba și sprijini, dară intrară cu o armată nepregătită cu nimic, grație ineptei și culpabilei lor administrațiuni, și fără nici o convențiune stipulând și marginea sacrificiurilor și întinderea beneficiilor pentru români, mulțumită închinatei lor diplomații. Întrebați de presa conservatoare dacă au vreun tratat cu împărăția alăturea de care luptau, ei răspunseră cu cutezanță că acea împărăție nu putea să trateze cu un stat care este încă vasal și, adăogând la această umilă mărturisire lingușiri fățarnice pentru puternicul suveran ce ocupa România și Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adăogau că ei nu fac insultă generosului țar a-i cere zapis, amanet etc.; cu aceste îndrăznețe cuvinte ei au voit să închiză gura conservatorilor, puindu-i între necesitatea de a tăcea și pericolul de a vorbi, displăcând astfel împăratului atotputernic care ține în mâinile sale destinurile Orientului. Parada (apărarea) era dibace, demnă de acea slugărească abilitate în care cei mai mulți dintr-înșii au fost crescuți. Niciodată însă nu s-a pus înainte o tactică mai bașă și mai ineptă. Dacă eram un stat vasal cu care nu se putea trata, de ce Rusia a făcut cu noi tratatul de comerț subscris sub ministerul Lascar Catargi de însuși Maiestatea Sa împăratul Alexandru alăturea cu M. Sa Domnitorul? Știm că s-a făcut pentru aceasta mari dificultăți. Însă insistența respectuoasă, dară fermă a conservatorilor a învins atuncea scrupulurile cancelariei rusești și apelul făcut la mărinimia împăratului a fost ascultat, și când? Când Rusia tratând cu noi ne acorda o concesiune diplomatică pur și simplu, fără să ne ceară în schimb nici aur, nici sânge.

Dacă eram stat vasal, de ce înainte de intrarea noastră în acțiune guvernul rus a iscălit cu noi convențiunea pentru trecerea armatei în care se stipulează condițiuni curat politice, cum este integritatea teritoriului? Iată ce s-a făcut când era vorba din partea noastră de o neutralitate binevoitoare.

Și astăzi, când M. Sa Țarul împărțește cu oștirea română pericolele și privațiunile războiului, când primește decorațiunea și medalia Virtuței a statului român, când acordă suveranului nostru distincțiuni care nu se dau decât suveranului unui stat independent, când ni se prodigă onorurile și decorațiunile (Trop de fleurs, trop de fleurs am putea striga), diplomația roșie ne declară că suntem stat vasal și că nu putem trata. Așadară când vine vorba de interese pozitive, la un tratat în formă, d-nii Cogălniceanu și Rosetti ne spun neted, unul la tribună, altul în ziar, că nu putem trata, că suntem un stat vasal și că ce este mai prudent este să ne încredem generozităței M. S. Țarului. Și noi avem cea mai deplină încredere în această generozitate și bunăvoință proverbiale. Însă este oare sigur că bunavoința personală a Majestăței Sale va putea totdeauna fi triumfătoare de dispozițiunile guvernului său, de interesele Imperiului, de timiditățile diplomației, de opinia poporului rus? Nu ne-a declarat însuși „Românul“, care de la un timp încoace are aerul d-a se face „Monitorul oficial“ al simțămintelor celor mai intime și celor mai personale Majestăței Sale, că Majestatea dorea acest răzbel și că a cedat mișcărei generale a opiniei în aceasta?

Iată dară un punct în care voința personală a M. Sale a cedat unor înalte considerațiuni. Pe lângă aceasta, organul ultraconstituțional al d-lui C.A. Rosetti găsește comod de a adăposti responsabilitatea guvernului roșu la niște înălțimi unde crede că este greu de a veni cineva să o caute. Însă această tactică lașă nu trebuie să izbutească.

Românii cunosc pe M. Sa ca un nobil și generos suveran. Asemenea cunosc guvernul rusesc ca guvernul unei puteri amice. Însă nimic mai mult. Ei n-au nimic a face nici cu o personalitate prea înaltă ca să fie pusă în joc și a cărui nume în aceste cestiuni ne-a silit să-l pronunțăm numai fățărnicia care nu respectă nimic a d-lui C.A. Rosetti. Asemenea românii n-au nici o vorbă cu guvernul rusesc care este, credem, însărcinat cu interesele Imperiului și ale poporului rusesc, iar nicidecum cu afacerile României. Românii au a face cu guvernul românesc, cu d. Brătianu, ministru de răzbel, cu d. Cogălniceanu, ministru al afacerilor străine, cu d. C.A. Rosetti, președinte al Camerei și inspirator al guvernului.

Aveam dară dreptul să-i întrebăm și erau datori să ne răspunză: Ce măsuri ați luat? Ce convențiuni ați încheiat? Cum credeți la încheiarea păcei să apărați interesele țării? D-lor ne-au răspuns curat și simplu că nici una și ne-au trimis să ne adresăm la generozitatea unui guvern străin. Ni se pare că răspunsul a fost categoric. Ne pare și nouă bine, căci istoria îl va înregistra. Dacă dar România nu va ieși din acest răzbel cu nici un avantagiu, sau cu avantagiuri disproporționale cu riscurile și cheltuielile sale, responsabilitatea va privi pe acești miniștri inepți și slugarnici, care n-au știut a vorbi și a stipula în numele unui popor liber și stăpân pe sine. Dar dacă, din contră, România va câștiga ceva sau în privința teritoriului sau a drepturilor sale, dacă va ieși pentru dânsa de aci integritatea sa ca teritoriu și ca națiune, o independență asigurată și garantată, atunci iarăși nu avem nici o recunoștință pentru miniștrii de astăzi, căci ei înșiși au declarat că n-au făcut nimic pentru aceasta și că toate sunt datorite generozităței unei puteri străine. Pentru dânsa dară în acest caz va fi recunoștința țării.

1. Oricine își aduce aminte regatul cu apă rece, demn de cugetul patriotic și de spiritul distins care s-au răsplătit cu medalia Bene merenti.

❦

[4 ianuarie 1878]

„Românul“ concede că soldații au petrecut pe câmpul de război rupți și desculți, dar cu toate acestea ei s-au purtat vitejește; adică din nou confundă meritul dorobanțului cu meritele guvernului. Că soldatul a fost rupt, desculț, rău îngrijit, adesea rău condus e meritul guvernului; că el s-a purtat bine și vitejește este meritul soldatului. Distinguendum est.

Apoi se scuză liberalii că nu erau pregătiți, că voiau neutralizarea teritoriului ș.a.ș.a. Și noi ne aducem aminte de inepția d-lui Nicolae Ionescu, ne aducem aminte de ministrul Slăniceanu, care strângea soldații când era a pace și le dădea drumul când era a război. Ne aducem bine aminte că liberalii, veniți la putere în urma flămângiunii lor, n-aveau nici plan, nici idei, nici credit; c-a făcut tocmai contrariul de ceea ce promisese; că din prieteni turcilor s-au făcut dușmani lor; că din contrari războiului s-au făcut războinici nevoie mare, în sfârșit, că n-au urmat cărare hotărâtă de mai nainte.

Acuzarea că conservatorii i-ar fi condus pe soldați la starea de sclavi ai străinilor, la disprețul general și altele de același calibru, le-o întoarcem d-nilor liberali cu mulțumită înapoi. Dacă țara aceasta există până astăzi are s-o mulțămească elementelor conservatoare, care, cu mijloacele lor minime, espuindu-și numai capetele lor proprii, nu viețile a mii de oameni, au ținut țara neatârnată prin mijlocul tuturor nevoilor, de stă până în ziua de astăzi. Slavă Domnului, cu grecoteii din Strada Doamnei ne putem măsura orișicând.

❦

PRO DOMO

[5 ianuarie 1878]

Iată „Simțimintele, iubirea de adevăr, bună-creștere și limbagiul ales al nobilei și ilustrei partide a conservatorilor“, exclamă „Românul“, reproducând notița noastră asupra dorobanților din numărul de vineri 30 decemvrie.

Nobili, nenobili — știm că-i ustură rău când le spunem pe nume și arătăm câtă deosebire este între frazele liberale, între esploatarea simțirilor celor mai sfinte ale nației românești și între realitatea crudă pe care au creat-o țării.

Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în fața radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor șiruri e însuși neam de țăran și priveliștea acelor jertfe ale frazelor liberale l-au durut. Radicalii trebuiau să știe că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, și că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă nici îl încălzesc pe dorobanț.

Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decât acela care ticăloșește pe oamenii ce în-adevăr nu sunt ticăloși; a le spune însă ticăloșilor că ticăloși sunt nu e nici o cestie de „creștere“, nici cestie de „limbagiu“, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta.

Ba o foiță care-și macină palavrele tot la moara „Românului“ ajunge să se anine până și de persoana colaboratorilor „Timpului“. Ba unul e ungurean, ba cellalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înșire mult și bine asemenea filozofii și să se intereseze prea cu de-amăruntul de viața noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că cellalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard și și-a făcut mendrele printre actori nu dovedește nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenței lor. Dacă vor cerceta și mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească și celălalt a ținut coarnele plugului pe moșia prințească și, la urmă, că amândoi sânt viță de țăran românesc, pe care nu-l faci străin nici în ruptul capului și pace bună.

Cine n-a simțit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naționalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau sufere de boala din născare ce nici un leac nu are sau își închide ochii cu de-a sila și nu vrea să vadă.

Când d-lor ne zic nouă că nu sântem români râde lumea care știe că ne ținem grapă de părinți ce neam de neamul lor au fost români; dar când le zicem noi d-nealor că sunt rămășițe și pui de fanarioți atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat și se știu cu musca pe căciulă.

❦

[6 ianuarie 1878]

D-l Candiano Popescu, între atâția generali și ofițeri care onorează armata română, a fost ales pentru a purta marelui duce Mihail cordonul ordinului Steaua României.

Eroul din noaptea de 11 fevruarie care a intrat cu revolverul în camera de culcare a suveranului său, răsculătorul de la 11 august 1866 care a proclamat pentru două ore ridicula republică de la Ploiești este dară ales pentru a înfățișa pe lângă ilustrul comandant al armatelor ruse din Asia disciplina și virtuțile ostăsești ale armatei române. Frumoasă și nemerită alegere! Dacă nu ne înșelăm, este a șasea răsplată pe care a obținut-o d-l Candiano de la începutul campaniei; să numărăm: 1. Gradul de maior, 2. Virtutea militară, 3. Crucea S-tului George, 4. Steaua României, 5. Gradul de locotenent-colonel, 6. Misiunea la Tiflis.

Fericită idee a avut d-l Candiano de a proclama, acum șapte ani, detronarea suveranului său! De altminterea, ce este drept, reprezintă foarte bine pe guvernul care-l trimite.

❦

O NOTIȚĂ STRĂINĂ RELATIVĂ LA LITERATURA ROMÂNĂ

[12 ianuarie 1878]

Cetim în „Vossische Zeitung“ din Berlin, numărul de duminecă, 2 decemvrie 1877:

Rumaenische Skizzen, introducere și traducere de d-na M. Kremnitz (București, 1877 la Socek și C,-ie) este tillul unei cărți puțin voluminoase, care însă în limitele ce și le-a tras ne face să vedem cu o deosebită claritate situația intelectuală și morală a României. Introducerea ne dă un scurt prospect istoric despre starea de mai-nainte și despre starea de astăzi a țării și arată marea influență a elementului coreligionar în trecut, care însă în prezent nu mai are puterea ideilor moralizatoare. După introducere urmează un fragment din critica lui Titu Maiorescu În contra direcției de astăzi în cultura română în care se combat cu o asprime fără cruțare și cu o logică incisivă dar totodată din impulsiunea celui mai înalt patriotism formele superficiale, lipsite de fundament organic, în dezvoltarea intelectuală a României.

Aici urmează citat în traducere pasagiul de la pag. 334 și 335 din cartea d-lui Maiorescu Critice.

Însă țara judecată cu această asprime posede în literatura ei mai nouă talente de o necontestabilă însemnătate, precum dovedește alegerea următoare de novelete și de schițe din pana a diferiți autori români. Aceste șapte schițe, narațiuni și povești sunt toate ținute în ton popular și izvorâte din iubirea poporului și a naturei lui adevărate! Unele din ele, precum este Crucea din sat a d-lui Slavici, sunt de o frumuseță încântătoare și scrise cu atâta poezie încât se pot compara cu cele mai eminente produceri ce le are literatura tuturor popoarelor în sfera concepțiilor poetice populare.

Cartea d-nei Kremnitz cuprinde, pe lângă citata narațiune de I. Slavici, încă o istorie sătească (Popa Tanda), de același autor, două „copii de natură“ (Popa Gavril și Cucoana Nastasia) de I. Negruzzi, o novelă (Mihnea cel rău) de A. I. Odobescu, o novelă de N. Gane (Șanta) și povestea populară a Gemenilor cu stea în frunte. Cu cât humor este scrisă și cu ce plăcere se citește d.e. simpla istorie sătească a d-lui Ion Slavici! Popa Tanda, prin caracterul lui cam prea drept, își atrage defavoarea mai marilor lui și se vede strămutat în mizerul și sălbăticitul sat Sărăcenii din Valea-Seacă. Aici preotul începe în anul dintâi să predice poporenilor săi cu multă seriozitate Evangelia îndreptării. Când vede că predica e în zadar încearcă în anul al doilea batjocura și în anul al treilea dojana.

Toate însă sunt degeaba; în mijlocul sărăciei și lenei obștești se și vede pierdut în mizerie cu nevastă și copii când, într-o dimineață, gândindu-se cu amar la starea lui în mijlocul bisericuței aproape ruinată îi vine deodată ca o inspirație de sus: el începe a munci însuși, se pune pe lucru cu propriile sale brațe, și reparează casa preoțească, și așează un gard în jurul curții, și lucrează ogorul, și sădește o grădină. Poporenii la început dau din cap și zic că e al dracului popa, dar încetul cu încetul se pun pe gânduri și în scurt timp fac unul după altul ceea ce au văzut că face popa. De abia trece un an și satul s-a schimbat la față și acum când ajunge un călător prin Valea-Seacă, pe șoseaua cea bună, și întreabă de satul cel frumos pe care-l zărește cu mirare, află că este satul Sărăcenii, adevăratul azil al săracilor.

❦

ORIGINEA ROMÂNILOR

[13 ianuarie 1878]

La 4/16 ianuarie d. dr. Fligier a ținut la adunarea Societăței antropologice din Viena o conferință prin care a combătut părerea românilor că poporul lor s-ar trage de la vechii romani. La intrarea lui Victor Emanuel în Roma au venit felicitările municipalităților București și Iași, în cari se zicea că Italia este muma comună și a românilor, deci cu ocazia aceea mai mulți învățați italieni s-au pus să cerceteze originea lor. Rezultatul a fost că, precum formațiunea craniului la români este cu totul deosebită de aceea a italienilor, tot astfel nu este nici o înrudire între aceste popoare. Originea susținută de români de la coloniști soldați din Italia e un fantom, căci războaiele civile depopulase Italia însăși încă înainte de Traian și e istoric constatat(?) că, spre a coloniza țările de la gurile Dunării, s-au luat populațiuni semitice (?) din Asia Mică, din Siria ș.a. Dacă românii ar avea cuvânt să-și deducă originea de la coloniștii romani, atunci ar fi înrudiți prin sânge cu italienii, ci cu jidanii (?). D. Fligier polemizează contra lui Mommsen și a altor învățați, cari iau limba română drept dovadă a originei italiene, și el susține că românii sânt coborâtorii direcți ai vechilor traci. Dintre popoarele Traciei însă au primit și altele limba latină, și d-sa a sprijinit această teză, arătând că și alte popoare barbare, cu care cele dintâi au venit în contact în vremea migrațiunii, și-au apropriat cu ușurință limba latină.

La teza aceasta a d-lui dr. Fligier vom răspunde numai prin câteva observări.

1. Limba română e unica în Europa care n-are proprie-vorbind dialecte. Pe-o întindere de pământ atât de mare, despărțiți prin munți și fluvii, românii vorbesc o singură limbă. Prin urmare elementele din cari s-au zămislit poporul românesc n-au putut să fie decât numai „două“. În orice caz însă semiții d-lui Fligier ar fi lăsat în limbă o urmă cât de slabă care însă nu se găsește deloc. Să presupunem că toate cuvintele semitice au dispărut, n-ar fi dispărut însă gâtlejul, cerul gurii și părătușul lor, deci am găsi urme de „fonologie“ semitică în limba româna, caz care asemenea nu se-ntâmplă.

Am trebui să avem azi o limbă latină pronunțată jidovește. Toți știu însă că jidanii moderni de ex., chiar de-o sută de ani să fie în țară, nu sunt în stare să pronunțe românește.

3. Nu știm cum e istoric constatat că coloniștii ar fi fost semiți. Ex toto orbe Romano a lui Entropius (singurul loc ce vorbește despre colonizare) nu poate fi interpretat prin Siria Asia Mică ș.a.

4. Dacă coloniștii ar fi fost străini, ei n-ar fi putut vorbi decât limba latină clasică.

În limba română se găsesc însă tocmai elementele unei latinități arhaice, ce nu se putuse păstra decât tocmai numai în Italia și nu la cei ce-n-vățau limba clasică a statului. Cine-nvață azi franțuzește sau nemțește învață limba scrisă, nu cea vorbită prin ținuturi depărtate, în care s-au păstrat urmele limbii vechi.

5. Coborârea din traci o negăm pur și simplu. Affirmanti obstat probatio. Dacă n-ar exista această regulă salutară a logicei elementare, ne-am bălăbăni vecinic cu sute de mii de păreri. Poate c-am ieși la urmă și chineji și turcomani și tot ce ar pofti cineva. Prin simplă afirmare nu se dovedește nimic.

Cine au fost dacii, care au fost limba lor nu se știe nici până astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neesceptând pe cel român, trebuie să se afle urme de fonologie dacică.

❦

DIN VEACUL AL ZECELEA

[20 ianuarie 1878]

Șesurile dintre Volga, Nistru și Prut au fost totdauna bogate în populațiuni războinice și neliniștite cari, negăsind piedici până în Carpați și până în Balcani, părăseau locuințele lor și porneau în lume spre a cuceri alte țări. Istoria Daciei vechi după colonizare consistă aproape numai din călcările roiurilor de popoare din răsărit, istoria Moldovei înscrie asemenea mulțime de războaie întâi cu tătarii, apoi cu cazacii, în fine istoria noastră nouă — cine n-o cunoaște? Cine nu știe câte invazii despre răsărit am avut de la Petru cel Mare încoace?

Dar nu erau țările noastre ținta cuceririlor. Precum popoarele germanice tindeau la Roma, cetatea pe șapte munți de lângă Tibru, așa popoarele slavice, care au primit religia creștină din Bizanț, întindeau odinioară mâna lor spre Roma nouă, cetatea pe șapte dâmburi de lângă Bosfor. Descendentul lui Rurik au făcut război Bizanțului la anul 907, dar n-au putut să cuprindă puternica cetate. Un alt duce, Igor, au pornit pe câteva mii corăbii mici de la gurile Dniprului ca să ia Bizanțul cu asalt, însă asemenea în zadar.

Sub urmașul lui Igor, Svetoslav, rușii au trecut Dunărea, însă în alte împrejurări.

Nicefor, împăratul bizantin, au fost atacat de către româno-bulgarii de dincoace de Balcani; deci se văzu silit de-a cere de la Svetoslav ajutor contra regelui bulgar Petru. Împăratul bizantin le trimise rușilor 1500 livre de aur (cam 2 și jumătate milioane de franci) drept subsidii de război, și în vara anului 968 rușii intrară în Bulgaria, cuceriră și dărâmară multe orașe și se întoarseră încărcați de pradă în țara lor. Dar țara dintre Balcani și Dunăre le plăcu atât de mult încât la anul 969 se întoarseră iarăși în Bulgaria, hotărâți de-a se așeza aici și de-a apăra țara cucerită chiar și contra bizantinilor. Regele bulgar, Petru, murise; fiii săi nevrâsnici, Roman și Boris, căzuse în mânile marelui duce rusesc, deci cucerirea provinției părea asigurată și ei se așezară în Bulgaria.

După moartea lui Nicefor au stătut împărat Bizanțului Ioan Cimisces, un armean. Acesta trimise lui Svetoslav solie să deșerteze fără întârziere țara, fiind parte a împărăției romane. Svetoslav zise scurt că în curând îi va răspunde împăratului sub chiar zidurile Constantinopolei.

Svetoslav adună oaste mare de slavi; câteva mii de unguri și de pecenegi se uniră asemenea cu dânsul și astfel trecu Balcanii, arse orașele și satele în drumul său, iar locuitorii luară câmpii, fugind care încotro. Rușii luară Filipopol puind în țeapă 30.000 de greci și de bulgari și își așezară tabăra între Adrianopole și Constantinopole, cam în locul în care se afla astăzi orașul Ciadal-Borgas.

Împăratul bizantin trimise împotriva lui pe arhistrategul Bardas, c-o oștire mică, însă bine disciplinată. Prin marșuri bine chibzuite, Bardas îi ținu pe ruși în loc, amăgi câteva detașamente din tabără afară și le bătu despărțite. Pe lângă această mai veniră preste ruși foametea și boalele, încât Svetoslav se văzu silit să se-ntoarcă iar dincoace de Balcani. El nu s-ar fi întors nesupărat dacă Bardas n-ar fi fost trimis în Asia Mică să întâmpine o răscoală ce se ivise acolo.

Dar țara între Balcani și Dunăre, Bulgaria actuală, rămase totuși în mânile rușilor. Împăratul bizantin, temându-se de-a-i avea pururea în atâta apropiere, hotărî să-i atace din nou și anume din două părți. Flota grecească, de 300 de corăbii, având proiectile de foc grecesc, merse spre gurile Dunării, purtând provizii multe pentru oastea ce se strângea la Adrianopole, iar în primăvara anului 972 împăratul merse însuși la Adrianopole și trecu Balcanii pe la strâmtoarea apuseană numită Poarta lui Traian, nepoposind decât dincoace de Balcani, pe un șes înălțat dintre două ape, precum povestește Leon Diaconul.

După popas oastea bizantină apucă drumul spre Șumla de astăzi (Prestlava pe atunci). Svetoslav crezuse atacul flotei mult mai primejdios decât pe acela al oștirii grecești, deci rămăsese cu partea cea mai mare a oștirilor sale lângă Dunăre. El se întărise în Silistra de azi (pe atunci Dorystolum) lăsând numai o garnizonă mică la Prestlava.

Rușii din Prestlava făcură o ieșire, fură însă respinși. În Joia mare, 4 aprilie 972, bizantinii porniră asalt, suiră pe scări valurile întăriturelor și siliră pe ruși a se retrage în castelul întărit și despărțit de oraș. Dar fiindcă acest castel era în mare parte durat din bârne, grecii-l aprinseră cu proiectile arzătoare. Siliți de foc, rușii (7000 la număr) ieșiră la larg și căzură în luptă până la unul.

Cimisces reclădi zidurile Prestlavei și o numi Ioanopoli, făcu Paștele aci și apoi plecă spre Dorystolum, unde Svetoslav se întărise în capul a 60.000 de oameni. În luptă grecii nu i-au putut învinge. Dar flota grecească, intrând în albia Dunării, le tăie aprovizionarea, boalele se răspândiră între ruși, încât în mijlocul verei, în iulie, Svetoslav trimise un sol la împăratul, propuindu-i pace.

Rușii se legară a ceda împăratului Dorystolum, a libera prizonierii, a părăsi pentru totdauna Bulgaria; iar grecii se obligară a nu-i supăra în retragere, a le da provizii și a trata bine pe negustorii ruși cari vor petrece în Bizanț.

Din 60.000 de ruși nu mai rămăsese în Dorystolum decât 22.000 cu viață.

Acestora Cimisces le dădu provizii îndestule.

Dar abia trecură Dunărea spre a se întoarce în țară și locuitorii de dincoace, mai cu seamă pecenegii nomazi, năvăliră asupra lor și-i uciseră împreună cu ducele lor Svetoslav. Din suta de mii, cu câți venise întâi Svetoslav, prea puțini își revăzură patria.

Deci în veacul al X-lea, și anume între anii 907—970, rușii au încercat de trei ori a cuceri împărăția bizantină, dar fără să poată izbuti. De la cea dintâi încercare sunt o mie fără treizeci de ani. Ce față vor avea oare aceste țări când mia de ani va fi împlinită? Căci pe aceleași locuri prin care stăteau odată arcașii lui Svetoslav sunt astăzi regimentele împăratului Alexandru II, dar în mai mare număr și încununate de izbândă. Din vechiul Mare Ducat de la Kiev au înflorit astăzi cea mai întinsă împărăție a istoriei nouă, alte ape duce Dunărea, alți stăpâni sunt la Bizanț, alți dușmani găsește Rusia în cale. Dar va veni o vreme când alte neamuri, ce dorm în sânul viitorului, vor înlocui în lumea vecinicei schimbări și pe învingător și pe învins, când vremea ce curge acum va fi o depărtată poveste, când nu va fi rămas nici urmă din toate câte ne mișcă acum, din toate câte dorim.

❦

[25 ianuarie 1878]

În sfârșit vedem limpede. Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror petice de pământ de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenție prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburând ca pleava în vânt asigurările unei convenții a cărei iscălituri sunt încă umede și pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a cărei cuvânt se credea în drept să se întemeieze.

Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sunt o condiție de existență mai mult decât poate pentru noi? După cât auzim, ea nu are nimic de zis dacă i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de Jos.

Dar cum să se asigure această neutralitate? Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi pentru ca să fie călcate de-a doua zi.

Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pământ din pământul nostru? Pe cuvântul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România și aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr!

Și pe ce se-ntemeiază acest point d'honneur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin tratatul de București de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în ruptul capului, luând fața pământului românesc pe tălpile lor.

Cine i-a văzut întorcându-se, căzând pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu putea crede că peste curând succesele acelei armii aveau a-i câștiga o provincie. Se știe că diplomația engleză, împreună cu vânzarea beiului grec Moruzi, a fost cauza cesiunii Basarabiei.

Beiul grec și-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Și când Moldova au căpătat îndărăt o parte din pământul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei și acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase?

Căci prin ce păcătuise Țările românești Rusiei? Nu le-am hrănit într-atâtea rânduri oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată dușmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?

Pe câtă vreme presa rusească comitea necuviința — căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atâta vreme am ignorat glasul unei prese care știam prea bine că n-are nici o însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliția de a fi discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri albi.

Dar astăzi nu mai este presa rusească care vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.

Astfel dar am pierdut 15.000 de oameni și câteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe „mandatarul Europei“ în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?

Până acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sânt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mântuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pământ stăpânit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mântuire într-adevăr.

Cuvântul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.

Într-unul din numerii trecuți am înregistrat zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenției încheiate. Cerem lămurire guvernului. Convenția nu trebuie să rămâie literă moartă și orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpân în casa noastră decât în marginele în care noi îi dăm ospeție. Dacă nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Dar toate acestea sunt considerațiuni făcute față cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.

Oricât de mulți oameni răi s-ar găsi în această țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredințeze că în zadar a făcut-o.

Mai departe nu va merge!

Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atât însă și numai atât. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.

Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dânsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.

❦

[28 ianuarie 1878]

Fără a prejudeca hotărârile Adunărilor, credem cum că linia de purtare a conservatorilor va fi următoarea.

N-avem nici un schimb de făcut cu Rusia în particular și nu-i dăm nimic ei, precum nu pretindem nimic de la ea în special decât ca să consfințească cuvântul împăratului ei. Numai toți semnatarii Tratatului de Paris, care va servi de bază a deliberărilor Congresului, ne pot da ceva — lua nu ne pot nici ei nimic.

Se zice cumcă argumentarea unei părți ar fi următoarea: împăratul nu voiește să-și calce cuvântul și, în marginele voinței sale individuale, nici nu-l calcă vreodată, dar voința poporului rusesc cere reluarea Basarabiei.

Dar cu modul acesta orice tratat încheiat între două state se poate nimici. Caracterul individual al monarhului nu este decât o garanție mai mult pentru respectarea unui tratat, nu este însă unica lui garanție. Convenția a fost încheiată între guverne, adică între oameni cu plenipotențe din partea poporului lor, și tocmai voința popoarelor este angajată prin convenție. Deci nu înțelegem ca o voință angajată să vrea ceva contra angajamentelor ce le-au luat în mod formal. Ce deosebire mai este atunci între popor, ca personalitate juridică, și niște bande neorganizate?

Dacă am făcut odată greșala de a încheia convenție cu ea, n-am încheiat-o pentru a servi politica rusească în special. Însărcinată de Europa de a regula cestiuni ce nu ne privesc pe noi, nu i-am cerut decât să ne garanteze ea în special ceea ce toate puterile ne-au garantat prin Tratatul de la Paris: integritatea și neatârnarea teritoriului nostru actual. Poate să fie în alte locuri obicei să se precupețească pământul patriei și cetățenii statului, noi nu cunoaștem aceste obiceiuri și nici voim a le cunoaște.

Dacă Rusia ne propune un schimb — nu-l primim. Ba orice ne-ar propune Rusia îndeosebi nu primim.

Noi nu cunoaștem în ea decât pe mandatara Europei, care n-au declarat război Turciei pentru a schimba soarta noastră, ci pe aceea a bulgarilor, sârbilor, muntenegrenilor, în sfârșit a popoarelor de care a fost vorba la conferențe. De noi n-a fost vorba la conferență; războiul ce l-am purtat au fost poate o imprudență ce se iartă unui popor tânăr și arzător, și alianța de fapt o măsură care să ne asigure succesul armelor noastre, iar încolo n-avem a împărți nimic cu Rusia nici în clin, nici în mânecă. Poate din partea noastră să cucerească toată țara turcească, dacă o vor lăsa alte puteri, cu noi n-a avut război, deci n-are a ne lua nici pământ nici a ne da cu sila ceea ce nu-i cerem ei. Dacă avem a cere, nu Rusia este aceea de la care vom primi.

Nu cerem nimic, nu primim nimic, nu dăm nimic.

Vrea Rusia să ne dea independența? N-o primim de la ea.

Vrea să ne dea Dobrogea? Asemenea n-o primim.

Cu un cuvânt, de la Rusia nu primim nimic. N-avem nevoie de patronagiul ei special și nu-i cerem decât ceea ce suntem în drept a-i cere ei, ca oricărui om de rând, cu fața curată: să respecte pe deplin convenția încheiată cu noi. Nici s-a bătut pentru noi, nici n-am poftit-o să se bată; deci nu are dreptul de a trata cu Turcia în numele nostru. Nici ea s-a luptat pentru noi, nici noi pentru dânsa, ci fiecare pentru sine și ale sale; ea pentru a împlini mandatul Europei și pentru confrații ei de peste Dunăre; noi pentru noi.

Deci încă o dată: Nu voim s-auzim de nici de un aranjament cu Rusia, nu-i concedem dreptul de a trata în numele nostru, căci n-am însărcinat-o nici noi cu aceasta, nici puterile europene.

❦

REPREZENTAȚIILE ROSSI

[28 ianuarie 1878]

La 24 curent s-au reprezentat Hamlet. Dacă în București am avea dreptul de-a fi exigenți și n-am trebui să fim mulțămitori din inimă pentru orice scânteie de arte adevărată, am avea observații de făcut, nu lui Rossi însuși, ci asupra reprezentației ca întreg. O piesă, dar mai cu seamă una de Shakespeare, este un op de arte în care toate caracterele sunt atât de însemnate încât merită jucate de artiști mari. Se înțelege de sine însă că nu se va găsi poate niciodată o trupă care să întrunească în sine atâția artiști escelenți încât întregul op de arte să se poată privi ca un bas-relief din care nici o figură să nu răsară prea afară de marginele care despart statuia izolată de bas-relief. Deosebirea între trupă și Rossi este prea mare, încât, pentru a stabili unitatea concepțiunii shakespeariene, ar trebui să scădem mult din Rossi sau să adăugăm mult trupei.

În trupă avem un orchestru în care un singur instrument prevalează cu mult. Nu-i vorba, celelalte instrumente acompaniază bine și cu măsură, dar totuși partitura unui singur instrument răsare mai mult. E o statuă izolată înaintea unui bas-relief. Cu multe schimbări făcute scrierii asemenea am trebui să nu fim înțeleși. Dar mulțămitori precum suntem pentru orice arte adevărată, renunțăm de mai nainte de a-l vedea pe Shakespeare interpretat ca întreg, așa îl văd ochii sufletului nostru și ne declarăm cu asupra de măsură învinși de jocul puternic al marelui maestru italian.

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[2 februarie 1878]

„Românul“ este adânc întristat; „Românul“ plânge cu amar; „Românul“ geme și se vaită că înfrățirea nu s-a făcut!

În ziua de 26 ianuarie, zice sibila radicală în numărul din 1 fevruarie, toate partidele s-au întrunit la un vot unanim; și în aceeași zi „Timpul“, după 24 de ceasuri „Presa“ și peste 48 câțiva senatori au sfâșiat pactul și atacă iarăși guvernul. Vai! vai! ce răi mai sunt acești oameni.

Mai încet, domnilor de la „Românul“, ia să ne înțelegem bine!

Votul unanim din 26 ianuarie cui era adresat? Ați putut crede oare un singur minut că era o aprobare a miniștrilor noștri, un vot de încredere dat patriotismului și capacităților lor sau un bil de indemnitate? Voi știți prea bine că nu este așa, este bine a se mai preciza lămurit încă o dată. Acel vot era o manifestațiune îndreptată către Europa întreagă în contra unui pericol de care țara este amenințată.

Dacă conservatorii din Cameră și din Senat s-au unit pentru această manifestațiune cu restul deputaților și senatorilor, ei au făcut-o pentru că, totdauna când este vorba de un fapt patriotic și bărbătesc, ei sunt în fruntea tuturor. Ei au făcut-o fără a privi, precum o ziceam sunt acum trei zile, nici la cei ce erau alăturea cu dânșii, nici la cei mai ales ce erau în fața lor. La 26 ianuarie nu era vorba nici de a judeca, nici de a spăla pe miniștri. Toate vin la vremea lor pe această lume; va veni și ziua unde va avea a se hotărî și despre d-nealor; însă nu a sosit încă.

Prin urmare încetați de a vă încerca să convingeți pe cineva că la 26 ianuarie s-a încheiat un pact de înfrățire ce s-a sfâșiat a doua zi.

Încetați de a mai zice că retragerea acuzațiunei în contra foștilor miniștri nu a fost decât urmarea acelei înfrățiri. Rătăciți într-un dedal din care nu mai știați cum să ieșiți, ați apucat cu fericire pretextul ce vi s-a înfățoșat pentru a vă scăpa înșivă. Fiți modești, precum ați fost prudenți; nu mai arătați ca un act de insolentă mărinimie aceea ce a fost un fapt de perfidie și de inichitate.

Dacă voiați înfrățire trebuia să trimiteți pe foștii miniștri înaintea Curței de Casațiune, ca să spulbere ineptele voastre acuzațiuni. Întru aceasta, Prințul A. Știrbey și d. Rosetti v-au dat o lecțiune în Cameră votând contra moțiunei de retragere a acuzațiunei. Acest singur fapt ajunge pentru a arăta cum înțeleg bărbații cu inima și cu simțirea demnităței pretinsul vostru act de înfrățire.

❦

ARBOROASA

[4 februarie 1878]

Cititorii noștri își aduc desigur aminte de seama ce am dat-o despre procesul intentat tinerilor români, membri ai Societății Arboroasa de la Universitatea din Cernăuți.

Procesul s-a petrecut înaintea Curții cu jurați trei zile de-a rândul, și anume de la 20—23 ianuarie st.v. (1—3 fevr. st.n.). Tinerii au fost achitați cu „unanimitate“ de voturi.

Până acum nu s-a mai întâmplat în Cernăuți un proces de asemenea natură, din care cauză publicul se îmbulzea nu numai în sala de ședințe, ci și pe uliți, încât, pentru a păzi ordinea și de teamă de turburări, ulițele era percurse de patrule de agenți polițienești.

Arestul preventiv al tinerilor ținuse unsprezece săptămâni. În ziua achitării ei au fost puși pe picior liber.

❦

CONTESTAREA ALEGERII D-LUI MAIORESCU

[8 februarie 1878]

Colegiul I din Iași au ales deputat în Cameră pe d. Titu Maiorescu și aceasta din cauze binecuvântate. Politica oarbă a roșiilor au adus soarta românimei întregi la marginea prăpăstiei. Prin buna chibzuință și înțelepciunea generației reprezentate de Negri, Alesandri, Grigorie Ghica Vodă și alții, Moldova a recăpătat acea bucată de pământ din teritoriul ei strămoșesc care stăpânește gurile Dunării și o parte a Mării Negre, Basarabia. Poporul românesc — deși destul de numeros pe fața pământului — a rămas însă în urmă economicește și în cultură, deci nu putea să întreprinză lupta pentru existență decât sub scutul unui rol istoric, recunoscut de Europa și congruent cu interesele ei. Misiunea statului român în afară era ca să formeze o despărțire între trei civilizații deosebite, între Austria și Rusia pe de o parte, între Rusia și Turcia pe de altă. Iar cât despre rolul intern, el e mai cu samă un rol de cultură temeinică, care să se răsfrângă asupra tuturor românilor, oriunde ar fi trăind ei, și să formeze oarecum stratul de căpetenie al unei culturi naționale comune. Partidul conservator din Iași, știind pe deplin că acel petec de pământ de la Dunăre este rațiunea de a fi a statului român din punctul de vedere al Europei și cunoscând fățărnicia liberalilor, cari sunt în stare să joace comedia protestării pentru a o da totuși rușilor în schimbul unor foloase personale de tot soiul, au ales cu majoritate absolută pe d. Maiorescu în aceste momente grele, dând astfel un vot de neîncredere purtării îndoielnice a guvernului și a Camerei. Afară de aceia d. Maiorescu mai însemnează și altceva: tendința pentru răspândirea unei culturi naționale și uniforme la țăranul românesc. Pedagog și fiu de pedagog, el a văzut cu ochi limpede beția de fraze și lipsa de cultura pozitivă a clasei de cenușeri din România și n-au găsit un alt antidot mai puternic contra epidemiei spirituale decât cultura țăranului. Dar pentru aceasta era de nevoie ca limba țăranului, fie el în România, fie în Ardeal, să fie pusă iar în scaunul de onoare ce i se cuvine, în locul în care o pusese cronicarii și biserica. În lupta pentru limbă și adevăr și contra jargoanelor franțuzite sau nemțite și a beției de cuvinte, d-sa a rămas învingător; autorii loviți de pana sa energică nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a înșira cuvinte nouă în loc de idei adevărate; limba, și împreună cu ea mintea, se curăță și se lămurește, căci numai o limbă în care cuvintele sunt împreunate c-un înțeles hotărât de veacuri este clară și numai o cugetare care se servește de o asemenea limbă e limpede și cu temei.

Colegiul I de Iași a știut dar ce face când a ales pe d. Maiorescu. Organe — în genere foarte bine informate — din străinătate vorbesc că guvernul ne trădează. În memorandul colonelului Wellesley către lordul Derby cu data de 17 iulie 1877 se zice deja că împăratul Rusiei vrea să ia Basarabia.

„Corespondența politică“ spune iar că măsura de a mobiliza pe toți câți poartă arme în România (în contra Rusiei, dragă Doamne) e cu totul de prisos, căci, după informațiunile ce le are, „guvernul român, cu toate manifestațiile de formă“ va da consimțirea la îndeplinirea dorințelor Rusiei.

Simțind deci că în dosul vorbelor d-lui V. Alexandrescu și a altora nu e decât frază și comedie, vechea capitală a Moldovei și-a pus încrederea într-un om care nu se lasă amăgit nici prin lacrămile de crocodil ale d-nului C.A. Rosetti, nici prin declamațiile d-lor Holban & Comp.

La știrea că Maiorescu și Florescu sunt aleși, Camera de astăzi, în care nu sunt decât vro doi-trei conservatori, a rămas îmărmurită de frică. Dosarul alegerii venise fără umbră de contestație, comisiunea de verificare n-a putut găsi motiv de invalidare nici măcar cât e negru sub unghie, deputatul trebuia proclamat. Ca cel ce se-neacă, Camera d-lui C.A. Rosetti trebuia să s-anine de un pai, de prerogativa de-a contesta fără motiv o alegere. Trebuia să se puie din nou în joc orice calomnie, orice nerușinare, doar s-ar găsi un pretext pentru amânarea acestei alegeri fatale frazei și minciunii.

Cu misiunea de a contesta alegerea s-au însărcinat — cine?

Răspundem indirect spre caracterizarea lucrului. Meargă în Adunare un om care nu cunoaște pe nici un deputat și uite-se de jur împrejur cari sunt oamenii cei mai urâți fizicește— nu mai vorbim de suflet — și dacă va găsi figuri a căror vedere să-i strice dispoziția pentru o săptămână de zile, atunci să puie mâna pe ei. Căci numai chipuri cu totul neizbutite ale naturii se pot însărcina cu caricarea unui adevăr limpede ca lumina zilei. D. Holban a contestat alegerea, susțiind că, deși biuroul electoral n-ar fi îndeplinit toate formalitățile, d-sa ar trece cu „indulgență“ peste aceasta dacă n-ar fi alte considerații, de „moralitate“, care să-i dicteze contestarea.

Motivele sale sunt:

1) Listele electorale sunt tot cele vechi, făcute de conservatori, deci false.

2) D. Carp votează alternativ când la Iași, când la Vaslui, după cum îi convine și d-sa a influințat de astă dată alegerea de la Iași.

3) D. Dim. Rosetti, care a declarat prin buletinul primăriei că n-are decât un cens de 78 de franci, a votat asemenea în colegiul I, deși se cerea un cens de o sută de franci.

4) D. Maiorescu aparține unei școale filozofice periculoase, căci Schopenhauer și Max Stimer spun că „forța primează dreptul“ etc. Aicea d-sa citează o frază în franțuzește ce avea acest cuprins. Întrebat de un deputat cine susține aceasta, d-sa răspunse: „Schopenhauer“.

5) Primăria de Iași n-au făcut prin foaia oficială și guvernul n-au făcut prin „Monitor“ convocarea alegătorilor cu 21 de zile înainte de terminul alegerei.

La toate acestea vom răspunde rând cu rând, reproducând în parte reflectările d-lui G. Vernescu.

1) Dacă listele electorale sunt false, toți deputații trebuie să plece acasă, căci toți au fost aleși după ele.

2) D. Carp își poate declara domiciliul politic atât la Iași, cât și la Vaslui, de vreme ce are avere imobiliară atât într-un loc, cât și într-altul. N-au votat însă niciodată în două locuri pentru una și aceiași alegere.

În faptă d-sa a făcut totdeauna parte din colegiul I din Iași și, dacă i-a convenit o dată să voteze la Vaslui, a renunțat la colegiul de Iași; „însă deja de la august 1877, adică șase luni înaintea alegerii“, au optat din nou prin buletinul primăriei pentru colegiul ieșan.

În fine Carp e un om cu avere ș-am înțelege ca d. Holban — care are atât pe cât știe, adică nimic — să intre vătaf de moșie la Carp și să-i asculte ordinile; dar nu-nțelegem ca un om cu neatârnare economică ca d. Carp, care n-are nevoie să ia în arendă cu prețuri scăzute după hatâr moșiile statului, să asculte de poruncile d-lui Holban și să-și fixeze domiciliu politic acolo unde voiește a i-l însemna acest curiosum al naturii.

3) D. Dim. Rosetti, după cât știm, n-a votat deloc. Dar, de ar fi votat, era în dreptul său, și acest drept încetează abia la formarea nouăi liste electorale. Un om poate într-un an să scază sau să se urce de zece ori în avere—până ce se constată aceasta prin noua listă electorală rămâne alegător în colegiul în care e înscris. Dacă mișcarea averilor omenești ar putea fi în orice moment un motiv de contestare a dreptului de alegător s-ar întâmpla ca țara să rămâie într-un moment dat fără putință de-a fi reprezentată. Listele electorale constată și stabilesc dreptul de alegători. Cu afișarea lor înceată drepturi vechi, prin împuținare de avere, și încep altele nouă, produse prin înmulțire de avere. D. Holban a încercat să suspicioneze caracterul prob al d-lui Dim. Rosetti, deci au calomniat.

4) E absolut neadevărat că Schopenhauer ar fi zis vrodată în vrun pasagiu a numeroaselor sale scrieri că „forța primează dreptul“. D. Holban a citat în franțuzește un pasaj din Max Stirner și cu nerușinare l-a atribuit lui Schopenhauer, spre a amăgi o Adunare incultă, ce nu-i putea controla nici ignoranța sa nici reaua sa credință.

Max Stirner, pseudonimul sub care un oarecare Caspar Schmidt (născ. la 25 oct. 1806), este hegelian, fost teolog, cunoscut prin traducerea Economiei politice a lui Say și a cărții despre Bogăția națiunilor a lui Adam Smith. După credințe politice, acest filozof al egoismului, al dreptului ca creațiune a forței, este „liberal radical“. Ca filozof au scris o caricatură ironică a filozofiei lui Fr. Feuerbach, în care neagă morala în favoarea egoismului (Vezi Der Einzige und sein Eigenthum, Lipsca, 1845).

Schopenhauer, care numește pe Hegel șarlatan și școala sa o adunătură de stârpituri, susține tocmai „contrariul“ de la cele zise de acest Caspar Schmidt.

Schopenhauer zice:

Dreptul poate fi suprimat prin forță, niciodată nimicit (blos unterdruckt nie aufgehoben) (Vezi Lumea ca Voință și idee, vol. II, pag. 680) Și fiecine are dreptul a face tot ce nu atinge pe altul (Parerga, vol. II, pag. 257).

Aplicarea dreptului pur se face adesea cu privire la împrejurările deosebite ale poporului. Dar numai atunci când legile pozitive s-au făcut în esență și preste tot după conducerea dreptului pur și numai când pentru fiece dispoziție a lor se poate găsi o rațiune în dreptul pur, numai atuncea legile sunt un „drept“ pozitiv, iar statul o societate juridică. La din contra legile pozitive nu sunt decât „o nedreptate“ pozitivă, o nedreptate proclamată în public și susținută cu d-a sila. Astfel este orice „despotie“, constituția celor mai multe state mahometane, ba chiar multe părți din alte constituții, precum sclavia, claca ș.a.a. (v. Scohopenhauer, Lumea ca voință și idee, vol. I, pag. 409).

Rolul pe care cugetătorul îl dă forței brute este următorul: într-o lume plină de ființe rele și mincinoase precum este a noastră dreptatea este slabă și trebuie susținută cu puterea, iar tot geniul politic, toată munca seculară a statelor consistă numai și numai într-o singură țintă: a face ca dreptatea să stăpânească preste putere, iar nu puterea preste dreptate.

D. Holban atribuie deci lui Schopenhauer idei pe care acesta le numea șărlătănești și idei de stârpituri, insultă memoria unui geniu al cărui nume nu e vrednic să-l pronunțe, dă o idee mincinoasă despre scrierile filozofului pentru … pentru a contesta alegerea colegiului I de Iași.

A atribui lui Schopenhauer ideile lui Schmidt înseamnă tot atât ca și când Praxiteles, sculptând statua lui Apollo, ar fi luat drept model umerii d-lui Pantazi Ghica și fizonomia d-lui Holban.

5) Art. 46 al Legei electorale zice: „Colegiile electorale se convoacă prin decret domnesc. Ministrul de interne comunică aceasta primarilor orașelor de reședință, cari, prin înțelegere cu primarii din celelalte comune ale districtului, convoacă pe alegători cu 21 de zile înainte de termenul fixat pentru alegeri“. Convocarea prin placate, iscălite de d. Scarlat Pastia primar de Iași și deputat, s-a făcut într-adevăr cu 21 de zile înainte de termen. Dar, de s-ar fi făcut în urmă, ce-ar dovedi alt decât reaua-credință a guvernului și a primarului de Iași, pentru a pune piedici unei alegeri al cărei rezultat îl știau mai dinainte?

Cu chipul acesta pot scăpa de orice opoziție. N-are decât să convoace totdauna cu câteva ceasuri mai târziu colegiile cari i-ar da deputați opoziționali ș-atunci toate alegerile neplăcute ar fi nule.

Vă rugăm creați asemenea precedente!

După ce motivele d-lui Holban au fost combătute de d-nii Vernescu, P. Grădișteanu ș.a., d. Pantazi Ghica le-au mai rumegat încă o dată și în urmă d. Holban a depus la biurou următoarea propunere:

Contest alegerea d-lui Maiorescu, nefiind expresia adevărată a colegiului I de Iași și nefiind conform art. 46 a legii electorale, și conclud la invalidarea ei.

Iscălit Holban și alții de aceeași teapă.

Această propunere s-a votat cu majoritate însă nu cu ⅔.

Ce urma?

Validarea alegerii, căci, oricând se votează o propunere motivată, concluzia ei se votează. Dar altfel sună logica Parlamentului român. Nu s-a invalidat alegerea, ci s-a contestat numai.

Și, fiindcă d-nia lor nu știuseră ce votase, s-au suspendat ședința pe 10 minute pentru a reveni asupra votului. D. Holban și-a schimbat propunerea în mod radical, apoi s-au pus din nou la vot și s-a votat — Dumnezeu mai știe cum — căci mulți deputați susțineau în gura mare că numai vro trei-patru liberali ridicaseră câte amândouă mâinile, pentru a părea mulți. Dar ar fi o naivitate a crede că prima propunere a d-lui Holban ar fi fost făcută astfel numai din prostie. Dacă ea întrunea voturile a ⅔ dintre deputați alegerea se invalida; neîntrunind atâtea, ea s-a contestat cel puțin. Va să zică n-a fost numai prostie, ci și vicleșug la mijloc. Proștii sunt totdeauna vicleni. Apoi s-a trecut la ordinea zilei, adică la verificarea alegerii d-lui Marghiloman (Buzău).

Aici erau 21 de alegători contestați. Termenul era tocmai cel pus la alegerea d-lui Maiorescu, dar fiindcă era alt creștin, Adunarea n-a recunoscut absoluta identitate a cazului, ci, puindu-se la vot contestarea aceasta, a rămas nehotărâtă, din cauza parității de voturi.

Nu putem mântui fără a mustra cum se cuvine încă o necuviință a d-lui Holban.

Citând cazurile Carp și Dim. Rosetti, d-sa s-a rugat de miniștrii să aibă indulgență, să nu dea în judecată pe acești doi domni.

Bunătatea d-sale!

Mai bine vorbea însă de scârba pe care trebuie s-o producă în orice om întreg indulgența d-sale. Căci a suferi indulgența cuiva înseamnă a fi „inferior“ celui indulgent. Ce urât, ce mărginit, ce scârbos ar trebui să fie omul care ar avea nevoie de indulgența d-lui Holban!

Nouă ne pare rău că d. Vernescu își sacrifică talentul său oratoric voind să ridice nivelul acelei Adunări. D-sa își înnobilează contrarii, înjosindu-se de a disputa cu ei, căci e vrednic de contrari mai buni și de … amici mai buni. De ce nu-i lasă în știrea Domnului să se zvârcolească după plac în mlaștina lor? O sută de oameni cari nu știu ce votează și după vot se întreabă un sfert de ceas că oare ce-or fi votat în absență … de spirit, cari apoi răzvotează o altă propunere, contrarie celei dintâi? … E o superfluență de bunătate de a-i lua în serios. Și toate acestea … de „frica“ unui singur om.

❦

[9 februarie 1878]

À tout seigneur, tout honneur! Cedăm astăzi primul loc în fruntea ziarului iubitului nostru poet V. Alexandri; trimițându-i în aceste puține rânduri tributul admirațiunei noastre, ne simțim datori totodată a-i cere iertare dacă pe dânsul, care n-a așteptat și n-avea nevoie ca „indignarea să-l facă poet“, îl coborâm astăzi la prozaica meserie de prim-bucureștan.

❦

[10 februarie 1878]

Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existență pentru poporul român.

Puternicul împărat Alexandru II stăruiește să câștige cu orice preț stăpânirea asupra acestei părți din cea mai prețioasă parte a vetrei noastre strămoșești.

Înțelegem pe deplin această stăruință, deoarece, la urma urmelor, pentru interesele sale morale și materiale, orice stat face tot ce-i stă prin putință: Rusia este o împărăție mare și puternică, iară noi sântem o țară mică și slabă; dacă dar țarul Alexandru II este hotărât a lua Basarabia în stăpânirea sa, pentru noi, Basarabia e pierdută.

Dar dacă ne dăm bine seamă, nici nu e vorba să pierdem ori să păstrăm Basarabia: vorba e cum o vom pierde ori cum o vom păstra.

Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde și rămășița unei prețioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român.

În viața sa îndelungată niciodată poporul român nu a fost la înălțimea la care se află astăzi, când cinci milioane de români sânt uniți într-un singur stat.

Mihai Viteazul a izbutit să împreune sub stăpânirea sa trei țări și să pregătească întemeiarea unui stat român mai puternic; a fost însă destul ca Mihai Viteazul să moară pentru ca planul urzit de dânsul să se prăbușească. Statul român de astăzi a trecut însă prin mai multe zguduiri și rămâne statoric, fiindcă are două temelii: conștiința românilor și încrederea marilor națiuni europene.

Dacă vom câștiga de trei ori atât pământ pe cât avem și vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o creațiune trecătoare; iar dacă ne vom păstra temeliile de existență socială, Rusia ne poate lua ce-i place și pierderile ne vor fi trecătoare.

Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât și în popoarele mari ale Apusului, credința în trăinicia poporului român.

Rusia voiește să ia Basarabia cu orice preț: noi nu primim nici un preț.

Primind un preț, am vinde; și noi nu vindem nimic!

Guvernul rusesc însuși a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârșit consecuenți moțiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic și nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.

❦

[14 februarie 1878]

Fiindcă noi suntem atât de orbiți încât nu suntem în stare de a vedea lămurit poziția în care ne aflăm față cu Rusia și cu cererea ei pentru retrocesiunea Basarabiei, „Gazeta St. Petersburg“ de la 2 (14) fevruarie are bunăvoință a ne lumina asupra acestor împrejurări.

Iată articolul.

Care-i motivul părerei negative a românilor în privirea cesiunii părții de sud a Basarabiei; interesul real al țării și al mândriei naționale? Înainte de toate trebuie să relevăm că Rusiei nici prin gând nu i-a trecut de a spolia România, că nu poate fi nici vorba măcar de pierderi materiale ale Principatului. Dacă România aprețiază fruntarii naturale și rătunzite, dacă înțelege că ignorarea acestor condiții în dezavantagiul unui vecin puternic nu duce niciodată la un bun rezultat final, atunci nu trebuie să fie zgârcită cu câteva mile pătrate de pământ plin de lacuri și mlaștine. Și nouă ne trebuie o frontieră naturală ca și României și aceasta nu se poate stabili altfel decât primind noi Basarabia de sud, iar nu cedând pe cea de nord, precum cerea mai deunăzi o foaie românească. Dacă pentru România e o cestiune de onoare națională și militară de-a păstra partea respectivă de țară, e și pentru noi o cestiune analogă de a restabili granițele noastre precum erau ele înainte de 1856.

Să admitem că de amândouă părțile e amor-propriu la mijloc: dar un amor-propriu este acela al unui popor de 80.000.000, și cellalt a unui popor de patru-cinci milioane.

Presa românească se laudă fără folos cu conlucrarea României la război, cu jertfele sale, cu ajutorul ce ni l-a adus. În faptă, România ne-a adus folos real, dar și-a folosit sieși cu mult mai mult încă. Au cheltuit zece milioane de franci cu războiul, dar armata noastră a plătit cu zece, ba cu douăzeci de milioane mai mult în România pentru toate necesitățile vieții. Nu voim să relevăm întrebarea care din cele două state e datornic celuilalt; dar i-am sfătui pe confrații noștri din București să n-o releveze nici ei. Dacă România se arată implacabilă față cu noi, ea contează desigur pe sprijinul puterilor; e apoi posibil ca să-și găsească un asemenea sprijin chiar la amicii noștri cei mai buni, cari sunt totdauna gata de a nedreptăți pe Rusia; asemenea se poate ca Rusia să nu insiste asupra acestor pretenții, întâmpinând rezistență din partea fostului ei aliat. Frontiera noastră naturală trebuie s-o avem, acum ori mai târziu; de câțiva ani mai mult ori mai puțin nu ne pasă.

Ce se va întâmpla însă atuncea când, în momentul unor stipulațiuni internaționale, Rusia insultată nu va face nici un fel de pretenții în favorul României? Anglia și Austria se vor face din proprie mărinimie procuratorii României? Anglia, care pledează atât de mult pentru rămășițele puterii sultanului, Austria, care e contra unor state nouă și puternice la marginile sale? Suntem departe de a amenința pe români, și amenințările nici n-ar folosi nimic față cu un popor viteaz care a dovedit lumei întregi îndreptățirea neatârnării sale. Am voi să punem numai întrebarea pe baza ei justă și s-o liberăm de complicațiunile care se creează prin presa română, ce se lasă a fi târâtă prea departe.

Noi, pentru a contribui asemenea la restabilirea întrebării pe bazele ei adevărate, vom răspunde următoarele:

1. Cestiunea Basarabiei, care poate fi pentru Rusia o cestiune de onoare militară, deși după a noastră părere rău înțeleasă, este pentru noi nu numai o cestiune de onoare, ci una de existență. România, pierzând pământul ce dominează gurile Dunării, devine un stat indiferent, de-a cărui existență sau neexistență nu s-ar mai interesa absolut nimenea.

Acest interes ar fi indiferent dacă am fi destul de puternici sau dacă cel puțin am avea noi margini naturale spre vecini cari să ne înlesnească apărarea. Dar, cu țara deschisă spre nord și față cu un vecin cu precovârșire puternic, tăria noastră nu poate consista decât în interesul economic pe care Occidentu-l are pentru drumul pe apă al Dunării și Mării Negre. Deci pentru acest petec de pământ în stânga Dunării, care-a fost al nostru de la 1300 începând și pe care Rusia nu l-a posedat decât 44 ani, nu există nici un echivalent.

2. Presupuind că din parte-ne n-ar fi decât amor-propriu (ceea ce, în treacăt vorbind, nu e), nu înțelegem de unde ziarul rusesc ia ciudata teorie că un popor de 4—5 milioane trebuie să aibă mai puțin amor-propriu decât unul de 80 de milioane? Statele, ca personalități politice, sunt egale de jure și deosebirea de facto stă numai în puterea pe care o dezvoltă într-o stare nejuridică și anormală de lucruri, adică în război, și în înrâurirea pe care o esercită prin frica ce inspiră cu amenințarea puterei fizice. Dar dacă e vorba ca puterea fizică a statelor să domnească, atunci nu mai e vorba nici de amor-propriu, nici de neamor-propriu, ci pur și simplu de care pe care va bate. Dacă Rusia vrea să ia cu de-a sila ceea ce i se refuză de bunăvoie, vom rezista, ne va bate și va lua ceea ce e al nostru, dar cel puțin nu ni se va putea imputa că am fost atât de decăzuți încât, de bunăvoie și cunoscând limpede una din principalele noastre condițiuni de viață, am dat-o de înjosiți ce suntem în mânile Rusiei pentru … bani sau altele.

3. Plângerea că armata rusească ar fi plătit 10—20 de milioane mai mult decât se cădea pentru trebuințele ei și cumcă țara s-ar fi folosit din aceasta e o plângere foarte nelalocul ei de vreme ce nimenea nu poartă vina ei morală. E o lege economică, în China, Rusia, Anglia, ca și-n România, că, înmulțindu-se cererea unor obiecte, se urcă prețul lor. De se folosește sau nu o țară dintr-aceasta este indiferent pe de o parte față cu chestiunea internațională de care e vorba, și neevitabil pe de alta.

Turcii asemenea iau mai scump de la ruși pentru obiectele ce le vând. Oare turcii au cauză de a fi mulțămitori Rusiei pentru aceasta? Nu ne credem în drept a da lecții de economie politică ziarelor rusești, dar într-adevăr ne minunăm cum ni se poate face nouă o vină din trebuințele armatei rusești, pe cari, dacă și le procura din Rusia, le plătea și mai scump. Acest pretins câștig al negustorilor din România nu constituie o pierdere pentru Rusia dacă ea, procurându-și obiecte de trai din alte locuri și nu din România, le-ar fi plătit și mai scump. Apoi să nu uităm că parte din aceste pierderi ale soldaților, individual vorbind, erau de atribuit neștiinței lor de-a se orienta, iar pe de alta că și traiul românilor s-a scumpit, fără ca producțiunea să se augmenteze în mod considerabil. Din contra încă. Afară de aceea cheltuielile statului român ca atare, după cât știm noi, nu sunt de 10, ci de 260 de milioane, ceea ce e o mare deosebire.

4. Cât despre granițele naturale ale Rusiei, să ne deie voie confrații noștri să le-o spunem că cu teoria granițelor naturale departe mergem. Granițe naturale îi trebuiesc unui stat slab ca România, ce are nevoie de ajutorul configurațiunii teritoriale spre a se apăra. Dar ce granițe naturale îi trebuiesc puternicei Rusii contra periculoasei și amenințătoarei Românii? Iar granițele naturale ale sistemului de stepe de peste Nistru sunt Carpații și Dunărea, adică România întreagă. Dacă Rusia voiește într-adevăr să realizeze teoria granițelor naturale, atuncea ar trebui să anexeze toată România, dacă cerința de granițe naturale ar fi… un drept. Noi știm că sub pretextul de-a avea graniți naturale s-ar putea cuceri universul întreg.

Din parte-ne ni se pare însă că nici onoarea de stat și cea militară a Rusiei nu poate pretinde de a se lua de la un popor un pământ care de cinci sute de ani este al lui și pe care de bunăvoie nu voiește să-l dea, nici Rusia n-are nevoie față cu … amenințătoarea noastră putere de așa-numitele granițe naturale, c-un cuvânt că nu e nici un motiv plauzibil pentru a face o asemenea cerere, pe când noi avem grave, foarte grave motive de a o refuza.

❦

[15 februarie 1878]

De câte ori s-a făcut în Parlamentul nostru întrebări guvernului asupra adevăratelor condiții de pace ale Rusiei, de câte ori s-a ridicat prin presă cestiunea Basarabiei, de atâtea ori guvernul răspundea că nu știe nimic, căci și celelalte guverne nu știu nimic despre acestea, iar în privirea Basarabiei ne răspundea „Românul“: Calomnii de ale conservatorilor, ca să discrediteze guvernul, scorniri ca să amăgească opinia publică, cai verzi pe păreți și invențiuni cari pun la îndoială loialitatea înaltului nostru aliat, fum care se va risipi la cea dintâi rază de adevăr.

Iată în fine că sosi generalul Ignatief, pentru a ne spune nouă tuturor că Dumnezeu a făcut lumea la 1812 și că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de atunci încoace. Deci, fiindc-au anexat Basarabia la 1812, trebuie să reanexeze astăzi părticica ce-am recăpătat-o noi cu mare greu la 1856.

Știindu-se că lumea nu-i făcută la 1812 și Basarabia a fost a nostră din veacul al patrusprezecelea, ba poartă chiar numele celei mai vechi dinastii românești, a dinastiei Basarabilor, care luase partea de loc de la tătari într-o vreme în care nu prea era vorba de împărăția rusească și fiindcă guvernul nostru știe importanța împreunată cu această cucerire a lui Mircea cel Bătrân era natural ca guvernul nostru … să nu știe nimic, absolut nimic despre intenția Rusiei, ba, mai mult încă, atât era de neștiutor asupra acestui punct, pe care celelalte puteri îl știau înaintea trecerii Dunării a armatelor rusești, încât au intrat și în război pentru ruși. Ca să arătăm câtă dreptate avea guvernul că nu știe absolut nimic reproducem pasagele de mai jos din nota pe care contele Șuvalof a comunicat-o lui Lord Derby deja la 8 iulie 1877.

Această notă dă asigurări cumcă interesele engleze nu vor fi atinse nici în Egipet, la Canalul de Suez, nici la Golful Persan, nici în Dardanele, pentru că Rusia pune mare preț pe neutralitatea Angliei. Apoi spune condițiile unei păci care s-ar încheia înainte de a trece rușii Balcanii. În aceste condiții se prevede reforma Bulgariei, rătunjirea frontierilor Serbiei, noua poziție a Bosniei și Herțegovinei și în sfârșit vine la România și la pretențiile proprii ale Rusiei.

Cât despre România, care și-a proclamat neatârnarea, împăratul e de părere că aceasta e o cestiune ce caută să fie regulată prin înțelegere comună.

Aceste condiții fiind primite, cabinetele ar putea să eserciteze o presiune comună asupra Porții, spuindu-i că, în caz de a refuza, rămâne răspunzătoare pentru toate urmările războiului.

Dacă Poarta ar cere pace și ar primi condițiunile pomenite mai sus înainte de a fi trecut armatele noastre Balcanii, Rusia ar primi pacea, dar și-ar păstra dreptul de a condiționa pentru sine câteva foloase ca compensațiune pentru cheltuielile de război. Aceste foloase n-ar întrece retrocesiunea Basarabiei cedată la a. 1856 până la malul de Nord al Dunării (esceptându-se așadar Delta Dunării), și cedarea Batumului împreună cu teritoriul învecinat.

În asemenea caz România ar fi despăgubită prin înțelegere comună sau prin proclamațiunea neatârnării sale, sau, „rămâind vasală“, prin cesiunea unei părți din Dobrogea. Dacă Austro-Ungaria ar cere asemenea o compensație, fie pentru câștigurile Rusiei, fie pentru siguranță contra reformării făcute în favoarea principatelor creștine din Peninsula Balcanică, atunci Rusia nu se va împotrivi ca Austro-Ungaria să-și afle această compensație în Bosnia și, în parte, în Herțegovina.

Acestea sunt bazele pe care le-ar aproba împăratul cu intenția de a stabili o înțelegere între sine, Europa și Anglia și de a ajunge în curând la pace. Contele Șuvalof e împuternicit de a cerceta părerile lordului Derby în această privință, fără de a-i tăgădui câtă valoare pune cabinetul imperial pe păstrarea bunei înțelegeri cu cabinetul din Londra.

Încolo Rusia amenință că, dacă Turcia nu s-ar învoi cu aceste condiții înainte de a trece oștirile rusești Balcanii, atunci condițiile vor deveni mai grele etc.

Din aceste destăinuiri aflăm două lucruri aproape cu siguranță. Întâi că Anglia a știut condițiile adevărate de pace încă de la iulie 1877, al doilea că Austria le-a știut asemenea, de vreme ce i s-a propus, drept compensație pentru câștigurile rusești, Bosnia și parte din Herțegovina, al treilea că deja din iulie 1877 Rusia ceruse pentru sine Basarabia. Este verisimil ca Austria, care nu voiește Bosnia și Herțegovina, și Anglia, care ține la existența Turciei, fără a face o cestiune capitală din această existență, să nu fi spus nimica ministeriului nostru de externe despre aceasta?

Dar să zicem, posito sed non concesso, cumcă într-adevăr nici una din puteri, nici binevoitoarea Italie, nici indiferenta Franță n-au avut de zis nici un cuvânt în privirea integrității României și c-am rămas cu totul izolați. Se potrivea oare cu rolul guvernului românesc să tăgăduiască acest lucru și să ne joace până acuma trista figură a unui înșelător înșelat?

Ceea ce am fi cerut e ca guvernul liberal, presupuindu-l chiar compus din oameni înstrăinați, să spuie sincer pericolele în care plutește țara și să se ducă în întunerecul din care a ieșit, pentru a lăsa să lucreze oamenii a cărora nume de la a. 1870 încoace e legat cu însuși destinatele țării și a căror cea mai mare glorie ar fi ca să moară pentr-o țară a cărui trecut și mărire ei au creat-o. Prin urmare elementul istoric din România ar fi trebuit să predomnească în aceste momente, în care istoria întreagă a României e primejduită. Și crează-se că cel din urmă răzaș din vremea lui Ștefan Vodă sau ai măriților Basarabi are mai mult simț istoric și mai multă iubire de țară decât veniturile cari decid astăzi asupra țării românești.

❦

[19 februarie 1878]

În numărul nostru de vineri am publicat o corespondență din București a ziarului „Nordul“. Opinia acestui ziar este importantă. El reprezintă în Europa ideile și tendințele politicei rusești. El este pe lângă aceasta un jurnal oficios, adică prudent și cumpătat. Vom observa că mai întâi a păstrat asupra cestiunei Basarabiei cea mai adâncă tăcere și numai după ce această cestiune a fost pusă oficial la ordinea zilei a diplomației el în sfârșit a deschis gura despre dânsa.

Nu putem a ne îndoi un moment că această corespondință să nu reproducă în mod fidel nu numai ideile, dar chiar limbagiul guvernului rusesc.

Ce zice dar organul cabinetului din St. Petersburg? Cum face istoricul cestiunei și în ce mod poleiește hapul pe care vrea să facă să-l înghită România? Argumentațiunea sa pare solidă pentru cei ce nu cunosc cestiunea, atitudinea sa pare binevoitoare României și povețile sale părintești: Le seigneur Jupiter sait dorer la pilule. Mai întâi stabilește că Basarabia a fost cucerită de ruși în 1812 de la populațiunile sălbatice locuind sub corturi, asemănate cu cerchezii, și că în 1856 ea n-a fost dar restituită legitimilor săi proprietari.

Atâtea cuvinte, atâtea erori istorice. Basarabia în 1812 făcea parte integrantă din Moldova, de care fusese alipită în curs de mai bine de patru sute de ani. Ea a urmat până la 1812 soarta acestui principat, a cărui a constituit aproape jumătatea. Independentă la început, ca Moldova, și sub dinastia Bogdanilor, a susținut acea luptă eroică și disproporționată în contra islamismului învingător a cărei culme strălucitoare au fost victoriile lui Ștefan cel Mare, lupta care, cu mult înainte de aparițiunea politică a Rusiei pe scena lumei, a oprit la Dunăre, parte prin arme, parte prin înțelepte tractate, progresele spăimântătoare ale Semilunei. În sfârșit, împreună cu Moldova, a intrat cu înalta Poartă în acele relații rău definite pe care diplomația modernă, în lipsa de alte cuvinte, le-a caracterizat prin numirile împrumutate dicționarului feodalităței, de suzeranitate și vasalitate, dar care în drept constituiau mai mult un fel de independență a celui slab protegiată de cel tare, în schimbul a câtorva îndatoriri precise. Se va zice poate că în limbagiul Porței otomane, la acea epocă, Valahia și Moldova formau parte din Imperiul otoman cu toate privilegiurile și imunitățile lor. Este adevărat. Dar nu trebuie a se uita că atunci padișahul lua titlul de împărat al împăraților și considera tot pământul cunoscut ca fiind proprietatea sa, cel puțin în drept dacă nu în fapt. Orișicum, în 1813, ca în tot cursul istoriei sale, Moldova cu Basarabia împreună formau un stat deosebit, cu legile și prințul său, și se aflau supuse numai la ceea ce diplomația a numit impropriu suzeranitatea Porței Otomane. Basarabia fiind în această situațiune în 1812 a fost, în actul oficial de cesiune, dobândită de către Rusia de la Poarta otomană, dar în realitate răpită de la legitimul și adevăratul său proprietar, care era Moldova, și transmisă de către acel ce nu avea drept s-o cedeze la acel ce nu avea drept s-o ia. În nici un caz n-a fost cucerită, căci Rusia, atuncea chemată îndărăt de invaziunea napoleoniană, se retrăgea în grabă, și încă și mai puțin cucerită de la populațiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi.

Se poate ca în sudul Basarabiei, precum în Crimeea și sudul Rusiei, precum în Dobrogea, să se fi aflat pe atunci câteva pâlcuri de bandiți nesupuși, tătari musulmani ce înfruntară autoritatea guvernelor regulate ale acestor localități, care era, atunci ca și acum, Moldova, Poarta otomană și Rusia. Însă se poate oare serios susține că de la dânșii Rusia a cucerit Basarabia, dacă este vorba de cucerire? Și că dânsa revendică această provincie astăzi ca legitima lor moștenitoare? Populațiunea musulmană-tătărască locuind sub corturi, formând o entitate politică în mijlocul Europei și la începutul secolului al XIX, este o ingenioasă descoperire a corespondentului „Nordului“, pentru care ar trebui să solicite un brevet de invențiune.

În orice caz, dacă se aflau în mlaștinile Deltei Dunărei câteva triburi vagaboande de tătări, imensa majoritate a populațiunei era compusă de români agricultori cu portul, cu limba, cu tradițiunile române. Chiar astăzi ei formează în Basarabia rămasă rusă o populațiune compactă de aproape 700.000 locuitori.

Iată pentru ce susținem că mica parte de Basarabie pe care o poseda România a fost într-adevăr restituită legitimului său proprietar. Iată răspunsul nostru în privința dreptului României asupra Basarabiei.

Dar, adaogă corespondentul „Nordului“, chiar așa să fie, alta era în 1856 a da Basarabia micului principat al Moldovei, și alta este a o lăsa astăzi în mâinele unui puternic stat de al doilea ordin, ca România. Va să zică motivul Rusiei principal ar fi temerea ce i-ar insufla puternica Românie, al cărei teritoriu n-are nici sfertul din întinderea celei mai mici guvernii rusești care are astăzi 4 milioane și jumătate locuitori, cam împuținați la fiecare zece sau 15 ani prin răzbelările frecuente dintre vecinii săi puternici. Acest stat ar înspăimânta în viitor pe puternica Rusie, care numai astăzi numără 80 milioane de locuitori.

Pe lângă aceasta se mai constituie în Orient pe flancul acestei teribile Românii două principate slave, Serbia și Bulgaria, tot atât de importante fiecare din ele ca însăși România. Și cu toate astea România este de temut și în contra ei trebuiesc luate măsuri de siguranță! Nu credem a putea caracteriza mai bine un asemenea raționament decât lasându-i numele ce însuși corespondentul „Nordului“ simte că-l merită, adică acel de panglicărie dialectică.

Dacă România a violat Tratatul de Paris, adaugă ingeniosul corespondent, de ce Rusia să-l respecteze? Apoi oricine poate opune României acest raționament, afară de însuși Rusia. Dacă România nu viola Tratatul din Paris, apoi Rusia putea să treacă Prutul fără opunere, chiar armată? Apoi toate resursele României erau să fie puse la dispozițiune Rusiei? Apoi însuși armata română era în drept să treacă Dunărea și să sosească sub întăriturile Plevnei, la un moment destul de oportun? Toate astea nu s-au putut face desigur fără violarea Tratatului din Paris. Dară Rusia, care a cerut aceste călcări de la România și care s-a folosit de ele, este ea în drept astăzi să le reproșeze României și să se bazeze pe ele spre a o dezmembra? Scrupulurile nu sunt prea la modă în diplomația de astăzi, dară toate au o margine în lumea asta și chiar dreptul celui mai tare trebuie încă să se razime pe o umbră oarecare de rațiune și de morală.

Suntem siguri că diplomația rusească o va înțelege în cele din urmă. Cât pentru cuvântul de ingratitudine pe care corespondentul Nordului“ îl strecoară la sfârșitul articolului său, sunt multe de zis în privința aceasta. Nu negăm îndatoririle ce avem către Rusia, când acum vreo cincizeci de ani ea a făcut să reînvieze privilegiurile noastre călcate în picioare de Poartă, aceasta n-o uităm; însă, din nenorocire, trebuie să ne aducem aminte că această binefacere a fost răsplătită prin pierderea Basarabiei, care este a treia parte din teritoriul României, și din care bucățica restituită la 1856 este astăzi încă obiectul poftelor cabinetului din St. Petersburg. Pe lângă asta, de câte ori de atunci n-am plătit acest serviciu?

Țara noastră a fost călcată de vreo patru-cinci ori în acest secol de către Rusia; din această cauză comerciul și agricultura noastră au trebuit să sufere niște catastrofe aproape periodice, cari la fiece zece-cincisprezece ani ne fac a pierde tot fructul muncei noastre. Noi suntem baza de operațuni a Rusiei în contra Imperiului turcesc. Noi îi servim de grânar, de cazarmă, de pozițiune înaintată. I-am dat în atâtea rânduri bogăția noastră, fructul muncei noastre; de astă dată i-am dat și sângele nostru.

Dacă s-ar trage o socoteală, nu știm care ar rămâne dator, marea Rusie, sau mica Românie? Însă noi nu insistăm asupra acestei comptabilități politice. Nu credem în proverbul francez că les bons comptes font les bons amis. Astăzi ne oferă o tocmeală, o compensațiune, Dobrogea în locul Basarabiei. Darurile sale ni se par primejdioase.

Misiunea României este pe malul stâng al Dunărei, n-are ce căta pe malul drept, unde, deși locuiesc mulți români, totuși majoritatea populațiunei este de ginte slavă. A ne lăsa ceea ce avem, iată ce cerem de la stricta dreptate a Rusiei. De la echitatea și înțelepciunea ei și a Europei am putea cere numai Delta Dunărei, care a fost a noastră, și indemnitatea pentru pagubele noastre de răzbel. Atâta și nimic mai mult. Dacă nici atâta nu putem obține, ei bine, aceasta se va adăoga la partea activului nostru de recunoștință și vom avea cel puțin mândria de a fi îndatorat gratis o mare, bogată și puternică împărăție.

❦

[21 februarie 1878]

De câteva zile limbagiul ziarelor liberale s-au înăsprit preste măsură; ele bat tolba cea mare și ne învinovățesc — ca totdauna — că unica noastră țintă este de a compromite și răsturna ministerul în momente atât de grele. O acuzare și mai gravă este că, cu ajutorul Rusiei, am voi să înlăturăm Constituția și că pierdem ocazia de a ne recomanda învingătorilor, cedându-le Basarabia și primind în schimb … o altă constituție.

În „Corespondința politică“ găsim apoi știrea că M.S. Domnul va abdica în caz dacă rușii ar insista în cererea lor pentru Basarabia, iar rușii propun candidat pentru domnie pe prințul Grigorie Mih. Sturdza. Prințul Grigorie Mih. Sturdza este însă unul din cei cari au subsemnat petiția de la Iași.

Alăturând „Corespondența politică“ cu acuzațiunile „Românului“ vedem că știrile acestea trebuie să aibe unul și acelaș izvor.

De aceea vom discuta punct cu punct aceste știri, nu pentru a răspunde „Românului“, pentru că, o spunem de mai înainte, cine ne crede pe noi răi români, răi naționaliști și răi patrioți nu merită ca să discutăm cu dânsul. Cine este în stare să creadă că partidul conservator, a cărui existență este legată de existența țării, a cărui istorie până ieri e însăși istoria țării, ar fi în stare să dea astăzi mâna cu rușii, după esperiențele făcute cu Cantemir Vodă, după fanarioți, după vânzarea Bucovinei, care s-a făcut printr-un general rus, după răpirea Basarabiei, făcută asemenea prin cumpărarea lui Moruzi, după Regulament, care au introdus începuturile de statornicie economică și socială în clasele istorice ale țării, cine ar crede deci că noi, cari vedem limpede toate înrâuririle rele și toate dezastrele urmate din alianțele cu Rusia, am da astăzi mâna cu ea pentru a schimba legile interne ale țării, acela ar trebui să-și zică pe față: conservatorii sunt străini, trădători de țară și trebuie esterminați. Aceasta-i singura concluzie ce se poate face din acuzarea „Românului“ și-i rugăm s-o facă. Dar repetăm că asemenea acuzator nu merită nici un răspuns.

Noi le vom aduce aminte două lucruri. Când s-au anexat Bucovina nu s-a găsit un singur boier accesibil mituirii, când s-au răpit Basarabia asemenea nu s-a găsit nici unul care să fi consimțit cu rușii. Protestul Divanului de la 1812 e față.

Dar la ce să mai răsfoim istoria, a cărei pagine sânt pline de sângele și de lacrimile noastre și în care sunt înscrise vremi când neamul d-lui C.A. Rosetti petrecea sub cerul fericit al Greciei, iar a d-lui Voinov prin Bulgaria. Să venim la acuzările actuale.

Voim să schimbăm Constituția, zice „Românul“, conform cu stipulațiunile petiției de la Iași.

Petiția de la Iași era făcută în vreme de pace, când nu era vorba de invazie rusească; a fost adresată Măriei Sale Preaînălțatului nostru Domn, ca o formulare de dorințe a căror realizare se căuta tot pe calea prevăzută de însuși Constituțiunea țării. De atunci încoace opiniele noastre s-au adâncit și în orice caz repetarea acelei petiții ar avea acelaș spirit, dar nu se știe dacă ar mai conținea aceleași puncte sau și altele. Dar, dacă ea s-ar repeta, o spunem de mai-nainte, că aceasta s-ar întâmpla numai în vreme de pace și, de voim o schimbare, e numai urmând calea legiuită. Suntem contra lovirilor de stat, pentru că ele împuținează conștiința de drept a poporului, ba o nimicesc chiar. Această conștiință, atât de rău încurcată prin introducerea a sute de legi traduse din franțuzește, nu trebuie nimicită prin răsturnarea de legi fundamentale pe cari M. Sa Domnul a jurat. M. Sa Domnul trebuie dezlegat de jurământul său prin aceleași puteri cari l-au legat cu jurământ, deci tot prin nația românească. Precumpănirea pe care Constituția actuală o dă advocaților fără pricini și claselor nepozitive asupra claselor istorice și pozitive nu ne place desigur nouă, căci într-un popor de țărani, mari și mici, am dori ca clasele țărănești, fie sub forma de proprietar mare, fie sub forma de răzaș, moșnean, împroprietărit, să aibă de zis cuvântul cel dântâi și cel de pe urmă. Am dori asemenea o poziție materială mai bună pentru preoțime și pentru învățătorul sătesc, cu un cuvânt toate ramurile de activitate câte au în vedere ridicarea și emanciparea prin cultură a claselor agricole am dori să se bucure de o deosebită atenție, ceea ce astăzi nu se întâmplă, căci Constituția a creat un povârniș fals, pe care se mișcă mai mult ori mai puțin toate guvernele. Am dori apoi statornicia în toate ramurile administrației și justiției, neatârnarea funcționarului onest și inteligent de capriciile ministrului, și toate acestea nu se pot introduce fără o schimbare a mecanismului actual, născut sub dictarea Constituției.

Dar de la aceste dorințe, pe care sperăm a le putea împlini pe calea prescrisă de lege și în vreme de liniște și pace, până la înțelegerea cu Rusia ca să ne ajute a face lovire de stat și să-i dăm drept recompensă Basarabia, este deosebire cât cerul de pământ. Rusia e prea puternică pentru ca s-o putem birui, dar Rusia nu e destul de puternică pentru a ne face să-i dăm de bunăvoie o palmă de loc din pământul patriei sau să-i cerem ajutorul pentru schimbarea legilor interne ale țării.

Venim acum la știrile „Corespondenței politice“.

Dacă M. Sa voiește să abdice nu putem ști, deși am putea-o înțelege. După ce M. Sa s-a purtat atât de cavalerește cu Rusia și spera a fi tratat pe un picior egal, cum se și cuvine coborâtorului nobil dintr-o familie care și-a amestecat sângele cu acela a lui Carol Magnu și care e mai veche și istoric mai însemnată decât cea de Holstein (Romanof), înțelegem ca inima M. Sale să fie jignită de cererea Rusiei, care nu se poate justifica din nici un punct de vedere. Dar opinia noastră nu este ca M. Sa să abdice. Fratele M. Sale, care ar urma în mod firesc la tron, nu ar avea acele esperiențe dureroase ale M. Sale cari l-ar prezerva pe viitor de esperimente primejdioase a partidului estrem, compus din oamenii ce nu știu nimic și nu au nimic, care nu cunosc istoria țării lor, nu au averi de pierdut, nici un nume istoric de păstrat și cari nu riscă decât cel mult ridicola lor personalitate individuală supuind țara la cele mai grele încercări.

Cât despre candidatul rusesc, care ar fi prințul Gr. M. Sturza, credem că știrea e o pură calomnie răspândită poate de chiar inamicii naționalității noastre pentru a discredita pe aceia cari se opun astăzi mai mult pretențiilor Rusiei.

Prințul face parte din partidul conservator; prin urmare e dinastie și apoi e de-a dreptul absurd de a crede că ar primi să fie recomandat de ruși pentru junghiarea propriei sale patrii.

Noi avem credința că nu vom pierde Basarabia. Cererea Rusiei e strigătoare la cer, nemaipomenită, apoi pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susține, ci al nostru de pe la începutul veacului al patrusprezecilea, și n-a fost nici cincizeci de ani sub dominație rusească. Putem dovedi oricui cu documente și cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruși. Prin influență engleză, turcii au cedat un drum rușilor, pe care drum rușii, prin „mituirea“ comisarilor turci l-au prefăcut într-o țară. E aceeași istorie ca și în Bucovina, numai sub alte împrejururi. Că comisarii turcești au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e motiv ca românii să-și vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.

Prin urmare vom ieși din război c-o mulțime de esperiențe dureroase, care vor servi de învăț M. Sale, cu pierderi de oameni și bani, ruinați poate — dar nu vom pierde Basarabia, și desigur nu cu bunăvoia noastră.

❦

[22 februarie 1878]

Venim încă o dată asupra scrisorii adresate directorului ziarului „Le Nord“ de către un domn X. din București. Deci reproducem textul francez, ca să nu fie îndoială de autenticitate și ca să vedem argumentele de care se servește pentru a justifica cererea Rusiei.

De quoi s'agit-il en effet? De la restitution à la Russie d'un territoire qu'elle a du céder à la suite de la guerre de Crimée…

Je rechercherai l'historique de ce lambeau de terre, qui n'a pas été arraché à la Russie par la force des armes, ni conquis par la Roumanie…

La Bessarabie a été conquise à une grande époque et par des generaux au renom populaire, Roumiantsof, Soumarof, sur une population musulmane, tatare, campant sous la tente et reproduite assez fidèlement de nos jours par ces odieux Tcherkesses… Ainsi conquise sur ces peuplades à demi sauvages, la Bessarabie, a „aucun point de vue“, n'a pu être considérée par le Traite de Paris „comme restituée à ses possesseurs legitimes“.

Înainte de toate un preambul. „Basarabia“ este numele medieval al Țărei Românești și vine de la numele dinastiei Țarei Românești, a Basarabilor. În secolul al patrusprezecelea Mircea cel Bătrân, vestitul domn al Țărei Românești și despot al Dobrogei, domn al Silistrei și al țărilor tătărești până la mare, cel care a luat parte la bătălia de pe șesul Kossovo, la bătălia de la Nicopole, între luptătorii creștini între cari erau conetabilul Franței, regele Ungariei și marele prior Frideric de Hohenzollern, acest Mircea și-a întins domnia până în Nistru, de unde partea aceea de loc care e în posesiunea noastră a păstrat numele de Basarabia de la Mircea Basarab. Va să zică „le vrai possesseur“ este Țara Românească, Valachia magna.

Ceea ce se numește Basarabie rusească au binevoit rușii s-o numească astfel, dar aceea, afară de părțile de la sud, e Moldovă curată și anume jumătatea țării Moldovei.

A cui a fost însă Basarabia noastră până în Nistru în veacul al patrusprezecelea? A unor tătari pe cari generalii vestiți (și ce trece oare peste un general vestit?) i-a cules de sub corturi, „roiuri“ pe jumătate sălbatece, zice d. X.

Nu vorbim de ziua de astăzi. Românii sânt în majoritate absolută în Basarabia noastră și străinii sunt colonizați de Rusia de la 1812 încoace.

Să-i vedem pe tătarii d-lui X de la 1400-1500.

La anul 1407 Alexandru cel Bun regulează prin o convenție închieiată cu negustorii din Lemberg negoțul de import, esport și tranzit. Acolo se zice:

Esportând mărfurile spre părțile tătărești (Crimeea) se va plăti de la 12 cântare: în Suceava 1 rublă de argint, în Iași 30 groși, în Cetatea Albă (Akkermann) jum. rublă de argint; iar mergând nu prin Cetatea Albă, ci prin Tighina, se va plăti aicea vama Cetatea Albe.

Alexandru cel Bun era tătar!

La anul 1420, ierodiaconul rusesc Zosima, călătorind către Sfintele Locuri prin Moldova, spune următoarele:

De la Kiev, cu neguțători și cu boieri mari, am mers treizeci de mile, iară o milă e ceva peste cinci verste, și am ajuns departe la un fluviu numit Bug, unde stă orașul Braslav, și am stătut acolo o săptămână. De aci am purces prin câmpul tătăresc, mergând cincizeci de mile prin acel șleah tătăresc numit drum spre Dunăre; iară lângă locul Mitirevi-kămini am dat peste fluviul numit Nistru. Aici fu trecătoare și graniță moldovenească; din cealaltă parte a Nistrului se plătește pentru trecătoare moldovenilor, iar din ceastă parte marelui duce litvan Vitold, adecă totalitatea dării se ia din partea din care se începe trecerea și apoi moldovenii și litvanii și-o împart pe jumătate. De acolo cale de trei zile până la Cetatea Albă pe teritoriul Moldovei. Șezurăm la Cetatea Albă două săptămâni. De la Cetatea Albă până la mare este o distanță de nouă verste. Chiar la gura Nistrului stă un stâlp numit Fonar (fănariu), aci e șchelea pentru corăbii.

Publicat de Saharof în Skazaniia russkavo naroda, Petersburg 1849.

Cetatea Albă era deci … tătărască!

La anul 1421 cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasador din partea regelui Franciei Carol VI și a regelui Angliei Enric V, descrie 'n cartea sa Voyages et ambassades de Messire Guillebert de Lannoy en 1399—1450 întâlnirea cu Alexandru cel Bun și călătoria la Cetatea Albă. Mergând, a ajuns la une ville fermée et port sur la ditte mer Majour, nommée Mancastre ou Bellegrad ou il habitent Genevis, Wallakea et Hermins — adică a ajuns la Bielograd (Cetatea Albă) unde locuiesc genoveji, români și armeni. Cavaleriul, prădat de hoți lângă apa Nistrului, se adresează lui Alexandru Vodă, „care este Domn al Cetății Albe“, și este satisfăcut, căci hoții prinși au fost aduși cu lanțuri de gât înaintea cavalerului și i-au înapoiat banii.

Deci tot tătari sub corturi … din Genova, Moldova și țara armenească.

Ciudați tătari!

La anul 1453 Alexandru Vodă, fiul lui Iliaș dăruiește prin hrisov din Suceava mănăstirii Pobrata mai multe regalii. Hrisovul e iscălit și de d-nia lui Stanciu, pârcălab de Cetatea Albă. Tot tătar!

La anul 1475 un arhitect grec, anume Theodor, face, din porunca lui Ștefan cel Mare și sub privegherea pârcălabului, un turn nou și un zid la Cetatea Albă. El o spune aceasta prin o inscripțiune grecească care stă și ASTĂZI pe rămășițele vechilor tării din actualul Akkermann. Textul pe zid zice: „Această cetate s-a zidit în zilele preavlaviosului Domn Io Ștefan Voievod prin îngrijirea magistrului provinciei și comandantului cetății.

Ștefan Vodă se știe că-i tătar, iar magistrul era asupra unei provincii tătărești și comandant peste o cetate de tătari din Genova.

La anul 1480 Ștefan Vodă întărește prin hrisov lui Mihu Buzatul o moșie. Iscălit e hrisovul de d-nia lor Gherman și Oană pârcălabi de Cetatea Albă, Ivașcu și Maxim, pârcălabi de Chilia. Boierii aceștia sunt tătari, ca și Ștefan Vodă!

Anul 1513. În cartea geografică publicată de Essler și George Ubelin, la Strassburg, și intitulată Tabula moderna Sarmatiae sive Hungariae, Poloniae, Russiae, Prussiae et Valachiae (reprodusă de Lelewel în Géographie du Moyen-âge) se vede toată Basarabia până la mare, deci Moncastro (actualul Akkermann), Istropolis (Kilia) ca făcând parte din Moldova.

Dar Strassburg e în Tătaria!

Prin urmare:

La Bessarabie, à aucun point de vue, n'a pu être considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes.

Dar, adevărat, dacă a fost la mijloc niște generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumorov, cum să nu se poată?

Ei au luat cu sabia țara de la populațiuni sălbatice cari nu existau. A te bate cu inamici ce există este faptă omenească de general, dar a te bate cu inamici ce nu există … asta-i meșteșugul, și numai generali așa de vestiți ca Rumianțof și Sumarof a putut s-o facă.

Dar încă una foarte actuală. D. baron Stuart a iscălit convenția renumită alături c-un tătar, căci Cogălniceanu, al cărui bun e cronicar moldovenesc, s-a sălbăticit în urmă ș-a trebuit cules de sub corturi de vestiții Rumianțof și Sumarof de lângă apa Cogălnicului, care curge de-a lungul prin mijlocul părții de sud a Basarabiei.

Et voila, comment on recherche l'historique de ce lambeau de terre!

❦

[Articol cu paternitate incertă]

[26 februarie 1878]

Reputatul nostru artist, d. Grigorescu, care a urmărit armata românească în campania ei peste Dunăre, a început a expune dintre tablourile sale lucrate după schițele militare ce a cules în Bulgaria.

Întâiele două tablouri sfârșite sunt expuse la magazinul de muzică Gebauer, Calea Mogoșoaiei.

Unul înfățișează Un transport de provisii pentru armata românească prin mijlocul nămolurilor și mlaștinelor Bulgariei; celălalt înfățișează O năvală de tunuri și călărime românească la atacul Opanezului.

E de prisos a mai aduce laude deosebitului talent al d-lui Grigorescu; destul e să spunem că și aceste din urmă două tablouri nu dă de minciună penelul din care a ieșit Un iarmaroc în Moldova.

❦

[1 martie 1878]

Argumentul de căpetenie care ne întâmpină, atât în „Le Nord“, cât și în „Viedomosti“, întru cât privește cestiunea de drept a Basarabiei este următorul: rușii nu a luat Basarabia de la Moldova ci de la turci și de la tătari, nu prin convențiune, ci cu sabia; la 1856 nu a dat-o înapoi adevărațior ei proprietari, ci Moldovei, n-au pierdut-o prin sabie, ci prin o stipulațiune care azi și-a pierdut rațiunea de-a fi și în fine Moldova n-a contribuit întru nimic la acea cesiune, ci Basarabia i-a fost anexată numai pentru că ea era cea mai apropiată vecină și cel mai inofensiv stat. Dacă Moldova era un stat puternic, Rusia nu ceda Basarabia etc.

Îngustimea spațiului nu ne permite să dezbatem în mână. Într-unul din numerile viitoare vom face-o însă. Deocamdată ne mărginim a schița cestiuneă astfel.

Însuși numele „Basarabia“ țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu însemnează decât țara Basarabilor, precum Prusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dobrodicii adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei și al țărilor tătărești, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul țărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă.

La începutul veacului al cincispezecelea, sub Alexandru cel bun avem dovezi sigure și autentice că Basarabia era a Moldovei. Și pentru ca să nu fie nici un fel de îndoială asupra acestei stăpâniri, întâmplarea a vrut ca întreg cursul veacului pârcălabii Cetății Albe, a Chiliei și a Hotinului să iscălească alături cu Domnii țării hrisoavele Sfatului coroanei moldovenești. Hotinul e însă tocmai în vârful cel mai spre nord al Basarabiei actuale rusești. Cetatea Albă se află la gurile Nistrului. Chilia la gurile Dunării, încât orice document din acea vreme rezumă în aceste trei nume carta Basarabiei întregi și proprietatea Moldovei asupră-i.

În veacul al șaisprezecelea Moldova intră sub protecția Porții. Tot în acest veac această țară are nenorocirea că se stinge dinastia Dragoșizilor, cum o numește Dim. Cantemir, a Mușatinilor, dacă ne luăm după cercetările mai nouă.

Cu fiii lui Petru Rareș se stinge sau, mai drept zicând, se-nstrăinează chiar linia nelegitimă a familiei domnești. Se-ncepe în Moldova o vreme neliniștită, un veac de turburări care a permis turcilor de a lua în posesiune — nu în proprietate — Cetatea Albă și Chilia. Voind să-și întărească drepturile asupra Moldovei ei își crează două puncte de razim în aceste două cetăți, în care au garnizoane turcești și pentru a căror hrănire ei însemnează și un raion împrejurul cetăților. Dar atât în raion cât și în cetate vechile autorități civile moldovenești funcționează mai departe.

Posesiunea locurilor era uzurpată de turci, proprietatea Moldovei nu era contestată nici acum.

La începutul veacului al șaptesprezecelea în fine, turcii își crează un al treilea razim, atât asupra Moldovei cât și în contra Poloniei, ocupând militărește cetatea Hotinului. Această cetate trece ades în mâinele moldovenilor, apoi iar o reocupă turcii, dar proprietatea și a acestei cetăți n-a fost înstrăinată prin nici un tratat formal. Tot în acest veac Domnii moldovenești colonizează ei înșii o parte din Basarabia, adică Buceagul, cu tătari, pe o întindere de două ceasuri lățime. Acești tătari se așază însă cu condiția de a se judeca singuri ei între ei, numai având judecăți cu moldovenii să aibă a se judeca înaintea autorităților moldovenești.

În veacul al optsprezecelea nefericitul Dimitrie Cantemir se aliază cu rușii. Toma Contacuzin, generalul de cavalerie al Domnului Valahiei, trece asemenea la ruși. Turcia pierde încrederea în Domnii pământeni și trimite fanarioți. Această alianță cu Rusia ne-a făcut să pierdem Domnia, armata, dezvoltarea noastră intelectuală și economică. Domnii fanarioți sunt numai umbrele domniei vechi. Atunci turcii pun țările noastre sub o atârnare foarte grea. Deși ele aveau autonomia lor veche în toate punctele esențiale, deși proprietatea lor n-a fost alterată, totuși, lipsiți de armată, adică de puterea fizică, lipsiți de domnia națională, adică de puterea noastră morală, noi nu puteam rezista loviturilor ce ni le da Poarta.

Deși la pacea de la Passarowitz Poarta declară că nu poate ceda Austriei Moldova, fiind țară închinată, nu supusă cu sabia, totuși ea mai târziu cedează Bucovina, iar în anul 1812 Basarabia, adică ținutul Hotinului, o parte bună a Moldovei, și Basarabia proprie până în Dunăre.

Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă.

Pentru Bucovina s-a cumpărat delegații turci și un general rus, pentru Basarabia asemenea; căci delegații Rusiei primise ordin din San-Petersburg să-ncheie pace cu orice preț, de vreme ce intrase Napoleon I în Rusia. Dragomanul Porții, fanariotul Moruzi, cumpărat și sperând a veni la domnie prin ajutorul Rusiei, a-ncheiat pacea de la București. Moldova întreagă n-o putea ceda rușilor, că atunci n-ar fi avut unde domni, cedă deci jumătatea ei dintre Prut și Nistru.

O flotă engleză stătea în Bosfor și sili pe sultan să încheie pacea de la București. Sultanul ridică mucul condeiului de pe tratat și trecu pe o altă hârtie: sentința de moarte a lui Moruzi.

Iată în câteva linii generale cestiunea de drept pe care ne-o rezervăm a o espune pe larg în alte numere.

❦

UN RĂSPUNS RUSESC

[2 martie 1878]

Un cititor rus al gazetei „Le Nord“ din Bruselles trămite acelei redacțiuni o scrisoare deschisă, ca răspuns la scrisoarea asemenea deschisă, pe care d. locotenent-colonel Alecsandri a adresat-o principelui Gorciacoff în privirea cererii de reanexare a Basarabiei.

Foaia noastră a fost una din cele dântâi cărora d. locotenent-colonel a binevoit a comunica acea scrisoare și pe care am și publicat-o românește la vremea ei. Acum reproducem mai la vale și răspunsul cititorului rus și observăm numai că acestuia i s-a întâmplat un lapsus, adică a alunecat a adresa răspunsul său poetului Vasile Alecsandri, pe când autorul scrisoarei către principele Gorciacoff e fratele poetului, Ioan Alecsandri.

Confundând pe poet cu omul politic, cititorul rus crede că, fiind însuși om politic, poate da lecții poetului, de aceea răspunde cu un ton oarecum magistral, pe când în adevăr i s-ar fi cuvenit mai de grabă tonul colegial a unui om ce voiește să măsure argumente, nu să împartă învățăminte. Relevăm acest lapsus, nu din altă cauză, ci numai pentru că el e obiectul unui fin paralogism. Cititorul rus voiește să zică că, fiind Alecsandri poet, adică mișcându-se pe un teren paralel, nu congruent cu acela al politicei, răspunsul din pana diplomatică ar fi oarecum superior adresei din pana cea de poet.

Ne permitem a releva că acest punct de plecare, pretinsul paralelism între poezie și politică, nu este exact. Poeți se găsesc foarte rar — politici cât frunză și iarbă.

Bunătatea sau netrebnicia unui om politic atârnă de împrejurări, de mediul social, de constelațiunea puterilor cari își țin echilibru. Un om mediocru poate fi un politic mare în împrejurări date, dar un om mediocru nu va fi sub nici o împrejurare un poet mare.

Politica este a crea sau stârpi condițiunile de existență a unei culturi; lucrul în sine însă al dezvoltărei intelectuale consiste ea în arte, consiste în știință, se naște și crește neatârnat de politică și politici. Ar fi grozav a admite că activitatea cea mai pură și mai nobilă a omenirii are aceleași ținte și se servește de aceleași mijloace fără scrupul, de cari se servesc și politicii.

Stabilim deci că, dacă autorul rus e într-adevăr om politic, el răspunde asemenea numai unui om politic, nu poetului, care atare se bucură pe scara omenirii de un rang înnăscut atât de mare încât pe lângă dânsul mulți dintre principii cei reali sunt numai niște bieți comedianți și tragi-comedia mizeriei, înjosirei și meschinătății omenești, al căror corelat în politic este răpirea prin putere și amăgirea prin cuvânt.

❦

BASARABIA

[3, 4, 7, 8, 10, 14 martie 1878]

I. NUMELE ȘI ÎNTINDEREA EI

În toate întâmpinările de până acum, în scrisoarea d-lui X, din „Le Nord“, în articolul puțin politicos a gazetei rusești „Viedomosti“, în răspunsul unui rus către Alecsandri găsim repetându-se cu stăruință că Basarabia este din numărul provinciilor cucerite de ruși cu sabia de la tătari și de la turci. Convingerea noastră este însă că, din veacul al patrusprezecelea începând, Basarabia n-a fost nici întreagă, nici în parte a turcilor sau a tătarilor, ci a unui stat constituit, neatârnat, deși slăbit și încălcat în posesiunile sale, a Moldovei. Moldova era proprietarul locului și dacă reprezentanții statului moldovenesc, Domnii, ajunseseră atât de slabi încât dreptul nostru era dezbrăcat de putere și nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunțat vrodată la dânsul. Căci un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde. Dar fie această învoire smulsă cu de-a sila, fie dictată de rațiuni de stat, fie izvorâtă din orice alte considerații, nu se modifică și nu se nimicește decât din momentul în care renunțăm la el.

Cumcă aceasta nu e numai opinia noastră, ci chiar aceea a diplomației rusești se dovedește din istoria celor din urmă 150 de ani. De câte ori Rusia stipula ceva în favorul Principatelor în tratatele ei cu Turcia, ea se provoca totdauna la drepturile imprescriptibile, ab antiquo, la capitulațiunile Principatelor. Același Rumianțof de care d. X pretinde c-ar fi cucerit Basarabia de la tătari realipește Basarabia și Hotinul la Moldova, Giurgiu și Brăila la Valahia.

Rumianțof se învoiește cu desființarea mitropoliei Proilabului (Brăila), creată de greci pentru părțile pe cari, din cauze militare, turcii le ocupase, și permite mitropolitului Moldovei să alipească din nou, precum era din vechime, Basarabia la eparhia Hușilor, Hotinul la eparhia Rădăuților, Giurgiul și Brăila la eparhia Râmnicului.

Prin urmare Rumianțof, contimporan cu acele cuceriri, el însuși cuceritorul, știa mai bine ale cui erau acele locuri, știa mai bine că tătarii n-ar fi avut nevoie de mitropolit și de episcop, știa cu un cuvânt că locurile erau ale Moldovei. Cumcă această conștiință de drept nu s-a stins niciodată în Moldova vom avea ocazia de a o dovedi pas cu pas. Pas cu pas vom dovedi totodată că ocuparea părților din Moldova și Țara Românească n-a fost decât militară, că ea avea cel mult caracterul administrației trecătoare pe care și rușii o introduc în campanie prin provinciele inamice și că, oriunde erau a se hotărî cestiuni de proprietate unde puterea juridică a statului se manifesta, statul moldovenesc hotăra pe acest pământ ocupat de turci. Cazurile de reclamații sunt tocmai cu tătarii ce locuiau în Buceag, cărora domnia Moldovei le hotărăște locul unde le este învoit a fi așezați, măsură acel loc și-l hotărnicește, deși domnia era fanariotă, deși slabă, deși locul era ocupat de trupe turcești.

Dar până a sosi la capătul veacului al 17-lea și la începutul veacului al 18-lea, la slăbiciunea statelor noastre sub fanarioți, a cărei cauză e tocmai Rusia și alianța nefericitului Cantemir cu Petru cel Mare, vom stabili mai întâi drepturile țărilor pentru timpii în cari nu era vorba de precumpănire turcească la noi.

Acest petec de pământ, precum îl numesc corespondenții ziarului „Le Nord“, locuit de tătari sub corturi și de alte neamuri pe jumătate sălbatece, care-și datorește scoaterea lui din întuneric unor generali d’un renom populaire, ca Rumianțof și Sumarow, are cu toate acestea un nume care țipă sub condeiele rusești.

A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominațiunii rusești. Numele Basarab și Basarabeni existau cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume singur este o istorie întreagă.

D'Ohsson, în Histoire des Mongols (T. I, p. XXXV), ne spune că existau în arhivele hanului mongol din Persia fragmente istorice de o recunoscută autenticitate, scrise în limba și cu caractere mongole, pe cari însă prea puțini oameni le puteau citi. Pentru ca aceste fragmente să fie pricepute și de public, sultanul Mahmud Gazon Khan au voit ca ele să fie adunate într-un trup de istorie și au însărcinat cu această lucrare în anul 1303 pe medicul Fazel-Ullah, poreclit Rasid.

Medicul Fazel-Ullah-Rasid compilează deci cronica lui după fragmente mongolice, și sub anul 1240 povestește următoarele:

În primăvara anului 1240 principii mongoli trecură munții Gadiții, pentru a intra în țara bulgarilor și a ungurilor, Orda care merge spre dreapta, după ce a trecu țara Aluta, îi ieși înainte Bazaran-bam cu o armată, dar e bătut. Cadan și Buri au mers asupra sașilor și i-au învins în trei bătălii. Bugek trecu din țara sașilor peste munți, intrând la Kara-Ulaghi și a bătut popoarele ulaghice.

Așadar principii tătari au bătut pe Kara-Ulaghi, adică pe negri-valahi, ba înaintea unuia i-a ieșit o armată comandată de Basarab-ban.

În Annales Polonorum vetustiores, scrise se vede între anii 1248—1282 (publicate întâi de Sommersberg, analizate de Lelewel) se găsește însemnat pentru anul 1259:

Tătarii, după ce subjugaseră pe besarabeni, pe litvani, pe ruteni și alte neamuri, au luat cetatea „Sandomir“, sau, latinește: Thartari, subiugatis Bessarabenis, Lithvanis, Ruthenis etc.

Regele maghiar Carol-Robert, într-o diplomă din a. 1332, povestește bătaia ce o pățise de la Basarab, fiul lui Tugomir, în țara noastră: In terra transalpina per Bazarab, ilium Thocomery (Féjer VIII, 3, 625).

Din acest Tugomir-Basarab, care trăia pe la 1300 și ceva, s-a născut Alexandru, cel pomenit în diploma de mai sus, care a trăit până la 1360; din Alexandru s-a născut Vladislav și Radu Negru, din Radu Negru Dan și Mircea cel Mare (—1418).

Cam într-o sută de ani, de la Tugomir până la capătul domniei lui Mircea, Țara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgărașului și Omlașului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării și țări tătărești nenumite mai de aproape. În această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latinește ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia. Una din aceste posesiuni a fost și acest lambeau de terre de pe care Rumianțof și Sumarov pretind a fi cules tătari de sub corturi.

E destul a pomeni că, deși acea familie de Domni s-a stins în linie bărbătească, numele vechi domnesc de Bassaraba, se mai poartă și astăzi prin adopțiune de cătră un boier mare din Țara Românească.

Tot în vremea aceasta a înfloririi voievozilor Basarabi și a țării Basarabia, id est Valahia Moldova poseda teritoriul de la Hotin până în Cetatea Albă, căci la începutul veacului al cincisprezecelea cavalerul Guillebert de Lannoy se întâlnește cu Alexandru cel Bun, merge la Cetatea Albă, care e a Domnului moldovenesc și găsește aici un oraș stăpânit de un pârcălab (Burggraf) moldovenesc și populat cu genoveji, moldoveni și armeni.

Dar despre acestea mai târziu.

Destul numai că, într-o vreme în care abia era viață istorică prin împrejurimi, Basarabia actuală era pământ românesc stăpânit de Domni români. Și aceasta n-o deduc numai istoricii de astăzi, ci Miron Costin însuși; cronicarul cel învățat și mare logofăt în Moldova povestește aceasta în versurile dedicate regelui Poloniei.

Pentru a nu anticipa, reproducem acestea numai pentru a esplica numele și a arăta că el este puțin ceva mai vechi decât tătarii de sub corturi ai lui Rumianțof, iar pe acest general rus îl vom găsi, cum am zis, la vremea lui, susțiind cu act iscălit de dânsul tocmai teoria contrară celei espuse de corespondenții ziarului „Le Nord“.

Dar lăsând Valahia de o parte, ce se numește astăzi Basarabia?

Trăgând o linie de la Hotin, din Nistru până în Prut, avem o lature, de la amândouă capetele ei tragem câte o linie până în Marea Neagră, una de-a lungul Nistrului, cealaltă de-a lungul Prutului; iar capetele acestor două linii le încheiem cu o a patra linie formată prin țărmurii Mării Negre. Acest cuadrilater cam neregulat se numește azi Basarabia, deși fără cuvânt.

După ce Ștefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465—1475, părțile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut și Nistru, aceste părți au păstrat numele distinctiv a dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga țară dintre Prut și Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâșie spre sud, hotărâtă și mică, așa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezișă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad și ai o lature, apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lature, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lature, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lature; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până la Bender, a cincea lature. Numai pământul cuprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabie; tot ce-i dasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.

Pământul cuprins între aceste cinci linii era împărțit în patru ținuturi: Bugeacul, Cetatea Albă, Chilia și Ismail. Numai în ținutul Bugeacului au locuit tătari cu învoirea Domnilor Moldovei, în celelalte se vor fi răsfirat câte unul-doi, căci nimeni nu poate opri în mod hermetic trecerea unui om, mai ales tătar fiind, peste marginele moșiei lui; dar în sfârșit numai în Bugeac tătarii colonizați s-au bucurat de oarecari privilegii, concese de proprietarul locului, care era statul Moldovei.

Cu acest pământ ne vom ocupa în numerii viitori. Statornicind, după cercetările mai noi, originea numelui după Cantemir, marginele pământului de care e vorba, vom arăta ce soi de tătari au putut culege de sub corturi generalii ziarului „Le Nord“, de la anul 1400 începând și până la 1812, adică în curs de patru sute și mai bine de ani. În treacăt ne vom ocupa și cu cetatea Hotinului.

II. VEACUL AL CINCISPREZECELEA

În n-rul nostru de la 20 fevruarie am răspuns deja unui domn X, care adresase din București o scrisoare către directorul ziarului „Le Nord“, spuind în ea că Rusia cucerise Basarabia de la niște cârduri (peuplades) cari locuiau sub corturi și erau pe jumătate sălbatice, de la un soi de bașibuzuci odioși, și că din nici un punct de vedere Basarabia prin Tractatul de Paris n-a putut fi considerată ca fiind restituită posesorilor ei legitimi.

Prin documente publicate în mare parte în arhive slave chiar am arătat că tătarii d-lui X, cari ar fi fost în trecut les possesseurs legitimes, erau cam ciudați în felul lor.

În Suceava domnește Alexandru Vodă cel Bun, care prescrie la anul 1407 ce vămi au să plătească negustorii poloni la Tighina (Bender) și la Cetatea Albă (Akkermann). Tot în vremea lui Alexandru trece la 1420 ierodiaconul rus Zosima prin Cetatea Albă și ne spune că, voind să treacă Nistrul, a trebuit să plătească pentru trecătoare un bir, pe care moldovenii și litvanii și-l împart la încheierea socotelelor. Ierodiaconul șade la Cetatea Albă două săptămâni și apoi pleacă de la fânarul așezat chiar la gura Nistrului pe o corabie către Sfintele Locuri.

Peste un an (1421) mai vine alt călător, cavalerul Guillebert de Lannoy, ambasadorul a doi regi apuseni, care asemenea petrece în Cetatea Albă, ce este sub stăpânirea lui Alexandru Vodă, pe care l-a văzut și-l cunoaște cavalerul.

Ba cavalerul are și ocazia de a afla că moldovenii din Cetatea Albă sânt minunat de bine administrați, căci, singur călărind pe lângă Nistru, a fost prădat și poliția de atunci i-a aflat în câteva zile pe hoți și i-au adus legați înaintea lui. Cavalerul, mirat de această justiție expeditivă, se roagă lui Vodă să-i ierte, căci i-au dat banii toți înapoi.

În fine, la a. 1475, Ștefan Vodă cel Mare trimite la Cetatea Albă pe un arhitect grec, anume Teodor, ca să facă un turn nou și un zid nou la întăriri, iar arhitectul le spune acestea prin inscripții care stau și astăzi pe zidurile cetății.

Totodată vedem în hrisoavele domnești de pe acea vreme, iscăliți deodată cu Domnul regulat, pârcălabii Chiliei, ai Cetății Albe și ai Hotinului, cari erau boieri mari, încât se vede cumcă tătarii de sub corturi ai d-lui X aveau trecere pe atunci.

Numai numiri ciudate aveau acei boieri tătari. Pentru că vedem din hrisoave că lângă boierul Manoil, pârcălab de Hotin, și Stanciu, de Cetatea Albă, sunt iscăliți d-nia lor: Albul Spătar, Ioan Băiceanu, Hodco Crețul, Oanea Pântece, Tudor Vascanu, Giurgea lui Gaură, tot nume … tătărești de boieri de a lui Alexandru Vodă.

Dar Cetatea Albă devine și mai ciudată prin o altă împrejurare. În așezământul ce-l dă Alexandru cel Bun la 1407 negustorilor poloni se vede și ce mărfuri importau acele peuplades à demi sauvages. Negustorii aduc din Lemberg postav, din Brăila pește, din Podolia cai și vite albe; ce or fi aducând ei oare din Cetatea Albă? Poate corturi tătărești? Ei aduc din Cetatea Albă stofe cusute cu fir de aur, stofe de mătasă și vinuri din Grecia, pe care prozaicul așezământ le numește cvas grecesc. Erau luxoși tătarii din Basarabia.

Se știe că după moartea lui Alexandru cel Bun au rămas doi fii, Ștefan și Ilie, cari și-au împărțit țara în două. Matci Strykcowski, în cronica sa polonă-litvană, tipărită întâi și întâi la Koenigsberg la 1582, ne spune cum și-au împărțit-o ei. Ilie a luat regiunea Nistrului, Hotinul, Suceava, Iașii, Hușii, Tecuciul etc.

Ce-i mai rămăsese bietului Ștefan?

Trei ținuturi: Cetatea Albă, Tighina și Chilia, care erau echivalente cu tot restul Moldovei. Se vede că Ștefan știa importanța acestui lambeau de terre, căci n-a cerut nici Iașii, nici Suceava, ci s-a mulțumit cu acești tătari, cari locuiau sub corturi și purtau stofe lucrate cu fir de aur și mătăsării, beau vinuri din Grecia și stăteau în relațiuni directe cu Genova și cu Veneția, Această împărțeală și împăcăciune între frați a pus-o la cale regele Poloniei la anul 1436.

Nu-i vorba de cronici, geografii și atlasuri. Nici una din ele nu contestă proprietatea deplină și neturburată a Moldovei asupra Basarabiei. Dar, având a face cu diplomați de soiul celor cari scriu în „Le Nord“, am adus, ca Toma necrediciosul, dovezi scrise de oameni trăitori în veacul al cincisprezecelea, oameni cari au vorbit cu Alexandru cel Bun, cu fiii săi Ilie și Ștefan, cu Ștefan cel Mare. Aici nu se poate spune că este o vreme ca aceea a lui Rurik sau a lui Oleg, în care istoria e mit și mitul istorie, ci, din contra, o vreme în care negustorul ce aducea pește de la Brăila trebuia să plătească vamă, importând iepe și vaci plătea vamă, trecând Nistrui plătea vamă; o vreme în care poliția de Cetatea Albă prindea pe tâlhari, încât, din contra, vremea de astăzi, cu nesiguranța ei caracteristică, e o licență poetică pe lângă epoca sănătoasă a lui Alexandru Vodă cel Bun. N-avem a face cu povești și drepturi închipuite, ci cu oameni cari au fost, cum suntem noi astăzi de ne vedem cu ochi, cari se îmbrăcau ei cu postav adus din Lemberg, iar cucoanele cu mătase din Cetatea Albă; și, de câte ori voim a spune povești de tătari sub corturi și oameni jumătate sălbatici, protestează boierul Manoil, părcălab de Hotin, Stanciu de la Cetatea Albă și-mpreună cu ei Tudor Vascanu, Ioan Băiceanu, Oane Pântece, Albu Spătaru și ceilalți.

Din acest triunghi format în documentele noastre de pârcălabul de Hotin, cel de Cetate Albă și cel de Chilia nu te scapă nici un soi de subtilitate diplomatică, nici un soi de apucătură. Nu-i ieșire precum nu-i intrare și, păgân să fie omul, trebuie să zică: Adevărat, a Moldovei e Basarabia.

De când există românii pe pământ, Basarabia noastră actuală, acest lambeau de terre, a avut și el onoarea de a forma un stat deosebit, deși foarte trecător, sub Ștefan, fiul lui Alexandru cel Bun. Altfel e pururea parte integrantă, sau a Vlahiei în veacul al paisprezecelea, sau a Moldovei din veacul al cinsprezecelea și până la luarea ei prin ruși.

Față cu aceste lucruri pozitive, cu acești pârcălabi, stofe cusute cu fir, vămi plătite de negustori, turnuri și ziduri făcute de Ștefan Vodă, nu știm zău dac-ar mai cuteza cineva să zică cumcă La Bessarabie à aucun point de vue n'a été considérée par le Traite de Paris comme restituée à ses possesseurs légitimes!

Hotinul-nord extrem, Chilia-gura Dunării, Cetatea Albă — gura Nistrului și tot teritoriul dintre liniile ce le-am putea trage între ele a fost al nostru și este de drept al nostru și astăzi, căci nu nouă ni s-a luat, nu cu noi s-au bătut rușii, nu pământul nostru l-au putut ceda turcii.

Știm prea bine că diplomații sunt isteți întru prefacerea dreptății în terfeloage fără valoare. Dar tăria unui popor mic a stat totdauna în drept. Oare nu-i era mai ușor la inimă d-lui X, sau cititorului rus a lui „Le Nord“, dacă afacerea se regula între noi și noi renunțam la dreptul nostru de bună voie? Nu-i părea mai bine dacă tăceam molcom și jucam după cum ni se cânta?

Sigur că da.

De aceea, oricât de slab ar fi dreptul lipsit de arme și de putere, el e tot mai tare decât nedreptatea, tot mai tare decât neadevărul.

Cu un cuvânt tătarii d-lui X și ai lui Rumianțof (a cărui nume d. X îl citează fără cuvânt, pentru că acest general n-a susținut niciodată de a fi eliberat Moldova de sub tătari, ci din contra el a dat Moldovei, pe lângă proprietatea și posesiunea liniștită a Basarabiei și a Hotinului, acei tătari n-au trecere, ci sunt pure invențiuni pentru a arunca praf în ochi Europei, neștiutoare de lucrurile noastre de la Dunăre.

Acest petec de pământ pe care „Le Nord“ ar voi să-l sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia nu are pentru noi nici un echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră.

La intrarea sultanului Mohamet în Țara Românească contra lui Vlad Țepeș Voievod se afla între ostașii lui și un sârb, anume Constantin Milialovicz de Ostrovița. El ne spune că pe atunci opinia publică era că oricine s-ar război cu românii, chiar să-i învingă, numai pagubă are. Aceasta-i foarte natural, pentru că românii nu sunt popor cuceritor, de aceea și apără ce-i al lor cu îndărătnicie, pentru că ce au cu drept au și al lor este.

Oricând însă turcii sfătuiau pe sultan să nu facă război cu românii, pentru că n-aduce nici un folos, ci pier numai o mulțime de turci în zadar, atunci sultanul le răspundea: „Până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea-Albă, iară ungurii Belgradul sârbesc, până atunci nu vom putea birui pe creștini!“ (Vezi Sbior pisarzow polskich sec. II. tom. V, Warszawa 1828).

Prin urmare sultanul Mahomet știa bine că acest lambeau de terre nu-i de desprețuit, și dacă el zicea aceasta la 1490, de ce să n-o zicem noi la 1878?

Mutatis mutandis zicem:

Pe câtă vreme Basarabia este în mânile noastre, Rusia nu va putea cuceri Orientul. Căci, după cât dăm noi cu socoteala din ciudatele teorii a frontierelor naturale, a barierelor ostile de învins și a victoriilor repurtate la Cahul și Ismail, cam asta este intenția puternicului nostru vecin.

III. VEACUL AL ȘAISPREZECELEA

Pentru a înțelege tăcerea ce domnește în cronici în privirea Basarabiei în veacul al șaisprezecelea vom trebui să premitem câteva considerațiuni de o natură mai generală.

Centrul vieții istorice sunt orașele, nu șesul dimprejurul lor, nici satele. Îndată ce turcii au pus mâna pe orașele Chilia și Cetatea Albă nu se mai vorbește nimic despre viața împrejurimilor lor.

Am încheiat articolul trecut cu cuvintele lui Mahomet II rostite la a. 1462, că: „până când românii stăpânesc Chilia și Cetatea Albă, până atunci nu vom putea birui pe creștini“.

În dricul verii anului 1484 sultanul Baiazid II intră cu oști mari în țara Moldovei și bate Chilia și Cetatea Albă, pentru a realiza o politică oarecum tradițională. Miercuri, la 14 iulie, ia cetatea Chilia, comandată de pârcălabii Ivașcu și Maxim, iar la 5 august acelaș an ia Cetatea Albă, comandată de pârcălabii Gherman și Oană (la Ioan Urechi):

și ar fi apucat și alte cetăți, că Ștefan Vodă la gol nu îndrăznea să iasă; ci numai la strâmtoare nevoia, de le făcea sminteală. Ci văzând turcii ajutorul lui Ștefan Vodă din Țara leșească ce-i venise, sau însuși craiul, cum scriu unii, că au tras de la Rusia și de la Litfa țeara toată, de se strânsese oameni de treabă mai mult de 20.000 și, trecând craiul cu dânșii Nistrul sub Halici, au venit la Colomeia, de și-au pus tabăra, unde și Ștefan Vodă au mers de s-au împreunat cu craiul în anul 6993 septemvrie 1 (1485). Și toate ce au avut mai de treabă au hotărât și apoi și ospătatu-au pe Ștefan Vodă și 3000 oameni i-au dat de oaste, cu cari s-au întors Ștefan Vodă la Moldova și, împreunând oastea cea străină cu a sa, pe multe locuri au smintit pe turci, de le-au căutat o ieșire din țară.

Așa Ștefan Vodă au curățit țara de vrăjmași, iar cetățile care le-au luat turcii, Chilia și Cetatea Albă, nu au putut să le mai scoată de la turci, că ei mai înainte de ce au ieșit din țară le-au îngrijit cu oameni, cu puști și cu bucate de ajuns; și așa au rămas pe mâna turcilor până astăzi.

(Urechi)

Tot în anul acesta 1485 Ștefan Vodă

dacă au scos vrăjmașii din țară și dacă au răcit vremea și caii turcilor au slăbit, au lovit pe Malcoci la Catlabuga (lac și râu în județul Bolgrad) în 16 zile a lunei noiemvrie, de au topit toată oastea turcească.

Adăugăm numai că fiecine trebuie să se păzească de eroarea de a privi și judeca vremile trecute după împrejurările de astăzi, de a da numirilor ce există astăzi aceeași greutate pe care o aveau atunci. Puterea în istorie este o noțiune relativă. Veneția de ex. nu avea întindere mare, dar era una din puterile mari ale Europei. Acelaș Ștefan Vodă căruia turcu (pe atunci cea dântâi putere militară în Europa) îi iau Chilia și Cetatea Albă, acelaș Ștefan Vodă bate de-l stinge mai târziu pe regele Albert în Codrii Cosminului, încât rămâne proverb în țara leșească „în zilele lui Albert au pierit șleahta“ și acelaș Malcoci a cărui oaste turcească Ștefan au topit-o în ținutul Bolgradului a pătruns mai târziu în Polonia și prădă și arse până la Lemberg fără ca regatul să-l poată opri.

De aceea trebuie s-o spunem de pe acuma că, oricât de viteaz să fi fost bătrânul domn al Moldovei, oricât de puternic să fi fost pentru vremea lui, în care alte state cu întindere de zece ori mai mare erau mai slabe decât Moldova, contra Turciei sau a Spaniei din vremea aceea n-ar fi putut rezista decât în defensivă, decât nevoind la strâmtoare, pentru a le face sminteală, căci la gol nu îndrăznea.

În sfârșit, la anul 1504 Ștefan Vodă se coborî în mormânt, gârbovit de greutăți și de vârstă, după 47 și mai bine de ani de domnie, iar poporul în urmă-i i-a zis cu dragă inimă și Bun și Sfânt și Mare, căci așa Domn nici n-avusese până atunci, nici poate că va mai avea de acum și pururi.

Deși în gândul lui statornicise de-a închina țara turcilor, dar lui însuși, biruitorului tuturor vecinilor, nu i se cădea să se plece; vrea ca numele lui să însemne însuși țiitor preste toată țara; ci numai

înaintea săvârșirii sale el chemă la sine pe boieri mari și alții câți s-au prilejit, arătându-le cum nu vor putea ținea țara precum o au ținut el; ci socotind decât toți mai puternic pre turc și mai înțelept au dat învățătură să se închine turcului.

Într-adevăr, în anul 1511, Bogdan, voievodul Moldovei, încheie capitulațiunea întâia cu turcii. În această capitulațiune Poarta recunoaște:

(Art. 1) că Moldova e țară liberă și nu cucerită; (Art. 3) că Poarta e obligată de-a apăra Moldova contra oricării agresiuni eventuale și de-a o mănținea în starea în care se găsea de mai-nainte, fără ca să i se facă cea mai mică știrbire a teritoriului ei: (Art. 6) că stăpânirea voievozilor se va întinde asupra întregului teritoriu al Moldovei; că (Art. 8) turcii nu vor putea cumpăra pământuri în Moldova, nici vor putea clădi geamii, nici se vor putea așeza în orice mod ar fi. Drept semn de supunere Domnii Moldovei vor da în fiece an Porții 4000 de galbeni turcești, 40 de șoimi și 40 de iepe fătătoare, toate însă sub titlu de dar.

Având Domnii Moldovei stăpânire pe toată întinderea țării, recunoscută de jure prin acest tratat formal, avutu-l-au și de facto?

Pentru a lămuri și acest lucru consultăm tratatul lui Petru Rareș de la 1529.

Art. 5. Granițele Moldovei se vor păstra intacte în toată întinderea lor.

Art. 6 Exercițiul cultului musulman e oprit pe toată întinderea țării.

Art. 7 Nici un musulman nu va putea avea, sub titlu de proprietar în Moldova, nici pământ, nici casă, nici prăvălie.

Art. 9 Negoțul Moldovei e deschis pentru toate națiile comerciante.

Cu toate acestea turcii vor avea preferență înaintea celorlalte nații pentru cumpărarea de producte pe cari le vor tocmi în porturile Galați, Ismail și Chilia; dar ei nu vor pătrunde mai departe înlăuntrul țării, fără autorizarea espresă a lui Vodă. Aceasta e cestiunea de drept. De jure s-au restituit Moldovei toate câte i se luase, s-a recunoscut că nici un turc nu poate fi proprietar al vrunui imobil în Moldova, de facto însă turcii au ținut ocupate militărește atât Cetatea Albă cât și Chilia.

Aceasta ne lămurește și atitudinea febrilă și neliniștită a lui Petru Rareș; tratatul lui secret cu marchizul de Brandenburg, subscris la Suceava în 1542 și motivat anume prin voința de-a recăpăta părticelele Moldovei răpite de turci.

Tot în vremea lui Petru Rareș, la 1535, turcii ocupară și Tighina (Bender). Într-adevăr, ce să ne închipuim sub aceste ocupări turcești? O cucerire? Pentru a răspunde la această întrebare și a arăta totodată continuitatea dreptului Moldovei preste aceste locuri, vom întinde mâna pe deasupra veacului al 17-lea tocmai până la Ecaterina II, la stipulațiunile Tratatului de la Cuciuc-Cainardgi, 10 (24) iulie 1774. Ce se zice în el?

L'Empire de Russie restitue à la Sublime Porte toute la Bessarabie avec les villes d'Ackerman, Kilija, Ismail et avec les bourgs et villages et tout ce que contient cette province etc.,

iar mai jos următoarea obligație pentru Poartă;

3) De restituer aux couvents et aux autres particuliers les terres et possessions ci-devant à eux appartenent, qui leur ont été prises, contre toute justice, situées aux environs de Brahilow, de Choczim, de Bender, etc. appelées aujourd'hui Rayes.

TERRES ET POSSESSIONS CI-DEVANT À EUX APPARTENENT, QUI LEUR ONT ÉTÉ PRISES CONTRE TOUTE JUSTICE, iată adevărata definiție pentru toate ocupările turcești din trupul Moldovei o definiție făcută de chiar Ecaterina II.

Cumcă prin această restituțiune nu se înțelegea nimic mai puțin decât restituțiunea către chiar statul Moldovei vedem din corespondența ambasadorului austriac Thugut, care scrie aceste amănunțimi la Viena.

Într-un raport din Pera, lângă Constantinopole, 3 dec. 1774, Thugut zice:

Între altele, Poarta e ocupată de a pune la cale obiectul cererilor deputaților moldoveni și munteni. Cu această ocazie voivodul Valahiei, Alexandru, și Iacovachi Rizo, în numele lui Ghica Vodă, au făcut de curând propunerea ca Poarta să elibereze națiunilor amândurora un așa-numit hatișerif, adică o scrisoare publică iscălită de însuși sultanul, prin care să li se confirme Principatelor drepturile și prerogativele stipulate pentru ele prin cel din urmă tratat oarecum din propriul impuls al grației sultanului. Fiindcă această idee e sprijinită de pretextul aparent că în acest mod se va putea înconjura pe viitor stăruința Rusiei și amestecul ei în trebile nației moldovenești și valahiene, de aceea Poarta pare dispusă a primi această propunere și nu e alta la mijloc decât înlăturarea oarecăror greutăți, pentru oarecare întinderi cari până acum s-au ținut de fortărețele Brăila și Hotin și, cari conform cuprinsulul tratatului, trebuie să se înapoiască locuiorilor Moldovei și Valahiei.

În alt raport de la 10 și 11 decembrie 1775, Thugut spune cumcă, la delimitarea Bucovinei, Reis Effendi se împotrivește de-a da o palmă de loc din ținutul Hotinului, căci, deși e stipulat espres „ca teritoriul Hotinului, a Benderului, a Brăilei etc. etc. să fie reîntrupate cu Moldova și Valahia …“ totuși Poarta stăruiește pe lângă Rusia să nu fie silită a îndeplini acest articol.

În raportul de la 1776, 3 ianuarie, Thugut repetă clar:

Între piedecele ce se opun (delimitării Bucovinei) cea mai însemnată este că în cel din urmă tratat de pace cu Rusia s-au stipulat espres ca toate (sämmtliche) regiunile cetăților turcești de la graniță, Hotin, Bender, Brăila etc., fiind părți cari din vechime (ursprunglich) s-au ținut de Moldova și Valahia, să fie reîntrupate (zuruckeinverleibet) cele două Principate. Poarta, precum am aflat cu siguranță, a fost silită de a introduce în hatișerifurile pe cari le-a dat moldovenilor și valahienilor în urma stăruinței Rusiei făgăduința expresă cumcă pretențiile Principatului valahian și moldovenesc asupra așa-numitelor ținuturi ale Hotinului, Benderului, Brăilei etc. vor fi cercetate la vremea lor și cererile temeinice vor fi satisfăcute.

În fine la 1784 sultanul și eliberează hatișeriful în cestiune, care, afară de o mulțime de amănunțimi cari confirmă suveranitatea internă a Moldovei, repetă că nici un turc nu va putea avea avere imobilă în țările noastre și promite a restitui ținuturile în chestiune.

Aceste toate le dezvoltăm numai pentru a stabili un singur lucru. Dacă înainte de o sută de ani, pe la capătul veacului al optsprezecelea, drepturile Moldovei erau așa de tari că puteau fi dovedite de boieri și de mănăstiri, încât Turcia să recunoască prin Tratatul de la Cuciuc-Cainardgi și prin hatișeriful de la 1784 temeinicia lor, dacă acele drepturi nu se învechiseră și nu se prescrisese atunci, pututu-s-au ele prescrie în veacul al șaisprezecelea, în vremea lui Bogdan cel Chior, lui Ștefan cel Tânăr sau în zilele lui Petru Rareș, voievodul bogat, influent și plin de învățătură?

Desigur că nu.

Ceea ce țineau turcii pe atunci erau cele trei orașe, Chilia, Cetatea Albă și Tighina, avec les terrains affectées, căci așa numește Thugut circumspecția militară a orașului spre deosebire de districtul lui. Aceste terrains affectées erau însă pentru păscutul cailor ienicerești și nu vor fi întrecut cu mult suta de pogoane împrejurul zidurilor cetății și poate vor fi ajuns atât de departe pe cât ajungea săgeata din arcul tătăresc și glontele din pușca ienicerului.

Într-adevăr, Matei Strykowski povestește, după cum văzuse însuși cu ochii, cum este d.e. Hotinul și de ce soi e ocupațiunea turcească.

Hotinul e o frumoasă și puternică cetate, așezată pe o stâncă, având aspectul fortereței Koekenhausen din Liflanda, căci le văzui pe amândouă în 1574 și găsii Hotinul deja în posesiune turcească; totuși domnul moldovenesc mai păstrează acolo un pârcălab, ce-l reprezintă și carele ne primi de două ori în numele stăpânului său…

E drept că Hotinul trece în urmă din nou în posesiunea Moldovei și abia în secolul al 17-lea turcii îl reocupă și-l întăresc. Dar, ca un fel de probă de cucerire și de legitime possession, putem cita acest caz, în care vedem doi stăpâni trăind alături într-unul și acelaș loc: Domnul Moldovei, stăpân legitim, însă slab, alături cu sultanul, stapân neligitim, însă puternic.

Nu tăgăduim că o picătură de silă în dreptul limpede al Moldovei îl întunecă, precum o picătură de sânge întunecă limpezimea unui izvor; dar dreptul viu reîntinerește cu spor, pe când sila, tocmai contrariul lui, vremea o mână cu sine ș-o mistuie, de nu se mai cunoaște c-au fost.

De-a mirarea lucru cum s-au păstrat conștiința vie a dreptului până în ziua de astăzi prin vremi atât de turburate precum au fost pentru noi veacul al XVI-lea și al XVII-lea, căci jumătatea din urmă a celui dintâi și întreg al doilea nu sunt decât o lungă și sângeroasă tragedie.

Din afară încep a veni tătarii și cazacii, de preste Dunăre vin turcii cu vecinicele lor războaie ba asupra unuia, ba asupra altuia; înlăuntru, după stingerea dinastiei, se împerechează boierii în partizi, rădică Domni efemeri spre a-i răsturna iarăși, iar din când în când câte un tiran îneacă și revoltele, dar și dreptatea, într-o mlaștină de sânge și fărădelegi.

Și cu toate acestea, cu toată grozăvia acestor vremi, ele nu sunt nimic pe lângă epoca fanarioților, în care toate acele patimi urieșești cari mistuiau pe oamenii din țară, în loc de a fi conduse într-o albie comună spre folosul țării, au fost secate, nimicite prin mișelie, moliciune, venalitate; în care toate instinctele barbare însă nobile au făcut loc instinctelor ipercivilizate ale Bizanțului, acelui amestec de viclenie meschină, răutate meschină și nespusă fățărnicie.

IV. VEACUL AL ȘAPTESPREZECELEA

Bugeac în limba tătărească — zice Cantemir — va să zică unghi, un colț de pământ. Cam pe la anul 1568 se începe roirea tătarilor înspre țara Moldovei, precum ne-o spune Cantemir însuși, care era de origină din cea mai însemnată familie a tătarilor nohai din câte s-au așezat în țara noastră, ba chiar, în vremea în care Dimitrie era Domn creștin în Moldova, în Bugeac stăpânea preste tătari asemenea un Cantemir.

Tătarii, după cum ni-i descriu cronicarii, nu se ocupau cu plugăria, ci se țineau cu turmele de cai și cu prădatul. Sate nu aveau, ci numai târguri, se hrăneau cu lapte de iapă și nu era nici una din țările învecinate cu care să nu aibă bocluc.

La începutul veacului al șaptesprezecelea Ieremia Movilă dăruiește lui Kazigherei han in din Crim șapte sate în Bugeac, să-i fie de câșle, adecă de păscut și de strânsul fruptului, aceasta pentru a-l împăca pe han cu Polonia, căci Ieremia avea nevoie și de prietenia Poloniei și de mijlocirea hanului tătăresc pe lângă Poartă.

Se vede însă că curând după aceea tătarii Bugeacului, sub căpetenia lor Cantemir Pașa, au fost rechemați în Crim.

Să nu uităm că cronicarii noștri trăiesc toți în veacul al șaptesprezecelea, că Nistor Ureche, de pe a cărui izvoade au scris fiul său Grigore, e boier mare la curtea lui Ieremia Movilă și partizan al Movileștilor, că Miron Costin moare de sabia lui Cantemir, că ei toți cunoșteau istoria colonizării tătarilor în Basarabia; ba, Miron Costin vorbește de ei cu acel ton nepreocupat al contimporanului, care nu găsește de cuviință a mai esplica lucruri cunoscute de toată lumea; precum am vorbi noi astăzi de pahonții rusești prin gazete, fără a ne mai interesa cum au venit și cum se duc.

Destul că, după ce vedem cum la începutul veacului Ieremia Movilă le dăruiește nouă sate, aflăm că deja la 1637 ei nu mai erau în Bugeac și aceasta în urma unui tratat între Polonia și hanul de Crim.

Iată ce zice Miron Costin:

Tot în același an (1637), Cantemir Pașa cu oardele sale, peste voia hanului, au ieșit din Crim și s-au așezat iar în Bugeac, care lucru nesuferind hanul și mergând dodăială și de la leși, care legase a doua legătură prin Koneț-Polski cu Mustafa Pașa vizirul, să nu fie slobozi tătarii a locui în Bugeac, făcând dodăială crăiei lor. Au ieșit poruncă la hanul și la Vasile Vodă (Lupu), domnul țarii noastre, și la Matei Vodă (Basarab), domnul muntenesc, să meargă cu hanul asupra lui Cantemir. Deci au venit hanul cu oști și au purces și Domnii cu îmbe țările asupra lui Cantemir care, temându-se de hanul, au fugit în Țarigrad, iar oardele lui le-au luat hanul cu sine la Crim, și de pâra lui au pierit și Cantemir zugrumat în Țarigrad.

După ce-au pornit din Bugeac hanul pe tătari, au lăsat pe doi sultani, frați ai săi, să vie cu dânșii; iară el au purces spre Crim înainte. Iară când au fost la trecătoarea Niprului s-au ridicat nohaii și au lovit fără veste pe sultani și i-au omorât pe amândoi și după această faptă au purces cu coșurile sale spre țara leșească, pohtind de la leși loc să se așeze sub ascultarea lor. Îmbla pre la târguri și prin sate toți cu câte o cruce de lemn la piept, semn de închinăciune. Ci leșii așa loc deșert fără oameni mai înlăuntrul țării sale neavând, le-au dat câmp pre Nipru între Krilav și între Kodin: și era aproape de 20.000 de nohai oarda aceea.

Nu-i vorbă, peste un secol îi întâlnim iar în Buceag, cerând acum loc de la moldoveni, cari, neavând ce să-și facă capului, le măsura un petec de pământ de 32 ceasuri lungime și două lățime tot pe locurile pe unde mai fusese înainte de un veac, iar mârzacii toți se obligă printr-un lung înscris, dat la mâna lui Grigore Vodă Ghica, să plătească arendă pentru locurile de pășunat, iar de unde le-or spune pârcălabii să se retragă cu turmele, de acolo să se și retragă fără a face bucluc. Dar despre acestea mai pe larg la veacul al optsprezecelea.

A vorbi despre acești oameni ca despre niște possesseurs legitimes ai Basarabiei ni se pare cel puțin curios și tot atât de curioasă este deci și teoria cumcă Basarabia s-a cucerit de Rusia de la turci și de la tătari.

Teritoriul pe care locuiau în Moldova le era dat în arendă, plăteau hacul pământului, cum zice învoiala, era o colonie de străini pe pământul moldovenesc, cari n-aveau proprietate, ba nici capacitatea juridică de a o avea.

Dar cea mai vie dovadă că în acest veac erau în Basarabia români este desigur existența eparhiei Brăilei. Vechiul Proilabum, a cărui nume turcii l-au prefăcut în Ibrăila, a încăput pe la jumătatea veacului al 15-lea sub domnia turcească, deci, nemaiputându-se administra bisericește de episcopia de Buzău, s-a format o nouă eparhie, atârnătoare direct de patriarhul din Constantinopol, având sub sine toate cuceririle lui Mircea cel Bătrân de pe malul drept al Dunării. Astfel, încă pe la anul 1622 un om al bisericei, totdauna conservatoare, înseamnă la finele mineiului lui iulie:

Să se știe că a venit părintele Ignatie de la părintele vlădica Calinic etc., care acest Calinic era mai înainte aici la Brăila Metropolit Drist (Dorystolum-Silistria) și Proilav (Proilabum-Brăila).

În anul 1641 părinții călugări de la mănăstirea Caracal, din Sfântul Munte, cer de la Ioanichie, patriarhul Constantinopolei, permisiunea de a repara vechea biserică din Ismail.

Din actul eliberat de patriarh la 2 iunie 1611 se vede însă 1) că eparhia Proilaviei se administra de un mitropolit numit mitropolitul Proilavului 2) că biserica Sf. Niculaie din Ismail se învechise și se dărâmase, de vreme ce călugării din mănăstirea Caracal cer voie s-o reconstruiască.

Prin urmare, biserica din Ismail fiind cel puțin din veacul al 16-lea, și orașul a trebuit să fie fondat de moldoveni, încât Miron Costin în Descrierea Moldovei și Țărei Românești (scrisă la 1674 în versuri polone) greșește când zice că Ismailul e de fundațiune turcească.

Cantemir nu comite această greșală, el zice lămurit: Ismail Moldavis olium Smil dictus…“ Se vede că Ismailul a avut aceeași soarta ca și Brăila. Turcii au făcut din Smil Ismail, ca și din Proilabum, Ibrăila.

Dar să venim iar la vorba noastră, la mitropolia Proilaviei.

De eparhia acestei mitropolii se ținea:

I. Silistra, Brăila, Chilia. Trăgând o linie din Silistra la Marea Neagră ajungem tocmai la Chiustenge, încât întreaga Dobroge a lui Mircea cel Bătrân intră în eparhie.

II. Reni, Ismail, Aeherman (Cetatea Alba), Bender (Tighina). Trăgând o linie de la Bender la Reni avem toată Basarabia în cestiune.

III. Toate satele și orașele românești dintre Nistru și Bug, adică din Podolia și Cherson. Citat anume e orașul Dubăsarii, dincolo de Nistru, care se ținuse de episcopia Hușilor. Dar la sud de Dubăsari sunt Mălaiești, la nord de ei e orașul Balta, apoi orașul Ocna și încă foarte multe sate, rămase până azi românești.

La Dubăsari — dincolo de Nistru — era la 1791 până și o tipografie românească din care au ieșit mai multe cărți bisericești.

Tătarii d-lui X devin foarte interesanți. Ei au nevoie de mitropolit, de biserici, de cărți românești, ba pe la anul 1640 Vasile Vvd Lupul le zidește o biserică în Chilia, iar la 1641 călugării din mânăstirea Caracal le reparează biserica lor cea veche din Ismail.

În faptă însă se vede și-n cursul acestui veac de ce aveau nevoie tătarii și de ce moldovenii. Tătarilor le trebuia pășune pentru cai, moldovenilor, poporului statornicit de veacuri și creștin, le trebuia biserici, cărți, mitropolit.

Ce ilustrație pentru fraza: „la Bessarabie à acun point de vue n'a pu être considérée comme restituée à ses possesseurs légitimes!“

Să mulțumim bisericei noastre care, prin dumnezeiasca liniște și statornicie pe care a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor față cu orice subtilitate diplomatică. Întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată. Dar acest argument devine și mai tare în veacul al optsprezecelea, când graful Rumianțof lui- même — aprobă desființarea (deși numai trecătoare) a mitropoliei Proilabului și împarte eparhia, dând toată Basarabia până la Bender eparhiei de Huși, de care s-a ținut mai înainte, și Brăila eparhiei de Buzău. Dar despre acestea, mai târziu.

V. VEACUL AL OPTSPREZECELEA

Am zis într-un rând că, oricâte picături de silnicie ar fi căzut în izvorul limpede al dreptului nostru istoric asupra Basarabiei, vremea a trebuit să le mistuie și să le așeze și că de la un rând de vreme încoace, izvorul a trebuit să curgă din nou limpede, ca și mai înainte.

În veacul al 14-lea vedem pe Mircea întinzându-și domnia până la Nistru, în al 15-lea vedem pe moldoveni cuprinzând cu cetăți însemnate și avute întreg teritoriul dintre Prut și Nistru, în al 16-lea cetățile Chilia și Cetatea Albă sunt sub dominație turcească, însă numai cu circumscripția militară, în al 17-lea tătarii apar și dispar din Bugeac, iar, paralel cu viața călătoare și nestatornică a acestor nomazi, vedem cum românii din aceste locuri își urmează înainte viața lor de popor statornic, având o mitropolie proprie la Brăila, zidind biserici, trăind cum trăiseră înainte ca proprietari legitimi ai acestor locuri.

Ce ne va mai dovedi veacul al optsprezecelea?

Izvoarele istorice ale acestui veac apropiat trebuie să fie neapărat foarte limpezi și asupra oricărei îndoieli. Cronicarii noștri cari descriu acest veac au trăit în lăuntrul lui, ei nu sunt copiatori de izvoade bătrâne, ci martori oculari ai evenimentelor; luptele și învoielile Ecaterinei a II cu împărăția turcească stau deschise și pe față, nefiind nici un punct care ar admite controversă; în predmetul cesiunei Bucovinei avem corespondența dintre Thugut, ambasadorul austriac la Constantinopole, și Kaunitz, cancelariul Imperiului habsburgic; cu un cuvânt materialul se grămădește înaintea noastră și nu mai avem nevoie de a face judecăți prin analogie de cazuri, căci evenimentele înșile poartă pe ele pecetea valorei lor intrinsece, evenimente cari nu se pot nici nega, nici discuta chiar.

În acest embarras de richesse trebuie cu toate acestea să ne mărginim la puține.

La 1716 urmează cearta între Iorest, episcopul Hușilor, și Ioanichie, mitropolitul Proilavului, pentru hotarele eparhielor acestor două scaune.

Cearta e anume pentru Dubăsari — dincolo de Nistru — și satele Sultan-Câșlași și Musaip-Câșâași din Bugeag. Numele satelor sunt evident tătărești, dar populația e creștină, deci română, îndată ce vedem doi episcopi creștini purtând proces pentru ele.

Dar înaintea cui se judecă procesul? Poate înaintea sultanului sau a … hanului tătărăsc?

Ioanichie, mitropolitul Brăilei, vine la Iași și se tânguiește domnului Moldovei Mavrocordat în această chestie. Mavrocordat dă cazul în tratarea unei fețe bisericești, a patriarhului Samuil. Patriarhul, în prezența sfatului țării și a părților litigante, găsește cu cale că Dubăsarii, nefiind din hotarul Moldovei, să rămână sub jurisdicția mitropolitului de Brăila, iar cele două sate din Bugeac să rămână sub ascultarea episcopului de Huși.

Amândoi episcopii își dau înscrisuri conform acestei hotărâri:

Iată înscrisul lui Iorest, episcop de Huși:

Venind Sfinția Sa Părintele Ioanichie aici la Iași au ieșit la Măria Sa luminatul nostru Domn Nicolai Alexandru Voievod (Mavrocordat) și Măria Sa ne-au poruncit să mergem la fericitul Părintele Papa și Patriarh de la Alexandria, Kyr Samuil, ca să ne îndreptăm și, mergând înaintea Sfinției Sale, fiind acolo și dumnealor boiarii cei mari și luându-ne seama Sfinția Sa Patriarhul, ne-am așezat frățește și cu pace într-acelaș chip, cum pentru Dubăsari să lipsească de sub ascultarea a episcopiei de Huși și să rămâie sub ascultarea a mitropoliei de Brăila, nefiind pe hotarul Moldovei, nici să le dăm mirul, nici blagoslovenia. Iară pentru Sultan-Câșlași și pentru Musaip-Câșlași ca să fie tot sub ascultarea Hușilor precum a fost și până acum, și așa am primit amândoi pe această așezare de împărțeală etc.

Peste patrusprezece ani, la 1730, domnește în Moldova Grigorie Ghica bătrânul. În acest an urmează punerea la cale a tătarilor din Bugeac. Mangli-Gherei Han din Crim cere de la Poartă să mijlocească pe lângă scaunul Moldovei ca tătarii să capete Bugeacul în arendă, căci n-au nici un fel de rost. Printr-un înscris, iscălit de toți mârzacii din Bugeac, adică de toate căpeteniile, ei lămuresc raportul în care stau cu Moldova.

Pentru mai mare vădire a lucrului, reproducem întreg zapisul tătarilor nohai dat la mâna lui Grigore Vodă:

Pricina acestui zapis este precum în anul 1141 (al Hegirei, de la Hristos 1730) Măria Sa înălțatul și milostivul stăpânul nostru Mengli-Gherei Han, trimițând arz la Împărăție pentru ca să ni se orânduiască din pământul Moldovei loc de așezământ și de pășunarea bucatelor, după arzul Măriei Sale și cu știința Măriei Sale, Domnului Moldovei orânduindu-ni-se cu ferman împărătesc din pământul Moldovei 32 ceasuri de-a lungul și două ceasuri de-a curmezișul, care loc fiind din început chiar loc moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei. Măria Sa hanul împreună cu Măria Sa pașa, păzitorul Tighinel, cu hatișerif împărătesc au hotărât și au măsurat și au lămurit hotarul acestui loc mai sus pomenit, au orânduit pentru cei ce vor locui pe acel loc al Moldovei, 32 ceasuri de-a lungul și două ceasuri de-a curmezișul, să dea, osebit de ușurul ce este obicinuit plată, chirie pentru loc. Care legătură noi am primit, adică pentru nohaii ce vor locui pe acel loc al Moldovei să-și dea ușurul și hacul pământului și toată plata deplin, și cu învoința noastră și a tuturor bătrânilor noștri făcutu-s-au și hoget după legea noastră, întru care s-au însemnat toate legăturile acestea cu carele noi toți ne-am legat și am primit; după cum însemnează hogetul, așezate fiind aceste tocmele și orânduiele, noi toți așezându-ne ca să locuim pe partea locului Moldovei unde ni s-au poruncit.

Însă cunoscând noi că pentru pășunatul dobitoacelor noastre, om avea lipsă și strâmtoare, ajuns-am cu rugăminte divanul Măriei Sale hanului stăpânului nostru, rugândând și cucerindu-ne ca să ne isprăvească puțină nevoie numai pentru dobitoace, și păstorii noștri să se poată pășuna pe unde părți de loc a Moldovei de pe care ne-am rădicat noi, fiind acele părți de loc de această dată nelocuite de raiaua Moldovei, și, deșerte aflându-se acele părți de loc, ne-am rugat ca să avem voie a ne pășuna dobitoacele noastre o samă de vreme. Deci Măria Sa hanul, milostivindu-se asupra noastră, triimes-au către Măria Sa Domnul Moldovei cinste iarlicul Măriei Sale și despre partea noastră, a nohailor, pe Kaspolat-mârza anume și pe Cantemir-mârza și pe Iș-mârza și pe sultanul Mambet-mârza, împreună cu omul Măriei Sale, cu pofta pentru această ispravă; cari, împreunându-se cu Măria Sa Domnul Moldovei și arătându-se pofta și rugămintea noastră, răspunsu-le-au Măria Sa cumcă acele locuri sunt pentru trebuința locuitorilor Moldovei și pe urmă pe acele locuri este să se așeze și să lăcuiască raiaua Moldovei.

Într-acesta chip arătându-le Măria Sa Domnul Moldovei, marzacii acei de mai sus pomeniți, vechilii noștri, răspunzând într-acesta chip, s-au apucat, de vreme că acele părți de loc pe care noi să ne pășunăm dobitoacele se află deșerte de această dată de lăcuitori, pe acele părți de loc poftim să ni se dea voie de pășunat o samă de vreme; iară în părțile ce-or fi trebuitoare pentru lăcuiturii Moldovei să nu ne atingem, ce numai să pășunăm în părțile unde ne vor arăta ispravnicii și zapcii marginilor Moldovei, iară peste voia lor să nu avem a călca aiurile, și despre cari ne-ar arăta ci că este de trebuință lăcuitorilor Moldovei îndată fără nici o întârziere să avem a ne rădica dobitoacele.

Și, osebit de aceasta, apucându-ne noi să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei alâm îndoit pe bucatele noastre, Măria Sa plecând către poftă și porunca (?) Măriei Sale hanului și sfătuindu-se la aceasta și cu ai săi boieri ai Moldovei, într-acest chip au dat răspuns, zicând: precum pentru pășunea dobitoacelor de-om cumva păși noi peste legăturile și așezământul ce se însemnează mai jos, nici un ceas să nu ne lase dobitoacele pe locurile Moldovei să le pășunăm; așijderea și dobitoacele noastre să aibă a se pășuna numai pe acele părți de loc care ne-ar arăta domnealui sărdarul și dumnealui căpitanul de codru și afară din cuvântul acestor boieri a Măriei Sale nici un pas să nu pășim, nici să facem cât de puțină supărare cuiva, nici să cutezăm a face pe pământul Moldovei lăcaș au sălaș pentru păstorii noștri, ce numai să aibă a-și purta păstorii noștri după obiceiul lor câte o oba în care; iară din oba afară pe locurile acele să nu fim volnici a bate par sau țăruș, fără decât vitele noastre, fiind la iernatec și fiind trebuință pentru vițeii noștri, să stea supt acoperământ, numai pentru vițeii noștri să avem voie, din ceputul iernii până în sfârșit, a ne urzi pe locurile unde ne-ar arăta zapcii Măriei Sale câte o colibă ce se cheamă tătărește aran; noi singuri să avem a le urzi la începutul iernii și iară noi singuri să avem a le strica la sfârșitul iernii. Iară de nu le-am strica pe cum ne apucăm oamenii Măriei Sale să aibă a le da foc și a ne ridica cu totul.

Așijderea și din stăpânii dobitoacelor, cari ar avea dobitoace la iernatic sau la văratic, mârzaci fiind sau karatătari, fiind trebuință să-și cerceteze dobitoacele, de ar vrea să meargă la dobitoace să le vadă, să aibă întâi a merge la boierii Măriei Sale diregătorii marginilor, adică la serdarul și la căpitanul de codru și la pârcălabul de Lăpușna, și, arătându-și nevoia și trebuința lor ca să meargă să-și vadă dobitoacele colo unde se pășunează, așa cu știința lor să aibă voie a merge, iară fără de voia și cuvântul acestor boieri nimeni din noi să nu aibă voie a călca pe părțile Moldovei.

Iară de s-ar afla cineva din nohai cu pricina dobitoacelor să vie pe locurile Moldovei ori păstorii noștri cu vreun chip de s-ar ispiti a face vreun supăr odăilor sau fânațelor răielii locuitorilor Moldovei sau de s-ar afla cineva din nohai sau dintr-alții și s-ar ispiti a face cât de puțin val sau cât de puțină stricăciune fânațelor, odăilor, dobitoacelor, pânilor sau semănăturilor, unul ca acela să aibă a se prinde și legal să se trimiță la Iași și acolo să i se dea certare precum se cade.

Și pe locurile unde s-ar pășuna vitele noastre, oricând ne-ar arăta și ne-ar zice boierii ce s-au zis mai sus cumcă părțile acele sunt trebuitoare pentru lăcuitorii Moldovei, îndată să avem a ne rădica dobitoacelor de acolo fără nici o întârziere și price.

Iar pentru alâmul îndoit apucându-ne noi ca să dăm Măriei Sale Domnului Moldovei, Măria Sa n-au primit a ne lua alâm îndoit și ne-au arătat că gândul Măriei Sale nu este să ia de la noi alâm îndoit, nici să lăcomește a lua de la noi bani îndoiți pentru pășunatul vitelor noastre; ce numai pe cât însemnează în hoget atâta primește și Măria Sa să ia de la noi. Pentru care și noi ne-am apucat ca să dăm deplin precum însemnează în hoget, toate deplin fără nici o pricină și preget, și afară din hotarul acesta la nimică să nu pășim, nici câtu-i o palmă de loc, nici prin dobitoacele noastre să nu avem a supune și a tăinui dobitoacele răielii sau a neguțitorilor.

Și dintr-aceste legături, din toate câte s-au pomenit mai sus, de-om păși cât de puțin și de n-am păzi aceste legături toate, să aibă voie Măria Sa a ne scoate toate dobitoacele afară de pe locul Moldovei.

Deci într-acest chip ca acela ce ne este nouă în folos după bună și înaltă socoteală a Măriei Sale Hanului, vechilii noștri viind cu răspuns înaintea Măriei Sale Hanului, înaintea divanului Măriei Sale noi toți am primit această legătură și acest răspuns ce ni l-au dat despre partea Măriei Sale Domnului Moldovei și toate le-am primit noi cu toți mârzacii și bătrânii nohailor și ne-am apucat că, de-om păși cât de puțin din hotarul acestui zapis, Măria Sa Domnul Moldovei să aibă a ne goni dobitoacele peste hotarul cel de două ceasuri. Într-acest chip ne-am legat cu toții cu acest temesuk al nostru, carele, pentru ca să fie tare și încredințat că cu știința și cu pofta noastră a tuturor s-au scris și s-au alcătuit și s-au dat la mâna Măriei Sale Domnului Moldovei lui Grigorie Vodă, la mijlocul luminei lui Sefer în anul 1142.

Iscăliți:— Șitak-bei. Ismail-mârza. Batâr-mârza Kelmehmet. Dokuz-olu. Aslan-olu. Nevrut-mârza. Hagi-bei-mârza. Aslan-mârza. Giaun-mârza. Mamai-olu. Kazi-olu. Azamet-olu. Ali-olu. Iskender-mârza. Iusuf-beior. Hagi-bei-mârza. Kan-mârza-olu. Mehemet-olu. Bei-mârza-olu.

Din acest document neprețuit, plin de naivitate și de tautologie, se văd următoarele lucruri:

1) că tătarii erau supuși străini al hanului din Crim;

2) că li se orânduiește loc de așezământ și de pășunare lung de 32 ceasuri, lat de 2 ceasuri, drept care ei îi și zic Buceag, adică colț de pământ;

3) că până la acest înscris ei plăteau Moldovei două dări numite: ușurul și hacul, fiind, din început chiar, loc moldovenesc și de folosul și hrana pământului Moldovei;

4) că de acum vor plăti deosebit și chirie pentru loc, va să zică o a treia dare;

5) că afară de aceste locuri de așezare (60 de mile pătrate) mai cer permisiunea de a pășuna și pe alte locuri deșerte și că pentru un asemenea beneficiu vor să plătească alâm îndoit;

6) că li se dă permisiune, însă să n-aibă voie a zidi lăcaș sau sălaș, nici a bate par sau țăruș în pământ, ci numai sub cort să poată locui. Făcând bordei pentru iarnă, să-l ridice primăvara, căci altfel diregătorii Domnului moldovenesc vor da foc bordeielor și-i vor alunga;

7) că fără voia dumisale serdarului și a căpitanului de codru să n-aibă voie nici să-și viziteze vitele;

8) că, îndată ce li s-ar porunci să părăsească pășunea, s-o și părăsească fără întârziere și price;

9) că, făcând stricăciune sau val fânațelor, dobitoacelor, odăilor, pânilor sau semnăturilor, să fie prinși, legați, trimiși la Iași și pedepsiți;

10) că nu vor mai tăinui (vorbă subțire pentru fura) vitele raielii gau neguțitorilor;

11) că, oricând n-ar îndeplini obligațiunile lor, dobitoacele lor să fie alungate peste hotarul cel de două ceasuri.

Ciudați possesseurs légitimes?

Sub aceste condițiuni grele tătarii rămân ca arendași ai Buceagului, pe un petec de pămâmt de 60 de mile pătrate, pentru care plătesc dări domniei Moldovei. Pe acest petec se judecă între ei, dar, făcând neajunsuri cât de mici moldovenilor, sunt judecați la Iași de judecătorii ordinari ai țării. Pășunându-și vitele, n-au voie nici țăruș în pământ să bată, necum să-și facă casă.

De aceea nu-i mirare că renumiții generali Rumianțof și Șumarof i-a găsit sub corturi. Numai cortul pe care-l ducea în car avea permisiunea de a-l întinde dincolo de petecul Bugeacului.

În sfârșit rușii i-au dat pe bieții noștri arendași afară, făcând astfel pagubă visteriei. Dacă exista pe atunci o administrație a domeniilor statului, ar fi protestat și i-ar fi luat sub scutul articolului cutăruia din Codul civil. Dar bietul Chiel-Mehmet, iscălit al patrulea în înscris, nu știa să-și ia advocați și să se judece pe la curți și tribunale; de aceea l-au și tuns rușii. E drept că Chiel-Mehmet nici n-avea mare cheltuială la tuns.

Dar să lăsăm pe tătari de o parte și să ne-ntoarcem la alt șir de idei. În veacul al optsprezecelea se începe înrâurirea politicei rusești în provinciile turcești sau atârnătoare de Turcia.

După ce Petru cel Mare câștigase bătălia de la Pultava, Constantin Basarab Brâncoveanu trimite soli la dânsul și-i promite ajutor în contra turcilor. Constantin Brâncoveanu era în genere un om care promitea multe și voia să aibă în toate părțile razim. El sta în corespondență secretă cu toată lumea, până ce Poarta i-a aflat aceste din urmă uneltiri și a hotărât stingerea celor din urmă Basarabi. Dimitrie Cantemir, crescut la Constantinopole și crezut credincios turcilor, e trimis domn în Moldova; dar acesta, în loc să lucreze în favorul Turciei, încheie cu Petru cel Mare un tratat de alianță, ratificat la Lusk (13 aprilie 1711). Prin acest tratat de alianță Petru se obligă de a restabili vechile margini ale Moldovei. La 14 mai acelaș an Cantemir publică proclamația sa, în care zice că Petru s-a obligat a restitui Moldovei părțile uzurpate de turci și a întreține cu cheltuiala sa o armată moldovenească de 10.000 de oameni. Se știe ce trist sfârșit au avut acea campanie rusească, care s-au încheiat printr-o umilitoare pace prin care Rusia a consimțit a înapoia Azovul, a distruge portul de Taganrok, a risipi toate cetățile de la granițele Turciei.

Dar pe români i-a costat și mai mult pasul pripit al învățatului Cantemir. Constantin Brâncoveanu a fost tăiat împreună cu toată familia, iar de la 1716 încoace veni pentru noi veacul de tină al fanarioților. Tot în acest veac înrâurirea Rusiei în Principate crește din ce în ce.

Deja prin art. 2 al Tratatului de la Constantinopole (5 noiemvrie 1728) Petru cel Mare își asigură oarecare înrâurire asupra creștinilor din Orient. În vremea împărătesei Anei (1730— 1741) emisarii mareșalului Münich răspândesc aur și proclamațiuni prin provinciile Turciei, sub domnia Elisabetei (1741—1762) emisarii se înmulțesc, până ce în sfârșit, sub Ecaterina II (1763—96), politica rusească în Orient s-au copt cu desăvârșire.

În 1769 Rusia declară război Turciei, Galițin ocupă Hotinul; în fevruarie 1770 boierii moldoveni și munteni jură credință Ecaterinei, în 1771 feldmareșalul Rumianțof stabilește câte un guvern provizoriu în fiecare Principat, iar Ecaterina dorește unirea Principatelor sub un rege care era să fie Stanislaus August Poniatowski. În congresul de la Focșani din 1772 Rusia pretinde ca Principatele să fie declarate independente sub garanția mai multor puteri ale Europei. În fine la 1774 se încheie pacea de la Cuciuc-Cainargi, în care (art. 16) se stabilește că Principatele vor primi înapoi terenurile pe nedrept uzurpate de turci dimprejurul cetăților Hotin, Bender, Akerman, Chilia, Brăila ș.a.

În genere interregnul din vremea ocupației rusești de la 1769—1774 e cel mai caracteristic pentru vederile de atunci a Rusiei. Ea voia o Românie unită care s-ajungă de la Nistru până în Carpați. Pe monetele bătute pentru Principate marca Moldovei și a Țării Românești sânt împreunate sub o singură coroană. Rusia cerea dărâmarea întăriturilor de la Hotin, Bender și Cetatea Albă și împreunarea acestor orașe cu Moldova, iar a Brăilei cu Țara Românească. Corespondența lui Thugut cu Kaunitz dovedește aceasta cu asupra de măsură, ca și tratările din congresul de la Focșani, ca și candidatura lui Stanislaus August care — si fata favissent — era să fie cel dintâi rege al României unite. Deosebirea numai e că României de pe atunci i s-ar fi lăsat cu dragă inimă petecul de pământ de la gurile Dunării, pe când, celei de azi — nu.

Dar politica înaltă nu ne preocupă. Noi am urmărit până acuma firul roșu al dreptului neschimbat a Moldovei asupra Basarabiei întrucât el trăia în chiar conștiința țării. De aceea venim iar la mitropolia Proilavei. În vremea acestui interregn, Gavril, mitropolitul Moldovei, în înțelegere cu Grigorie, mitropolitul Ungrovlahiei, desființează Proilavia și reintegrează vechile eparhii române. Ținutul Brăilei se dă episcopiei de Buzău; ținuturile Ismail, Reni, Chilia, Acherman și Bender episcopiei de Huși, iar ținutul Hotinului episcopiei de Rădăuți. Mitropoliții au și aplicat hotărârea lor, înainte chiar de a supune dispoziția și grafului Rumianțof, de la care însă a primit în această privință următoarea deslegare printr-o scrisoare (românește și rusește).

Prea Sfințite Arhiepiscope și Mitropolite al Moldovei.

Al meu milostiv Arhipăstoriu,

După socotința înștiințărilor Preasfinții Tale și a Preasfințitului Mitropolit al Ungro-Vlahiei pentru eparhia Brăilei, și eu așa socotesc că, până se va face hotărâre de la marea stăpânire, povățuirea cea duhovnicească a acelor ținuturi, a Ismailului, a Renilor, a Chiliei, a Achermanului și a Benderului, s-au fost dat episcopului de Huși. Iar ținutul Brăilei, episcopului de Buzău. Deci întru împlinirea acestora și Preasfinția Ta să binevoiești a scri celui mai mare povățuitor a eparhiei aceea, după hotărârea bisericească și politicească. Iar eu pentru înștiințarea la comandirii acelor ținuturi am scris.

Al Preasfinției Tale plecat slugă:

1773, aprilie 25 subscris;

Graf Rumianțof

În urmarea acestei epistole mitropolitul înștiințează prin enciclică pe toată tagma bisericească și pe toți creștinii ortodoxi din ținuturile anexate la eparhia de Huși (Ismail, Reni, Acherman și Bender) că, după înțelegerea cu graful Petru Alexandrovici Rumianțof, ei pe viitor au a asculta de Inochentie, episcopul de Huși.

Iată dar o vădită continuitate de drept și în veacul al optsprezecelea și o dovadă că românii au persistat pe acele locuri, adică în Basarabia noastră de astăzi.

VI. VEACUL AL NOUĂSPREZECELEA. IZVOARE

În iunie anul 1812 Napoleon I stătea gata să treacă preste Niemen cu o armată cum n-o mai văzuse pământul până atunci, de 640.000, (zi șase sute patruzeci de mii) de oameni cu 1370 tunuri (zi una mie trei sute șaptezeci).

Ce avea a le opune Alexandru I al Rusiei?

Barclay de Tolly stătea la Vilna cu 112.000 de oameni, având a se împotrivi la peste de jumătatea de milion a armiei celei mari, comandată în prima linie de însuși Napoleon I.

În momentul acesta Rusia avea 53.000 de oameni sub Cutusof în Moldova, cari-i trebuiau ca aerul pentru a nu fi înădușită și înecată de precumpănirea puterii lui Napoleon.

Spuie oricine drept: Era atunci Rusia în poziția de a anexa Basarabia? Când delegații ei din București aveau avizul de a încheia pace cu orice preț, poate cineva visa că afacerea Basarabiei a fost curată, a fost o afacere de cucerire?

Dumnezeu să ne ierte, dar nu știm într-adevăr cum ar trebui să fie conformat acel cap omenesc care ar putea să vadă în retragerea grabnică a oștirii rusești din Moldova o armată învingătoare. Oamenii bătrâni care au văzut pe atunci armata lui Kutusof povestesc că, demersurile forțate, bieții soldați cădeau în șanțurile drumurilor de țară și pe paveaua de lemn a Iașilor și, cu toată cumplita grabă, i-a trebuit patru luni ca să ajungă în fața aripei drepte a armiei împăratului francez; în fața corpului auxiliar de 34.000 de austriaci de sub generalul Seliwarzemberg.

Noi am spus-o încă în cel dântâi articoli că Anglia au stăruit pentru încheierea acestei păci, că ea a silit pe sultan s-o iscălească. O flotă engleză era în Bosfor, care a silit pe turci de a nu se folosi de cumplita poziție în care se afla Rusia atunci. Dar nici influența engleză n-ar fi fost în stare de-a cuceri Rusiei o provincie dacă nu era angajată o altă armă, rubla rusească și trădarea dragomanului Moruzi.

În orice caz, știind că adevărata putere care a silit pe turci să-ncheie pace e Anglia și nu Rusia, trebuie să admitem că diplomații engleji erau în deplină cunoștință de cauză și că ei ne vor da științele cele mai exacte despre această … ciudată cucerire cu sabia.

Consulul general al Angliei de la București, W. Wilkinson, în cartea sa Tablou istoric, geografic și politic al Moldovei și Valahiei, ne dă o descriere clară a acelei cesiuni, făcute în împrejurări atât de nefavorabile Rusiei. Iată acea relațiune:

Galib Efendi care, după schimbările mari întâmplate la Constantinopole, reluase funcțiunile de ministru al afacerilor străine a fost principalul plenipotențiar la București în anii 1811 și 1812: însă prințul grec Dimitrie Moruzi, dragoman al statului, era față la negociațiuni, au dat direcție celei mai mari părți a lor și era în realitate revestit cu foarte întinse puteri. Ca și cei doi frați ai săi, el fusese cu nestrămutare atașat de partidul rusesc de la începutul carierei sale politice; și speranța ce o concepuse, de a fi înălțat la domnia unuia din cele două Principate, cel mai mare obiect al ambițiunii sale, îi părea foarte întemeiată după restabilirea păcii. Caracterul său public, serviciile la Congres, sprijinul Rusiei, erau într-adevăr considerațiuni care păreau a face sigură numirea lui.

Cesiunea Valahiei și a Moldovei nu putea în nici un fel să intre în vederile sale și el o combătu cu energie și succes; dar, făcând Porții un serviciu atât de important, era necesar ca, pe de altă parte, să deie Rusiei o probă de atașamentul său. Dacă el ar fi insistat să se restituie cele două Principate în întregul lor (restitution intégrale), plenipotențiarii ruși ar fi consimțit fără nici o îndoială, căci aveau ordin a grăbi încheierea păcii și de a o subscrie sub orice condiție care nu s-ar fi întins dincolo de această restituțiune. Dar Moruzi, care avea cunoștință perfectă despre aceste dispozițiuni, a hotărât definitiv condițiunile tratatului, cedând Rusiei cea mai frumoasă parte a Moldovei, care e situată între râurile Nistru și Prut, și făcând astfel pentru viitor din acest din urmă râu linia de demarcațiune a frontierelor rusești.

Agenții vigilenți ai lui Buonaparte la Constantinopole nu pregetară de a face cunoscută purtarea lui Moruzi. Când, după încheierea păcii, ei s-au văzut frustrați în speranța de-a determina pe Poartă să continue războiul au căutat să facă să cadă în dizgrație familia acestui prinț grec, pentru a putea cel puțin să hotărască pe guvernul otoman de a pune în capul Principatelor persoane alese de dânșii. Ei îl arătară pe prințul Dimitrie că e trădător, căci fusese cumpărat (suborné) de Rusia pentru a-i servi interesele, în momentul în care era în puterea sa de a obține condițiile cele mai avantagioase.

Între acestea se-ncepură ostilitățile între Franța și Rusia; și Poarta, arătând rezoluția sa tare de-a rămâne neutră și nevoind să dea nici umbră de îndoială celor două puteri beligerante prin alegerea noilor hospodari, hotărî a o fixa asupra a doi indivizi a căror principii politice nu fusese niciodată în contact cu curțile străine (Scarlat Calimah pentru Moldova. Iancu Caragea pentru Valahia)… Dimitrie Moruzi, care se afla încă în Valahia cu Galib Ețfendi, află noutatea acestor două numiri într-un moment în care s-aștepta de-a primi numirea sa. Totodată el fu informat în taină că, întorcându-se la Constantinopole, s-ar expune la cele mai mari pericole și i s-au dat sfatul de a se retrage într-un stat creștin. I s-a oferit un azil în Rusia, cu o pensiune considerabilă din partea acestui guvern, însă, temându-se că fuga sa ar face pe guvernul otoman de a se răzbuna asupra familiei sale, care rămăsese în puterea turcilor, și în speranța de a justifica purtarea sa, pentru că toată responsabilitatea afacerilor tratate la Congres trebuia, propriu vorbind, să cadă asupra lui Galib Effendi, el se determină de a însoți pe acest ministru până în capitală. El era departe de a presupune că acest ministru turc, a cărui purtare fusese dezaprobată, ștersese din spiritul sultanului toate impresiile defavorabile pe cari le-ar fi putut concepe în socoteala lui, atribuind condițiile păcii ce le subscrise intrigilor și trădării lui Moruzi și că primise în consecință ordine secrete de a aresta pe acest prinț, îndată ce vor fi trecut amândoi Dunărea și a-l trimite prins marelui vizir, care avea încă cartierul său general la Șumla.

Moruzi, încuragiat din ce în ce mai mult de protestațiunile de amiciție a lui Galib Effendi, părăsi Bucureștiul în luna lui septemvrie. Ajungând la Rusciuc a fost condus cu escortă la Șumla; dar abia intră în locuința marelui vizir când mai mulți ceauși se aruncară asupra lui îl tăiară în bucăți cu lovituri de sabie. Capul său a fost trimis la Constantinopol, unde a fost espus trei zile la porțile seraiului împreună cu capul fratelui său Panaiot Moruzi, care, în absența lui Dimitrie, suplinise postul (de dragoman) pe lângă Poartă și-a fost acuzat de a fi complice la trădarea sa în contra imperiului otoman.

Iată dar sfârșitul binemeritat al aceluia care a trădat Basarabia pentru ca s-ajungă Domn, povestită de un contimporan, de un consul general englez care era la București în vremea tratărilor și, fiind interesată chiar Anglia la încheierea acestei păci, e sigur că trebuie să fi fost în cunoștință deplină despre toate firele care se torceau și se țeseau la noi, pe socoteala noastră.

Este oare cu putință de-a admite că onoarea marelui nostru vecin ar fi fost angajată în această … cucerire? Posibil de-a zice astăzi cumcă împăratul ar lua-o ca o insultă făcută lui dacă această cestiune ar veni înaintea Congresului? Am înțelege ca ziaristica rusească să vorbească de interesul Rusiei de a o recăpăta; atunci discuțiunea s-ar învârti pe un teren propriu și le-am opune asemenea arma interesului. Dar a mesteca în toată afacerea numele celui mai puternic monarc, pe care ne-am obicinuit a-l crede generos și bun întru cât privește persoana sa, noi, în simplitatea noastră, credem că nu se cuvine.

Toate elementele morale în această afacere sunt în partea noastră. Dreptul nostru istoric, incapacitatea juridică a Turciei de-a înstrăina pământ românesc, trădarea unui dragoman al Porții, recăpătarea acelui pământ printr-un tratat european semnat de șapte puteri și obligatoriu pentru ele, garantarea integrității actuale a României prin convenția ruso-română, ajutorul dezinteresat ce l-am dat Rusiei în momente grele, toate acestea fac ca partea morală și de drept să fie pe deplin în partea noastră.

Mai vine însă în partea noastră împrejurarea că acel pământ nu l-am cucerit, n-am alungat pe nimenea de pe el, că e bucată din patria noastră străveche, este zestrea împărțitului și nenorocitului popor românesc.

Ni se scoate ochii cu binele ce l-am avut din partea rușilor. Pentru a răspunde și la aceasta ne-ar trebui să împlem un volum întreg. Destul numai să pomenim că alianța de la Lusc dintre Petru cel Mare și Dim. Cantemir ne-a costat domnia națională și un veac de înjosire și de mizerie, iar cea mai nouă alianță dintre Rusia și noi a început a aduna nouri grei deasupra noastră. Basarabia, mănăstirile închinate, mii de oameni pierduți în bătălie, zeci de milioane de lei aruncate în Dunăre și în fine poate existența poporului românesc pusă în joc, iată binele de care ni se cere a ne bucura și a fi mulțămitori.

Ce ni se opune?

Interesul a 80 de milioane de oameni față cu slabele noastre cinci milioane. Dar Temis e cu ochii legați spre a nu vedea părțile ce se judecă înaintea ei și, în loc de cumpănă în care să se cumpănească deosebirea de greutate între 80 și 5 milioane, ea ar trebui să ia cântarul. De brațul scurt sau prezent al cântarului ar atârna în greu Rusia, de brațul cel lung al unei istorii de 500 de ani atârnă România cu drepturile sale străvechi și nouă.

Înainte de a încheia, avem a împlini un act de gratitudine, nu pentru noi, asupra cărora nu pretindem ca să se reflecte meritul acestei lucrări, ci pentru țară în genere, căreia puținii lucrători pe ogorul istoriei naționale îi oferă azi mijloace de a se apăra.

Pentru veacul al XIV-lea și al XV-lea am cercetat cu mult folos Istoria critică a românilor de d. B.P. Hajdeu și Arhiva istorică a României, editată de același, apoi Beitrage zur Geschichte der Romunen V. Eudoxius, Frhrn. v. Hurmuzaki; pentru veacul al XVI-lea materialul cel mai prețios sunt capitulațiunile Domnilor moldoveni cu Poarta; pentru al XVII-lea, textul cronicelor editate de d. Mihail Cogălniceanu, iar, în privirea eparhiei Proilaviei, Cronica Hușilor de P.S.S. Părintele Melchisedec, episcopul Dunărei de Jos; pentru al XVIII-lea aceeași colecție de cronici, cu deosebire însă cronica tradusă după ordinul lui Grigorie Vodă în grecește de un Amiras, în care e cuprins și textul autentic al înscrisului tătarilor din Bugeac, apoi colecțiunea de documente a lui Hurmuzaki, vol. VII; pentru veacul al XIX-lea în fine mai sus citata carte al consului general englez Wilkinson. Asupra lui Amiras și Wilkinson ne-au atras atenția d. Al. Odobescu.

❦

[5 martie 1878]

D. Hasdeu ne trimite o scrisoare în care se plânge că, în articolele noastre despre Basarabia, nu constatăm că arsenalul nostru de citațiuni îl datorim Istoriei critice și Arhivei istorice. Rugăm din parte-ne să binevoiască a constata, întâi, că articolele noastre nu s-au sfârșit încă, al doilea, că meritul lor nu se reflectă personal asupra nimănui, al treilea, că e-n chiar interesul politic al lucrării noastre de a cita la capăt toate izvoarele de care ne-am servit. Rugăm deci să ni se îngăduie de a cita izvoarele abia la capătul studiului nostru, care se termină cu cesiunea de la 1812.

❦

CONCESIUNI ECONOMICE

[25 martie 1878]

O telegramă a agenției Havas ne vestește sosirea d-lui Brătianu în Viena, solicitarea sa pentru sprijinul Austriei în afacerile noastre și răspunsul Austriei, care se zice că ar fi egal cu încuviințarea acelui sprijin, dacă i se vor face concesiuni economice. Nu putem ști nici de ce natură pot fi acele concesiuni, nici întru cât prim-ministrul nostru este în stare de a pricepe însemnătatea lor. Cu toate acestea, tărâmul economiei politice fiind circumscris și putându-se împărți în cele două ramuri mari ale producției brute și a celei industriale, e ușor de presupus că Austria va fi cerând avantage nouă pentru înlesnirea desfacerei industriei sale în România, avantaje pe care în mare parte le posedă și astăzi și le-a avut de mult.

Fără a prejudeca lucrurile, vom premite numai următoarea întrebare: Are Austria interes politic ca noi să existăm? În decursul lungei și mult încercatei noastre vieți istorice am putut observa un lucru. De câte ori i se propunea Poloniei să anexeze Moldova, de atâtea ori Polonia răspundea că desființarea statului moldovenesc ar fi un pericol, pentru că această perdea între Turcia și Polonia era cel dintâi zid de apărare, cea dintâi stavilă de înlăturat în înaintarea armelor osmane. Pe atunci Turcia era cea dentâi putere militară în Europa, neîntrecută decât de Spania, care, sub Casa de Austria, ajunsese la culmea mărirei sale. Polonia avea un interes ca Moldova să existe, precum Ungaria avea unul pentru ca Valahia să existe.

Regii Ungariei și ai Poloniei aveau pentru Domnii acestor țări o deosebită bunăvoință. Cităm numai câteva cazuri. Vladislav Iagello și soția sa Hedviga îl dăruiesc pe Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân, cu foarte întinse posesiuni în Ungaria și în Ardeal, Petru Mușat căpătă de la poloni Pocuția pe o cale cu totul prietenească, Movileștii sunt principi egali în Polonia cu cei mai mari magnați ai acestei țări, lui Miron de pe Bârnova (Barnoschi Vvod) i se dau, pentru că pierduse Moldova, câteva mici principate în Polonia, pe cari el domnește în acelaș mod semisuveran ca și ceilalți principi, c-un cuvânt marele regat slav căuta să întărească pe cât putea, prin simpatii, prin daruri, prin ajutoare contra turcilor și tătarilor perdeaua Moldovei și a Țării Românești contra puterii osmane. Cei ce vor să se încredințeze despre aceasta pot cerceta Tratatul de la Karlovitz, și anume stipulațiunile privitoare la Polonia și la Moldova.

Polonia își deschisese totodată o cale bătută și sigură pentru comerțul său cu înfloritele orașe italiane prin intermediul coloniilor genoveze din Cetatea Albă, Chilia și Tighina. Această cale comercială se ramifica lângă Prut în două drumuri, al Dunării și al Mării Negre, respective a gurilor Nistrului.

Dar pe acea vreme industria omenească era mărginită la lucru cu mâna, produsă cu unelte care prefăceau în obiect de consumațiune tot numai putere omenească. Căci războiul pânzarului și al postăvarului, ciocanul și dalta, gelăul și strugul sunt pârghii și suprafețe înclinate care prefac la un capăt al lor în muncă industrială puterea omenească aplicată la cellalt capăt.

Afară de aceea, lipsind drumurile de fier, transportul scumpea marfa manufacturată în mod considerabil și o făcea accesibilă numai claselor bogate, încât alături cu industria subțire, care era pusă în schimb de o negustorime internațională, alături cu lucrarea capetelor culte a industrialilor străinătății, aceleași instrumente, același război, ciocan, daltă, gelău produceau la noi cu folos o industrie groasă pentru trebuințele claselor de jos ale țării, producție care se dovedește prin organizarea medievală a breslelor din orașe. Românii aveau o clasă de mijloc nu atât de puternică ca cele din străinătate, dar în orice caz populația orașelor avea o piață în care să-și vânză munca, avea pânea de toate zilele cu îndestulare. Dacă domnea un deplin liber schimb între țările noastre și celelalte, el scădea poate ceva din bunăstarea clasei noastre de mijloc, dar esistența ei modestă, traiul cu îndestulare îi era asigurat, încât zeci de mii de brațe erau puse în mișcare printr-o muncă folositoare, care-i ferea în mod egal și de moleșirea produsă prin prea mari bogății și de istovirea și imoralitatea produsă prin sărăcie și lipsă. Animalul făcător de unelte, precum definește Aristotel pe om, era un animal liniștit și neturburat de grija pentru a doua zi.

În veacul nostru însă lucrurile iau o formă foarte amenințătoare pentru cel economicește slab, pentru cel necult, când concurența e pe deplin liberă. Nu aducem exemplul nostru, dar pânzarii din Silezia, ba chiar băiașii din Boemia, care au găurit pământul mult mai adânc decât toți băiașii altor munți, fără ca munca lor să poată concura, cu toată greutatea ei, cu munca lesnicioasă a altora, sunt o dovadă demnă de plâns pentru tristele împrejurări ce se nasc când i se ia unei populații piața pe care să-și desfacă munca prin absoluta libertate de schimb între productele omenești. Atârnarea economică de altădată se schimbă din nefericire în veacul nostru în esterminarea economică a aceluia căruia locul unde muncește sau nivelul său de cultură nu-i dau aceleași avantage ca vecinului său mai fericit.

Capătul pârghiei, care odată era ridicat și plecat de puterea omenească, e astăzi pus în mișcare de o putere elementară, care nu ostenește niciodată, care se hrănește cu jăratic, asemenea cailor năzdrăvani din poveste, care produce în minute ceea ce omul singur ar produce în ceasuri sau în zile, puterea oarbă a aburului întemnițată în cilindrul mașinei cu vapor ridică pârghia la un capăt, iar acea ridicătură se preface la cellalt capăt în rotațiune, în izbiri cu ciocanul, în imprimări în metal, în zbor de suveică, c-un cuvânt puterea individuală nu e mai nimic față cu această neadormită putere care n-are nevoie pentru hrana ei decât de cărbuni și de apă. Unde apare productul fabricei de postav sau de pânză, războiul postavarului și al pânzarului încetează. Ba Maiestatea Sa aburul și-a creat un anume popor în toate țările, o a patra clasă care, datorindu-și nașterea unei puteri oarbe și elementare, amenință c-o elementară orbire vechile clădiri ale civilizației omenești.

N-avem nevoie a o mai spune că România e asemenea în mare parte jerfa acestei întunecoase maiestăți. Breslașii, creștini și evrei, și-au zvârlit uneltele la apropierea lui, cu deosebirea că creștinii fac politică, se sfâșie și se mănâncă între ei și ridică în cer pe d. C.A. Rosetti, pe când evreii, mai practici și mai oameni de pace, știu a se despăgubi de stingerea breslelor prin precupețirea întinsă a obiectelor de consumațiune, scumpind în mod artificial traiul zilnic.

Cumcă acest soi de viață economică nu poate duce decât la descompunerea deplină a societății române nu mai poate fi îndoială. Mai poate însă o asemenea societate să formeze renumita perdea polonă între Austria și … grațiosul nostru aliat?

Nu pomenim decât un lucru. Istovirea noastră economică ne-a oprit de-a avea o armată mai mare; această istovire a făcut ca, cu toată vitejia și cu tot patriotismul celei ce o avem, ea să îmble goală și flămândă în această campanie de iarnă în care răbdarea soldatului român a fost poate mai de admirat decât curajul său.

Noi credem că împărăția învecinată, care-nțelege atât de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi în această privire un modus vivendi care pe de o parte să ne facă cu putință — nu zic să ne înlesnească — de a ne crea o piață pentru munca populațiilor noastre din târguri. Leben und lehen lassen este un bun proverb german care se tâlcuiește; „Trăiește tu, dar lasă și pe altul să trăiască“. O deplină subjugare economică în condițiile de astăzi ale muncii e egală cu sărăcirea, demoralizarea și moartea.

Tocmai pentru că știm prețui înțelepciunea politică a oamenilor de stat din împărăția învecinată, de aceea nici credem că acele concesiuni cerute să fie de natură a compromite viitorul nostru economic.

❦

[5 aprilie 1878]

Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor.

Cine a fost de față la ședința de sâmbăta trecută, 1 aprilie, a Camerei, a avut fericirea de a vedea o a doua edițiune, revăzută, însă nu îndreptată, a adunărei din balamucul vienez. Când am aflat cele petrecute în Dealul Mitropoliei am gândit deocamdată că, fiind 1 aprilie, este vorba numai de o glumă, cum se obicinuiește după o deprindere universală, și a trebuit să citim darea de seamă in extenso din „Monitorul oficial“, pe care o și reproducem aci îndată, ca să ne încredințăm de seriozitatea lucrurilor.

La ordinea zilei era dezbaterea raportului comisiunei de cercetare parlamentară asupra alegerii colegiului I de Iași. D. raportor, Pantazi Ghica, dă citire raportului său, pe care d. Maniu îl califică de „Cântul unei sirene“, confundând astfel pe autorul cu o dihanie fabuloasă. Nu ne vom opri mult asupra analizării acestui document, lucrat cu „zel și eleganță de stil“, tot după d. Maniu, care este om competent. Singurul argument constituțional sau mai bine zicând juridic, adică acel a nerespectării termenului de 21 zile pentru convocarea colegiului electoral, care se invocă, a fost de mai nainte răsturnat de ministrul și de cei puțini bărbați cu mintea sănătoasă ce s-au strecurat în această Adunare.

Considerațiunile morale invocate de acel raport le vom apreția când va veni rândul d-lui Holban.

Ceea ce nu ne putem opri de a observa este că atunci când un om aduce atâta patimă în silințele ce-și dă pentru a culege motive de invalidarea alegerii unui adversar politic încât merge până a susține absurda teză că d. Mârzescu a influențat alegerea, acel om către lipsa de nepărtinire adaugă ipocrizia când, la sfârșitul raportului său, zice că are „regretul de a conchide“ pentru invalidare.

D. Maniu, care admiră forma stilistică a raportului, a avut vitejia de a combate fondul.

După aceea, un deputat, înzestrat cu o figură care reflectează ca o oglindă toate pasiunile înjosite ce-i frământă inima, unde stau întipărite în trăsuri idoase invidia și mai ales ura pentru tot ce este bun și frumos, d. Holban în fine, ia cuvântul și atunci începe acea scenă burlescă care amintește scena citată mai sus de la institutul de alienați din Viena. Acel domn combate moralitatea alesului colegiului I de Iași pentru că: 1) d-sa este fondatorul Direcției nouă, care prin foaia ei „Convorbirile literare“ a tratat pe d. Holban de ignorant și de prost; 2) pentru că locuitorii Lacului Sărat nu se pot alege în Camera de la Washington (aici se zburlește președintele Adunărei și protestează); 3) pentru că d-sa, adică oratorul, se teme de bătaia cu biciul, care este bună pentru sălbateci, iar nu pentru dânsul. Și, spre a întemeia toate argumentele sale, citește o scrisoare a d-lui P.P. Carp unde tânărul și spiritualul senator scrie comisiunei de cercetare că: dacă ar fi știut că d. Maiorescu propagă ideile filozofice ale lui Schopenhauer, adică că este de opinie că d. Holban este un ignorant și un prost și că ar fi bine să i se poată aplica penalitatea filozofică lăudată de Schopenhauer, niciodată nu ar fi votat pentru vechiul său amic.

Cerem iertare cititorilor „Timpului“, un ziar serios, dacă, pentru astă dată, am împrumutat tonul articolului nostru de la „Charivari“ sau mai bine de la „Tintamarre“. Este întâia și cea de pe urmă oară că o facem; scuza noastră este că nu am putut urma altfel, de vreme ce aveam a da seama despre o comedie bufonă, ale cărei personajiuri de căpetenie erau d-nii Pantazi și Holban.

❦

TENDENȚE DE CUCERIRE

[7 aprilie 1878]

Situația persistă a rămânea nehotărâtă, cu toate acestea noi credem că limba cumpenei înclină spre război. Într-adevăr, dacă Rusia ar face concesiunile cerute de Anglia, dacă ar supune deliberării Europei Tratatul de la San-Stefano în întregul lui, ea ar renunța la foloasele materiale în a cărora prevedere a declarat război. Căci cine va mai lua acum la serios declarațiile diplomatice făcute înaintea trecerii Prutului? Erau declarații îmbunătoare, de care noi credem că nimeni n-a fost înșelat decât acel ce au voit să fie.

Aceasta o spunem despre guverne, nu despre popoare. Guvernele au fost în stare să cunoască foarte bine politica rusească și țintele ce ea le urmărește de-o sută și mai bine de ani. Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, așezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrâurire asupra inteligenței omenești, lipsind-o de mlădioșie și dându-i instincte fanatice pentru idei de-o vagă măreție, Rusia e în mod egal muma mândriei și a lipsei de cultură, a fanatismului și a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreț, precum colinele undoiate și munții cu dumbrăvi a țărilor apusene sunt acolo înlocuite prin șesuri fără de capăt. În tendințele de cucerire, în așa-numitele misiuni istorice cari-și caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decât pur și simplu neștiința și gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipsește în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicând ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generații dedate la lucru.

Căci stă oare destoinicia unei nații în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă?

Mica Veneție era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocrației ei. Dar toate aceste condiții de mărire erau câștigate prin muncă îndelungată, deprinderea și priceperea se moștenea apoi din neam în neam, încât chiar astăzi ciceronii venețieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulți profesori de estetică.

Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, și astăzi încă sunt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pământ de mică întindere se află mai multe averi decât în Rusia întreagă. Astfel suntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, câtu-i de mare, trage mai ușor decât mica Belgie.

De aceea ni se pare că din nefericire rușii sunt sub dominarea unui deșert sufletesc, a unui urât care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă și cultură, îl sumuță contra Europei, pe care o numesc îmbătrânită și enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominație rusească.

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanțul la aparițiunea unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

În locul civilizației grece înflorit-au în Bizanț o cultură turcească? Deloc. Tocmai așa nu va înflori o cultură moscovită pe pământurile supuse rușilor, pentru că lipsește rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland și în cele trei provinții baltice, în mânele și capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe când populațiile străvechi a acelor provinții, leții, livii, crevinii și cum îi mai cheamă, nu se vor fi aflând cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a. 1200.

Astfel misiunea istorică de care se face atâta vorbă nu-i o misiune care-și are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac și mănuși, a unui deșert care, de-ar stăpâni pământul, tot nu s-ar umple.

Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecând-o.

Pot să treacă și Dunărea și Carpații și Adrianopol, să ia Roma veche, precum amenință pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenușă și cadavre, nu se va naște din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adâncă înțelepciune și de un adânc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-și caută compensație în glorii sângeroase și în cuceriri.

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ținta cuceririlor rusești sunt țările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim despre cuvântul d-lui Aksalvof, care vede întinzându-se panslavismul în miezul Europei, în țările coroanei habsburgice până la Marea Adriatică. C-un cuvânt în loc de-a desfășura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sunt pironiți cu flămângiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir până sub zidurile Veneției și apoi mai departe… tot mai departe.

Și această misiune tainică o împlinesc apoi diplomații și baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători cari dau tonul în Rusia.

Războiul a fost declarat Porții pentru a elibera pe creștini — în formă ― în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghițit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dânsul cine mai știe cine. Scopul fictiv al războiului și scopul adevărat sunt diametral opuse.

Astfel se dăruie un regat splendid celui mai neînsemnat popor din Peninsula Balcanică, bulgarilor.

Se stabilește în Tratatul de la San-Stefano independența României și c-un rând după aceea se stabilește c-un al treilea, fără de noi, dreptul de a-și trece trupele prin țara noastră, de a o ocupa cu alte cuvinte doi ani de zile. Doi ani — văzând și făcând ― s-ar preface apoi în zece și în o sută, pentru că splendidul regat bulgar e plăsmuit așa de frumos pentru ca să rămâie proprietatea ohavnică rusească.

Se stabilește principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială, ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n-o ceda. Ne hotărâm de a n-o ceda și Rusia a ocupat-o astăzi pe deplin.

În fine, susțiind dreptul nostru, vedem ivindu-se colții prieteșugului. Bucureștii sunt împresurați de trupe, în Vlașca cazacii își bat joc de populație dând oamenii afară din case, trenurile noastre cu munițiuni sunt oprite în drum, c-un cuvânt Rusia a început a întrebuința mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

Nu deprindem frica și pace bună.

Teamă ne e numai ca Imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă. Ea este în stare a ținea război până ce Rusia-și va fi zvârlit în vânt cea din urmă rublă metalică.

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărțeală și aceste propuneri prefac înțelegerea în complicitate și complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

N-avem nevoie a pomeni exemplul nostru. Oamenii fără simț istoric, liberalii consmopoliți c-un foarte incolor sentiment de patrie s-au dat în apele Rusiei și au declarat un război care ne-a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane și poate o provincie.

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca și noi în cestiune. Se poate ca Rusiei să i se întâmple soarta pe care ne-o pregătește nouă.

Guvernul a ales o politică pe care o aprobăm ca directivă, deși-l găsim foarte inept pentru a o executa. Guvernul liberal a intrat în ițele Rusiei și e prea angajat, încât vecinii se găsesc în drept de a se rosti nediplomatic față de cei ce reprezintă țara, coroana ei și pe augustul purtător. Aducem aminte convorbirile dintre principele Gorciacof și generalul Ioan Ghica, care convorbiri aveau un aer deja neînmănușat.

Nu mai vorbim de altele și mai rele, dar destul că, în momentul în care Gorciacof se răstește, cazacul pradă în Vlașca. Răstirile diplomatului se traduc în acte de brutalitate când ajung în rândurile din urmă.

Deși nu s-a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranța că ne așteaptă vremi grele. Despre biruința cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că, oricare ar fi curentul ce se mișcă în contra civilizatiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe.

Deviza noastră este: a nu spera nimic și a nu ne teme de nimic. Nesperând nimic, n-avem nevoie de a ne mai încrede în alții precum ne-am încrezut, ci numai în noi înșine și în aceia care sunt nevoiți să ție cu noi; netemându-ne de nimic, n-avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică.

❦

DOMNUL HOLBAN ȘI ARTHUR SCHOPENHAUER

[9 aprilie 1878]

După ce d. Holban și-a primit platca de la noi când, în rândul trecut, a atribuit în mod tendențios și pe față neadevărat niște fraze ale lui Max Stirner lui Arthur Schopenhauer, toate acestea pentru a combate o alegere, d-nia lui vine din nou și ajunge cu cutezarea de-a atribui din nou înțeleptului de la Frankfurt ideile lui Max Stirner, plângându-se că, indicând printr-o citațiune (mincinoasă) doctrinile (ce d. Holban voiește a atribui) candidatului, și-au atras critice și grațiozități incivile din partea noastră, taxându-l noi de ignorant.

Dăm din nou pasagele din cuvântul d-lui Holban, întrucât ating această materie:

Între considerațiunile cari le-am adus ca să combat această alegere am adus și oarecari considerațiuni morale și cred că, ori de câte ori este vorba de o alegere de mandatar al țării și de trămiterea lui într-o Cameră care se numește Adunarea națională a unui stat, este bine de a ști dacă credințele lui sunt pentru mănținerea naționalităței poporului în cestiune, căci este absurd a se admite că un client ș-ar alege un advocat care să fie inamicul cauzei sale. Ei bine, eu în privința aceasta mulțumesc onor d-lui P. Carp, care, în patriotismul său, a fost nevoit să declare că doctrinele d-lui Maiorescu sunt funeste societăței românești și statului nostru politic… căci aceasta însemnează declarația sa, când zice că, dacă ar fi cunoscut mai înainte aceste doctrine, n-ar fi votat pentru d. Maiorescu…

D. Carp, ca om care-și iubește țara, s-a găsit nevoit să ne facă această declarațiune, care-i face onoare din toate punctele de vedere. Eu în rândul trecut v-am indicat, printr-o citațiune, care erau doctrinele acelui candidat și acea indicare mi-a atras critice și grațiozități incivile din partea d-lui Maiorescu într-o foaie a sa, taxându-mă de ignorent. D-lor, nu voi să trec nici de filozof, nici de învățat universal, dar țin să constat că tot ceea ce zic este esact, țin să probez că am dat o interpretare justă, veridică, înaintea d-voastră în privirea doctrinei acestei școale funeste care în Moldova se numește Noua direcție și al căria d. Maiorescu este și fondatorul și marele profet. Iată am aicea evanghelia acestei școale, „Convorbirile literare“, unde sunt traduse și propagate de d. Maiorescu principiile lui Schopenhauer.

D. Președinte: Nu știu dacă este bine să discutăm aci opiniunile filozofice ale alesului.

D. A. Holban: La această observație a d-lui președinte, aș voi să știu un lucru: dacă în Țara Românească ar fi o localitate care să se numească Le Lac Salé și dacă acolo ar trăi o sectă de mormoni ca în America și dacă prin rătăcire un colegiu electoral ar alege un mormon, s-ar găsi loc pentru el în Camera noastră, când în Parlamentul statului celui mai liberal, în Camera Statelor Unite, n-a putut să intre niciodată un mormon?

Înainte de toate, partidul național democratic și liberal are de cea întâi datorie să apere proprietatea, onoarea și castitatea familiei, patria…, are de datorie să propage în popor onoarea, moralitatea, virtutea…, iară nu MATERIALISMUL abjectului Schopenhauer, care propagă concubinatul, dreptul bătăii cu biciul, disprețul amorului de patrie și sentimentelor de onoare… Aceste lucrări sunt bune la sălbatici, nu la noi…

Înainte de toate constatăm că nu l-am taxat pe d. Holban numai de ignorant. Citând fals, atribuind ideile lui Stirner unui alt autor, d-sa a fost de rea-credință și acest din urmă calificativ dorim să se cunoască. D-sa a spus neadevărul despre un autor cu renume european și l-a spus cu intenția de a-l spune. Ignoranța este o nenorocire, nu o vină, minciuna este o vină pozitivă; ignoranța arată că capul este deșert, minciuna arată că inima și caracterul sunt de nimic. Un om ignorant poate fi de treabă, unul c-un asemenea caracter niciodată.

D-nia sa, țiind să constate și de astă dată că ceea ce a zis e exact, spune în fiece vorbă ce-o pronunță un nou neadevăr, și aceasta știind bine că-i neadevăr.

D. Holban zice că filozoful în cestiune e contra proprietății.

Neadevărat.

Că e contra castităței familiei.

Neadevărat.

Contra onorii, a virtuții, a moralității.

De trei ori neadevărat.

Și-n fine — finis coronat opus — d-nia lui mai susține că abjectul Schopenhauer e materialist. În șapte rânduri de șpalt a „Monitorului“ d-sa aruncă 7 (zi: șapte) neadevăruri, nemaiauzite prin colosala lor sfruntare, prin lipsa de rușine a aceluia ce cutează să le pronunțe.

Schopenhauer e unul din cei mai aprigi apărători ai proprietății; castitatea o arată ca o virtute principală și ca temeiul familiei; sentimentul de patrie e-n ochii lui atât de mare încât în scara virtuțiilor omenești sacrificarea pentru patrie e aproape de sfințenia deplină, de asceză; el cere aspre legiuiri pentru păstrarea onorii cetățenești, combate însă le point d'honneur al evului mediu, care-ți comandă să nu-ți plătești datoriile contractate legitim, ci numai pe cele de la jocuri de hazard, iar, când cineva îți spune adevărul, să-l ucizi. În fine în veacul nostru nu există nici un singur filozof care să fi stabilit atât de înalte ideale de moralitate ca tocmai înțeleptul de la Frankfurt.

Disprețul amorului de patrie și a sentimentelor de onoare nu le-a propagat niciodată. Ceea ce combate este acea mândrie deșartă națională care face pe niște secături să se laude c-o calitate la care cel mult părinții lor poartă meritul și pe care o împărtășesc cu alte milioane de oameni.

O dovadă ne dă însuși d. Holban. Într-o cumpănă pune 12 ani de muncă literară a „Convorbirilor“ și într-alta ridicola sa personalitate, și, pentru că e român, crede a putea contesta meritul unor lucrări stăruitoare. D. Holban n-a produs nimic, nu știe nimic, nu însemnează nimic, cu toate acestea, fiindcă e român, ține cumpănă la toate.

Apoi nu e așa.

Ceilalți sânt asemenea români — desigur că după origine, limbă și mutre mult mai curați decât d. Holban — dar pe lângă acest așa-zis merit mai au și altele, pe care d. Holban nu le are.

În fine Schopenhauer e materialist.

Dar știu astăzi până și copiii, și orice enciclopedie îl poate lumina pe d. Holban, că Schopenhauer e idealist pur sang. Ceea ce produce iluzia în capul d-lui Holban e că d-lui își închipuiește că idealiști se numesc aceia care-și bagă degetul în gură și apoi scriu la cai verzi pe păreți.

Schopenhauer știa carte, asta e deosebirea între el și alții. El era în curentul științelor naturale, era fiziolog, era anatom și-ntr-o viață lungă el totdeauna a căutat probe pentru teoriile lui idealiste în științele naturale. Dar faptul că Schopenhauer știe mai multă fiziologie decât mulți profesori de acest obiect nu-l preface încă într-un … abject materialist.

Pedeapsa cu moartea a susținut-o pentru că el a dovedit că, cine e născut canalie și om de nimic, om de nimic și dușman omenirii rămâne întotdeauna. Tot prin această idee însă el arată totodată că n-o primește pentru crime comise din nevoie sau din patimi mai puternice decât natura omului. Dar el nu voiește neapărat pedeapsa cu moartea. Lucrul principal este înlăturarea radicală a răului, deci propune în locul acestei pedepse: scopirea, pentru a nu se mai înmulți canaliile.

Este aceasta poate cauza din care d. Holban urăște pe Schopenhauer?

❦

[11 aprilie 1878]

În afacerea Holban-Schopenhauer am uitat a releva o aserțiune inesactă a d-lui deputat. D-sa se plânge cum că d. Maiorescu, într-o foaie a sa („Timpul“), i-ar fi adresat epitete care în dicționarul de sinonime într-adevăr nu se găsesc sub vorba compliment. Dar tocmai împrejurarea aceasta ar fi trebuit să-l facă pe d. Holban să judece că articolele „Timpului“ nu sunt și nu puteau fi scrise sau inspirate de d. Maiorescu.

Cel mai elegant scriitor român ― care este fără contestare d. Maiorescu ― se mișcă în genere pe un nivel pe care d. Holban nu e de găsit și fiindcă d. Maiorescu nu avea nici o trebuință să se coboare, precum nici d. Holban nu are putința de-a se urca, rolul de a se ocupa cu filosofia d-lui Holban cade asupra altcuiva, mai puțin însemnat decât d. Maiorescu. D. Maiorescu se află, din contra, în poziția vrednică de invidiat de-a nu trebui să se ocupe deloc de ceea ce d. Holban, sau alții de aceeași țeapă, zic sau fac.

❦

PAȘTELE

[16 aprilie 1878]

Să mânecăm dis-de-dimineață și în loc de mir cântare să aducem stăpânului, și să vedem pe Christos, soarele dreptății, viața tuturor răsărind!

Și la sunetele vechei legende despre suferințele, moartea și învierea blândului nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca și când ieri proconsulul Pilat din Pont și-ar fi spălat mânile ș-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?“.

Ce este adevărul?

De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, și noi ne sfâșiem. De mai multe mii de ani Buddha-Șakya-Muni visează împăcarea omenirii, liniștea inimei și a minții, îndurarea și nepizmuirea, și cu toate aceste de tot atâtea mii de ani, de la începutul lumii, războaiele presură pământul cu sânge și cu cenușă. În locurile pe unde au înflorit odinioară cetăți frumoase pasc pe risipe turmele, și ceea ce necesitatea au ridicat, ura au dărâmat; ba, chiar în numele celuia care propovăduia iubire, s-a ridicat în nenumărate rânduri sabia și chiar astăzi aceiași cruce, același simbol de mântuire e în ajunul de a încurca (ca pretext, nu negăm) Europa într-un război al cărui sfârșit nici un muritor nu-l poate prevedea.

La întrebarea ce și-o face David Strauss, scriitorul vieții lui Isus, de mai sântem noi creștini sau ba, o întrebare la care răspunde negativ, noi adăogăm alta: fost-am vreodată creștini? — și suntem dispuși a răspunde? — nu.

Mai adevărate sânt cuvintele lui Calist, patriarhul de Constantinopol, care, într-o fierbinte rugăciune pentru încetarea secetei, descrie caracterul omenesc:

Nu numai dragostea ta am lepădat, ci și ca fiarele unul asupra altuia ne purtăm și unul altuia trupurile mâncăm prin feluri de lăcomii și prin nedireaptă voința noastră. Deci, cum suntem vrednici a lua facerile de bine ale Tale? Că Tu ești dirept, noi nedirepți; Tu iubești, noi vrăjmășuim; Tu ești îndurat, noi neîndurați; Tu făcător de bine, noi răpitori! Ce împărtășire avem cu tine, ca să ne și împărtășim bunătăților Tale? Mărturisim direptatea Ta; cunoaștem judecata cea de istov a noastră; propovăduim facerile Tale de bine; a mii de morți suntem vinovați; iată, sub mâna Ta cea lucrătoare și care ținea toate petrecem. Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi și, cât este despre gândul și viața noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării celei nebiruite și bunătății celei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!

Rar ni s-a întâmplat să vedem șiruri scrise cu atâta cunoștință de caracterul omenesc: Tu ești bun, recunoaștem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ți răsplătești asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitățile tale de atotbun îndelung răbdător, lesne iertător.

„Video meliora proboqne, deteriora sequor.“

„Vedem cele bune și le aprobăm, dar urmăm cele rele.“

Astfel, cu multă umilire strigăm:

Călcând aceste porunci ale tale și în urma poftelor și a voilor noastre îmblând, tot păcatul în fieștecare zi cu osârdie facem: clevetire, hulă, ținere în minte de rău, călcare de jurământ, vorba mincinoasă, vorbă de rușine firească și afară de fire, și ceea ce nu se află nici în dobitoacele cele necuvântătoare, acestea foarte păgânește, de nou le izvodim. Stinsu-s-au întru deșertăciune zilele noastre; de ajutorul tău ne-am golit; batjocură și râs ne-am făcut celor dimprejurul nostru; numele Tău cel prea sfânt și închinat prin noi a se huli de păgân l-am făcut. Învechindu-ne în răutate; și în cărări neînțelepțește șchiopătând, toți ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut; nu este cine să înțeleagă, nu este până la unul. Ciuma și robia și îmbulzeala și sărăcia și multe feluri de morți și dese pre noi de trei ori ticăloșii! ne-au despărțit ca prin niște bătăi ca acestea să ne tragi la tine măcar nevrând noi; ci nici așa nu s-au făcut ceva mai mult despre noi. Datu-ne-ai pe noi păgânilor spre robie și spre pradă și spre junghiere și spre jefuire celor fără de lege și nici așa n-am înțeles, nici ne-am depărtat de la vicleșugurile noastre și de la fără-de-legile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înțelepțit, nici prin facerile tale de bine și prin darurile tale nu ne-am făcut mai buni!

Și astfel a fost totdeuna.

În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele cerșirei le-a întrebuințat față cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără ființă și un vis al înșelăciunii. Conștient despre nimicnicia bunurilor lumii, înțelegând că această viață cu trebuințele ei prime e deja destul de grea pentru a o mai îngreuia cu alte scopuri deșerte decât cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpânirea peste tot pământul, de s-ar putea.

Ce-i ajută lui Cezar c-a fost un om mare? Astăzi poate cenușa lui lipește un zid vechi împotriva ploii și furtunei.

Stau oare în vrun raport mijloacele ce le punem în mișcare cu rezultatele la cari ajungem?

Într-adevăr, privită prea de aproape, ce ne prezintă viața decât împlinirea normală a unor trebuințe din cele mai simple? A bea, a mânca, a dormi, a se îmbrăca, adică a-și hrăni existența și a o apăra contra intemperiilor. Conform cu acest scop, albina adună vara ca să aibă iarna; furnicile își zidesc locuințele lor simple grămădind în ele merinde; bursucul își adună provizii pentru iarnă, și încolo fiecare din aceste animale lasă lumea lui Dumnezeu să fie precumu-i, neinteresându-se mai departe nici de politică nici de nimica.

Omul, pentru îndeplinirea tot a acestor trebuințe primare, are nevoie de un stat cu zeci de mii de funcționari, de o oaste cu sute de mii de oameni, de drumuri de fier, de cai de comunicație, universități și școale, diplomați, adunări legiuitoare, biruri, advocați, societăți academice, gazete, marșandemode, teatruri, bani de hârtie, tunuri, corăbii, prafuri de dinți, mânuși, câini de vânat, biblioteci, cazarme, filozofi, cafea, spitale și altele ca acestea.

Nu-i asta o socoteală de mofluz?

De aceea Faust, în care se întrupează omenirea cu poftele, ambiția și deșertăciunea ei, dar și cu geniul și setea ei de știință, stând înaintea ultimei probleme, își toarnă venin dintr-o fiolă veche într-un pahar și voiește să-l bea… când iată că sună încet clopotele și cântecele de la Înviere… și paharul îi cade din mână… el e recâștigat pentru viață.

Înviere — renaștere?

Paralel cu istoria reală a faptei, războiului, cruzimii și răutății, paralel cu acea țesătură de egoism, vicleșug, tiranie de uliță și tiranie personală, din care cea din urmă e de preferat, alături cu voința acelui soi de oameni pe cari Calist îi descrie așa de bine în rugăciunea lui — trăiește creierul omenirii o mică parte din viață deosebită, nesupus nici politicei, nici diplomației, nici războaielor și, în acele puține momente ale lui proprii, el măsură depărtarea stelelor și adâncul mărei, greutatea pamântului și ușurința eterului, aude florile crescând, întrupează în marmură frumusețea liniilor și în pictură a colorilor, descompune lumina soarelui, află limba ce au vorbit-o asirienii, numără biblioteca lui Ptolomeu și desleagă un vechi papyrus ce cuprinde leacuri egiptene.

E în aceasta … mântuirea?

Fi-va omenirea cultă, omenirea știutoare mai bună decât cea neștiutoare?

După câte știm din trecut și vedem azi, nu.

Va rămânea într-adevăr un tezaur în urma generațiilor, însă totuși, omul armei și acela al vicleșugului, ostașul și diplomatul, vor însemna mai mult în vremea lor, vor fi mai mult viețuind decât pictorul Rafael sau muzicantul Mozart sau astronomul Newton.

De aceea, la ademenirea muzicei cerești, Faust răspunde:

„Aud solia, dar îmi lipsește credința în ea!“

Vin zile de înviere și trec. Aci se salută oamenii cu „Surrexit! Verc Surrexit!“, dincoace cu „Hristos Voscres!“ și în toate limbele pământului se repetă acest cuvânt, dar noi zicem ca Faust:

„Die Botschaft hör ich wohl, allein mir fehlt der Glaube!“

Ba credem c-a înviat în inimele sincere cari s-au jertfit pentru învățătura lui, credem c-a înviat pentru cei drepți și buni, al căror număr mic este; dar pentru acea neagră mulțime, cu pretexte mari și scopuri mici, cu cuvânt dulce pe gură și cu ura în inimă, cu fața zâmbind și cu sufletul înrăutățit, el n-a înviat niciodată, cu toate că și ei se închină la același Dumnezeu. Tiranul ce mână la moarte sute de mii fără de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe măsluite trezește patimile cele mai negre și mai uricioase ale mulțimii sunt adesea mai credincioși vechei legende religioase decât Faust; poate că, după orice crimă comit, s-aruncă înaintea icoanei și șoptesc cuvintele lui Calist, cerșind iertare de la lesne iertătorul Dumnezeu. Dar cu aceștia chemați, cari sunt mulți, nesfârșit de mulți, nu sporește comunitatea creștină: puțini sânt cei aleși și puțini au fost de-apururi.

Dar rămâie datina și înțelesul ei sfânt, așa cum e de mult; și, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului și al iubirii de oameni, totuși e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în „ziua învierii“, când ne luminăm prin sărbătoare și ne primim unul pe altul și zicem frați celor ce ne urăsc pe noi și iertăm pe toți pentru înviere, strigând cu toții:

„Christos a înviat!“

❦

ZIAR NOU

[16 aprilie 1878]

Vineri 14 (26) aprilie a apărut primul număr al unui nou ziar german în București care promite a ieși în toate zilele (afară de luni) și poartă titlul „Deutsche Orient-Zeitung“. Pentru a însemna poziția noului ziar față cu politica dinlăuntru reproducem următoarele șiruri din articolul întitulat Zur Lage (Situațiunea):

Presupuind că aceste știri (despre o nouă cerere a Rusiei în privirea Basarabiei) s-ar confirma, am esprima guvernului dorința ca, intrând în asemenea tratări, să puie la cale un aranjament care să ție seamă nu numai de interesele țării noastre, ci și de onoarea ei, și așteptăm, după o eventuală învoire cu Rusia, că și opoziția noastră va înceta cu tactica puțin îndemânatică de până acuma de a împunge și irita guvernul prin interpelații necontenite. Poate că pentru cazul nostru se potrivește exemplul micului stat al Belgiei, care, în anul 1870, se afla într-o poziție atât de grea, dar a cărui opoziție din Cameră, judecând drept greutatea crizei, se abținu cu totul de la orice amestec în politica esternă, punând astfel binele țării mai presus de orice ură de partid. Noi, din contra, avem din nefericire trista convingere că fără de purtarea lipsită de tact a opoziției noastre, care în ședința vestită a Camerei de la 26 fevruarie l-a silit pe ministru să rupă tratările cu Rusia, pentru ca îndată după ivirea conflictului să atace mereu pe ministru tocmai pentru îndeplinirea acestei dorințe a opoziței, fără cea purtare lipsită de tact zicem, relațiile noastre cu Rusia n-ar fi luat niciodată un caracter atât de acut dușmănesc, și dorim ca acuma, pe cât mai e vreme, să se imiteze exemplul nației belgiene.

Vestita ședință de la 26 fevruarie — să ne dea voie confrații noștri să le spunem — s-a petrecut într-o Cameră în care opoziția n-a deschis gura, ci a tăcut ca peștele ― pentru că e prea puțin numeroasă.

Guvernul însuși și-a comandat interpelantul în persoana d-lui V. A. Urechia, recte Popovici, și după aceea a dus-o strună până ce i-o veni gustul să se scalde în alte ape.

Opoziția adevărată, care s-a luptat foarte serios contra tendințelor Rusiei și va lupta și de acum înainte, n-a întrebuințat niciodată contra puternicului vecin expresiile de cari foiesc tocmai gazetele guvernamentale. Opoziția a fost rezervată în cuvinte și puternică în argumente, presa guvernamentală a fost puternică în fraze și vorbe late și slabă în argumente.

Noi pe oamenii de la guvern nu-i credem pe atât de răi patrioți pe cât sunt de ușori, nu pe atât de ușori pe cât sunt de meschini și nu pe atât de meschini pe cât sunt de lași. Știm foarte bine că au avut nevoie de glasul opoziției pentru a zice nu în această cauză și i l-am dat pentru că singuri erau prea lași pentru a se rosti. Cu un cuvânt lașitatea e cea dentâi, patriotismul cea din urmă calitate a acestor oameni, care se înțelege că e bine să rămâie la guvern, pentru ca opoziția adevărată, (nu comandată) să nu fie silită a lua pe umerele ei o sarcină, pe care tocmai guvernul a creat-o prin inepția lui și care azi întrece puterile oamenilor cari se respectă, căci acei cari au creat această situațiune au abuzat de dânsa, pentru ca în opoziție, combătând urmările faptelor lor proprii, să facă peste putință orice acțiune înțeleaptă și energică.

❦

MILLO ÎN BUCUREȘTI

[Articol cu paternitate incertă]

[21 aprilie 1878]

Luni d. Millo a reprezentat în sala Bossel Lipitorile satelor, cu care ocazie am văzut că bătrânul artist n-a pierdut nimic din vigoarea și virtuozitatea lui.

Rolul său propriu l-a jucat cu o vervă care ne făcea să uităm cu totul că artistul are astăzi peste 65 de ani. Aceeași viiciune, același joc al fizionomiei, aceeași putere de mai nainte.

Publicul era încântat, ba chiar actorii erau cuprinși de acelaș curent de veselie, de râdeau împreună cu publicul. Un lucru avem însă de observat, care ni se pare destul de însemnat pentru a reveni și altădată asupra lui.

Actorii cari au dat concursul lor în această piesă sunt în mare parte diletanți ori începători, încât nu s-ar fi cuvenit ca d. Millo să se înconjure cu ei. Nu zicem nimic de d. Mincu, care, ca rutinar în vârstă, joacă în maniera lui toate rolurile cu un fel de haz cu totul propriu, care privește mai mult persoana și maniera lui de-a juca decât caracterul reprezentat. Dar Măriuca, de ex., ar fi trebuit reprezentată de o persoană cel puțin simpatică. Cităm tocmai acest exemplu. pentru că nu se cuvine indulgență acolo unde observăm o absolută greșală în alegerea carierei. Alegându-și cineva cariera reprezentării dramatice, trebuie să știe că tocmai arta aceasta are exigențe fizice, pentru că instrumentul artistului e chiar fizicul lui. Cu acea zestre fizionomică pe care o are d-na ce a jucat pe Măriuca din Lipitorile satelor nu se prezintă cineva pe scenă.

O părere nefavorabilă avem și despre restul trupei improvizate. Deci, oricât am prețui de mult geniul individual al lui Millo, găsim totuși că se cuvine neapărat ca să se înconjoare altfel. Nu zicem că toți acești domni ar fi lipsiți de talent, dar a recunoaște un talent mediocru sau ascuns sau nedezvoltat nu va să zică a recunoaște că el are deja dreptul de a seconda pe un om ca Millo într-o piesă cu care acest din urmă a cules atâția lauri și atâtea aplauze.

Cestiunea se prezintă sub două puncte de vedere, unul estetic, altul de bună-cuviință.

Esteticește o piesa e totdauna un întreg, ca și un tablou, ca și o statuă. Un tablou în care o singură figură e escelentă, foarte escelentă chiar, iar celelalte caricate, e un tablou rău.

Din punctul de vedere al bunei-cuviințe întâmpinarea noastră e și mai aspră. Asemenea înjghebări sau improvizări de trupe arată din două lucruri unul: sau puțin respect pentru public sau ignorarea deplină a exigențelor unui oraș mare cum sunt Bucureștii.

Foarte cu greu ne-am hotărât a face aceste observații numai pentru că n-am dori să atingem persoana unui oaspe atât de iubit care, după ce a lipsit un an aproape din București, vine astăzi înapoi și are drept de-a fi întâmpinat cu bine și cu bucurie. Dacă deci reprezentația în întregul ei ar fi fost, oricât de mediocră, numai admisibilă, dacă privazul ce înconjura portretul măiestru al cârciumarului evreu ar fi fost câtuși de puțin bun, am fi tăcut. Dar reprezentația a fost purtată, întreagă, de la început până la sfârșit, de umerii unui singur om. E drept că publicul venise să-l vadă pe Millo și l-a văzut tot așa plin de spirit și viociune ca și mai nainte, dar publicul venise să vadă și o piesă, nu numai scene izolate, căci adesea când personajul evreului lipsea de pe scenă fundul salei Bossel nu mai semăna a scenă, ci a altceva.

Găsim că e interesul artistului, în interesul său cel mai bine înțeles, ca să se înconjure altfel; nu zicem cu genii sau cu artiști eminenți, dar din șirul celor ce-l secundează să lipsească cel puțin figurile „imposibile“. Repetăm dar că, deși întâmpinăm cu bucurie sosirea d-lui Millo, deși prețuim fără rezervă talentul său propriu, suntem totuși siliți a stabili, ca o exigență inevitabilă, ca să joace înconjurat de o trupă regulată, care să-și învețe rolurile, încât să putem vedea piese întregi și nu numai virtuozitatea individuală a unui singur personaj din piesă.

❦

[26 aprilie 1878]

De câte ori făceam observările noastre asupra infructuozității intrării în război a românilor contra Turciei, liberalii și alții de un gând cu ei ne înșirau marile avantaje morale, pe care nația le-a câștigat trimițându-și floarea fiilor săi ca să moară de frig, de foame și de gloanțe înaintea valurilor de pământ a întăriturilor Plevnei.

Când le spuneam că o asemenea conlucrare, ce pentru ai noștri era un fel de martiriu, trebuia să fie ținută în cumpănă de foloase, chezășuite în scris și legate cu noduri, foile liberale râdeau de zapis și chezășie, vorbeau de generozitatea aliatului nostru, de vitejia cu care se bat dorobanții, de „A! bravii mei copii!“ exclamat de cutare ori cutare ofițer străin, de laudele jurnalelor străine. Cu un cuvânt, amăgitoarea glorie, vorbele mari la cari aplaudă necunoscătoarea mulțime se îmflaseră ca râul de munte, înecând glasurile celor puțini cari, cunoscători ai istoriei naționale și a istoriei marelui vecin, prevedeau de mai înainte ce frumuseți or să se întâmple când vremile se vor limpezi.

Nu știm de ce, dar de câte ori gândim la războiul ce l-am purtat și la roadele ce le-am cules ne vine în minte vestitul monolog al lui Sir John Falstaff, în care el dă definiția onorii.

Gloria nu se bea, nu se mănâncă, nu se îmbracă, ea nu vindecă oasele sfărmate de ghiulele, nu cârpește mantalele rupte prin care suflă amorțitorul crivăț, nu-nlocuiește porumbul crud pe care l-au mâncat soldații noștri cu pâne caldă, c-un cuvânt gloria ce-o câștigi e frumos lucru, dar pentru dânsa e bine ca omul să nu riște nici măcar degetul cel mic, necum zeci de mii de oameni și zeci de milioane de bani, storși la urma urmelor tot din spinarea muncii productive a țăranului.

La anul 1392 regele Sigismund al Ungariei încheiase alianță cu Mircea cel Bătrân în contra turcilor. Sigismund trece Dunărea și ia Nicopoli, apoi, auzind de turburări în propria lui țară, se întoarce cu oaste cu tot din campanie, lăsând pe Mircea singur cu țara în fața dreptului ce-l aveau turcii de a se răzbuna. Ce face însă Mircea? Poate că, mișcat de nenorocirile nobilului său aliat, s-au despărțit cu lacrimile în ochi de dânsul, urându-i izbândă bună în Ungaria? Ba de loc. Mircea, întemeiat pe tratatul de alianță, îl somează pe rege să continue războiul, căci altfel va fi rău. Regele nu urmează, se întoarce prin Oltenia, e înconjurat de oastea ușoară a Țării Românești și scapă abia cu puțini oameni ca prin urechile acului în Ardeal. Stricatu-s-au poate prieteșugul pentru vecinicie prin acest act de răzbunare? Ba nu, căci doi ani după aceea încheie o nouă alianță cu același rege al Ungariei. În sfârșit această alianță îl duce pe Mircea din nou înaintea Nicopolei, unde în fața strălucitei oști creștine stătea Baiazid Fulgerul. După planul cuminte de război trebuia ca lupta s-o înceapă românii cu oaste ușoară și abia după aceea să intre în luptă greaua cavalerie franțuzească. Dar cavalerii franțuji, setoși de glorie și plini de ambiție, nu vor să stea în urma moldovenilor și muntenilor, ci vor în frunte să dea năvală vitejască, să spulbere pe turci. Ce face Mircea? Recunoscând poate generozitatea cavalerimei, s-a plecat acestui plan glorios și s-a învoit să rămâie el în urmă? El a tuns-o binișor cu oaste cu tot peste Dunăre, lăsând oastea Crucii în știrea lui Dumnezeu și a unei sorți pe care el o prevedea foarte clar. Și cum prezisese el în consiliul de război, așa s-a întâmplat.

Creștinii conduși de entuziasm, de dorința de glorie, de cavalerism și generozitate, au fost cumplit bătuți în urma planului pe dos, dictat numai de sentimente frumoase, iar Mircea și-a scăpat oastea sa intactă în urma planului său cuminte; o oaste mică, însă prețioasă, cu care peste un an el a stins pe același Baiazid care sfărâmase frumoasa oaste creștină, în care erau față cele mai nobile și mai glorioase nume ale Europei.

Dar Mircea era un biet român cu mintea coaptă, care știa că popoarele au lucruri mai scumpe de apărat decât gloria.

Nouă ni se pare deci că, de-am fi urmat cum urmau bătrânii, de ne-am fi păstrat pentru vremi în care într-adevăr existența țării ar fi fost în joc, mai bine am fi făcut. Apoi am mai adăoga că, în schimbul suferințelor reale, a morții reale, a banilor reali cheltuiți cu războiul, ar fi trebuit să căpătăm bunuri reale, nu cuvinte frumoase prin gazete străine. Acesta-i lucru aproape de mintea omului, încât toate foloasele morale puse în cumpănă cu ceea ce am fi trebuit să câștigăm după o campanie victorioasă sunt te miri ce și mai nimica.

Acum situațiunea e cu totul alta și mult mai nefavorabilă; o mulțime de lucruri sunt cu putință. Se vorbește de o nouă convenție ruso-română. Această convenție n-ar avea pentru noi nici un folos real, dar mulțime de pagube. Presupunând că, în schimbul unei nouă convenții, Rusia ar renunța la Basarabia, ce se va întâmpla? Rusia învingătoare va sta față cu Austria armată și se va învoi să împartă și țara noastră; rușii vor lua Moldova, austriacii Țara Românească sau, în cazul cel mai bun, Austria le va lua pe amândouă și vom fi buni-bucuroși că încăpem sub un stat în care cnutul nu joacă nici un rol. Rusia învinsă va trebui să renunțe ș-așa la Basarabia, silită de un al treilea, încât toate sacrificele noastre de până acum și viitoare nu ne vor aduce decât ceea ce timpul ar fi trebuit să ne aducă prin puterea lucrurilor.

C-un cuvânt poziția noastră e mai grea decât orișicând, dar aceasta ar fi foarte puțin dac-am fi știut a ne păstra și dacă n-am fi contribuit noi înșine de-a o-ncurca și mai rău.

❦

NOU ABECEDAR ROMÂNESC DE VASILE PETRI

Sibiiu, 1878, Tipografia lui Ios Drotleff & Comp., 1 vol. 8° — Prețul 25 cr. v. a.

[28 aprilie 1878]

Abecedarul d-lui Petri e compus amăsurat cu cererile pedagogiei moderne. Urmând principiile scriptologiei, adică a învățării citirii prin scriere, el cuprinde o parte (întâia) numai cu litere de scrisoare. Învățând de timpuriu a scrie, și anume deodată cu cititul, școlarii sunt de-a pururea activi și, pe când învățătorul (mai ales cel sătesc) se ocupă cu cei mai înaintați, cei începători se pot pune la scris. Alt folos al învățării cititului scriind e că se face de prisos silabizarea și se întroduce de sine insonarea.

Pe întâiele pagini sunt elementele desemnului și a scrisorii, adică puncte, linii drepte și figuri construite din linii drepte, apoi linii strâmbe și trăsăturile subțiri, cele groase și îndoite, cari constituie elementele materiale ale scrisorii. În urmă vin toate literile mici cu sonul original, rânduite genetic, adică astfel încât după cel mai ușor de scris, de ex. i, urmează o, apoi a, u, e, apoi din consoane n, m și a.m.d. Copilul nu citește nicăieri silabe izolate fără de înțeles, ci pretutindenea împreunează cu sunetele ce le rostește un înțeles concret, încât se evită învățătura mecanică. Rostind cuvinte cu înțeles concret, i se prezintă o icoană în minte; el învață cugetând.

Abecedarul d-lui Petri e scris cu semne, adică cu ortografia de dincoace de Carpați. Zicem ortografie pentru ca să fim înțeleși, deși aplicat la modurile noastre de a scrie cuvântul cuprinde o contradictio in adjecto. Cum se pot numi într-adevăr mai multe moduri de-a scrie ortografii când între toate nici una nu e bună sau esclusiv numai una ar putea fi bună?

Cauzele cari l-au făcut să admită scrierea de dincoace le spune însuși în prospectul alăturat cărții.

Ortografia, zice d-sa, este cea cu „semne“ pentru că:

1. Așa scrie astăzi majoritatea românilor și nu avem presemne că ea se va acomoda minorității, iar unitatea „ortografică“ este pentru noi românii un bun mare, la care trebuie să tindem cu toți cu orice preț.

2. În cărțile cu ortografie fără semne școlarii începători sunt nevoiți a ceti cuvintele cari conțin sonuri derivate „de două ori“, o dată așa cum ele se prezintă ochiului d.e. saratura, apoi așa cum le dictează auzul românesc: „sărătură“. Chiar și etimologiști pronunțați ca d. Bariț încă recunosc „că pentru începători este greu a ceti fără semne“ („Observatorul“, nr. 8).

3. Cuvintele nouă sau adecă „neologismii“ se pronunță adeseori cu totul fals, mai ales când învățătorii nu știu latinește. Astfel am auzit însumi cum elevi și învățători pronunțau: timpurii în loc de timpuriu, amicițiă în loc de amiceață (amiciție) etc., pentru că era scris timpuriu, amicetia. Unii mai pronunțau „gerunz“, alți „gerundiu“, unii „concoarză“, alții „concordie“ etc. Tot așa, de nu mai rău, o pățim cu numele propriu; R. D. canonic Șerban din Gherla cetea la un esamen în Năsăud consecința Țîșeni în loc de Titieni (numele unui învățător).

Autorul ne spune și greutățile administrative cu care au a lupta cărțile românești dincolo.

O grijă deosebită am avut — zice — la compunerea acestui Abecedar, ca să nu cadă și el sub interdicțiunea guvernului, și am cuvinte a crede că mi-a succes a înconjura în pace această stâncă periculoasă. În adevăr inspectorul regesc de școală, d. Fr. Koos, din Bistrița, a publicat în ziarul „Kelet“ din Cluș (nr. 284 de la 12 dec. 1877) asupra noului Abecedar o recenziune în termini prea măgulitori pentru mine, terminând prin a-l recomanda colegilor săi și autorităților scolastice cu toată căldura, ceea ce se poate lua drept „aprobare din partea guvernului“.

Recenziunea ziarului unguresc e următoarea:

Scoțând la lumină noul său abecedar — „oprit în amândouă edițiunile de mai înainte“ — autorul a eliminat cu îngrijire toate pasagele dificultate de guvern, menținând însă, ba chiar emendând împărțirea, pe care însuși guvernul a numit-o „metodică“.

…Abecedarul are două părți, una scrisă, alta tipărită. Cuprinsul și planul abcdarului vădesc îndată pe eminentul bărbat de specialitate. Esteriorul cărții este așa de elegant încât face onoare tipografiei Drotleff & Comp. Prețul e numai 25 cr., care cu privire la edițiunea elegantă și estetică este moderat. Din parte-mi recomand cu cea mai mare căldură colegilor mei inspectori și autorităților școlare acest Abecedar, cu atât mai vârtos, căci, în cât știu eu, un Abecedar românesc mai eminent decât acesta nu esistă nici unul. Doresc, în interesul învățământului și al eminentului autor, cu această edițiune să treacă cât mai curând.

Dacă nu ne înșelăm, d. Fr. Koos, inspectorul școlar în ținutul Bistriței, este identic cu preotul maghiar care petrecea într-o vreme în București și a avut neplăceri cu chiar poporenii (maghiari) ai bisericei sale din cauza înfocatului său naționalism, care neliniștea viața pacinică a micei colonii maghiare din orașul nostru. Tempi passati.

Pe noi ne interesează mai cu seamă pasul ortografic făcut de autor.

Mergem mai departe și zicem că nu unitatea ortografică e un bun mare pentru români, ci unitatea limbei. Într-adevăr, pe la a. 1640 și ceva, în urma ridicării lui Luther, s-a introdus în bisericele reformate limba națională și această tipărire de cărți clerice în limbele deosebite a fost întrebuințată ca mijloc pentru a calviniza pe români. Atunci biserica română, în ramura ei cea cu totul neatârnată, mitropolia Moldovei și a Sucevei, a luat inițiativa unui sinod pentru părțile locuite de români și a admis, ca măsură contrarie reformațiunii, tipărirea de cărți românești ortodoxe, pentru a feri poporul și preoțimea de a se adăpa la izvoare eretice. Din reforma protestantă a răsărit această reformă în biserica română, care și-a imprimat pe de-a pururea urma ei binefăcătoare în dezvoltarea noastră.

Cel mai mare noroc pentru bătrâni a fost desigur acela de a nu ști latinește. Luând limba astfel cum crescuse ea în propria ei individualitate, bătrânii au creat o ortografie pentru români cum ea nu are păreche în nici una din limbile moderne. Înzestrați cu o fineță nemaipomenită a auzului și cu un bun-simț de care noi ne-am înstrăinat de mult, ei au simțit care dialect anume — dacă putem numi dialecte deosebirile dintre noi — este acela ce trebuie cultivat. Moldoveni și munteni au tipărit în veacul al șaptesprezecelea cărți care, ca oglindă a pronunției vie, admise ca clasică, nu lasă nimic de adaos și nimic de scăzut. Abia în epoca fanarioților, sub înrâurirea nimicitoare a lor, limba începe a-și pierde unitatea ortoepică și tinerețea ei naivă care strălucește în cronicari. Dar pe la capătul domniei fanariote românii de peste Carpați încep să învețe latinește și, mișcați de o ură neînțeleasă contra bietelor semne cari nu le păcătuise nimic și a bietelor cuvinte cu care poporul în curs de atâtea veacuri își făcuse locuțiuni, proverbe, cântece și povești, învățații au năvălit să stingă de pe fața pământului acea minunată operă la care contribuise milioane de capete, în mare parte foarte bine formate, și zeci de cărturari cu bun-simț și cu auz credincios.

Ce-a putut ieși dintr-asta decât o adevărată vavilonie?

Suntem și azi încă departe de restabilirea vechei noastre unități ortoepice. Dar încercările de a ajunge la ea sunt multe, unele mai izbutite, altele mai slabe. Astfel vedem pe chiar autorul abecedarulul întrebuințând încă ó și é în loc de oa și ea, deși în aceste unități sunetare partea pe care cade tonul e tocmai a și nu o sau e. O și e nu sunt decât ¼ a sonului deplin, iar a e întreg. Aceste pătrimi de son au aceeași cantitate ca și ĭ consonans în iată, iapă zarbă. Un semn că e astfel e pronunția vie, care a eliminat aceste pătrimi de sonuri; căci din țeară s-au făcut țară, din feată —fată, din afoară — afară ș.a.m.d.

Tot astfel de greșită ni se pare scrierea așa-numitelor sunete derivate cu semnul sunetului originar din care derivă. Așa d când avem echivalentul lui în z ni se pare de prisos. În genere întrebăm ce are a face originea, etimologia unui sunet cu scrierea lui? Nimic. Cum va scrie autorul — pentru a pune în evidență — sunetul j, când se derivă din z + ĭ consonans? Astfel englez face pluralul engleji, verbul a putrezi dă naștere substantivului putrejune, verbul a repezi — substantivului repejune; apoi sunt mulțime de numiri colective cari se termină în ez sau az și au regulat ej la plural precum genoveji, franțuji, olandeji, engleji, portugeji, apoi praz/praji, obraz/obraji, viteaz/viteji etc.

Un exemplu și mai ciudat. Ch (x) se preface în limba noastră înaintea lui i consonans în ș de ex.: Leach, Leși; Ierarch, Ierarși, ș.a. Dorim a ști cum ar scrie d. Petri pe acest ș ca să se vadă din ce sunet originar derivă.

Rezumăm opinia noastră în privirea ortografiei astfel. A cerceta vorbirea vie a poporului din toate părțile și a suma fenomenele sub legi generale fonologice e treaba filologiei române; tot astfel e treaba ei de-a căuta originile cuvintelor. Dar în ortografie ca atare n-are să se răsfrângă munca filologilor, căci nu e treaba ei de-a oglindi originile cuvintelor. Ca oglindă a pronunției aceleia care s-a recunoscut de cătră poporul întreg ca ortoepică, și aceasta nu prin convenție, ci în mod istoric, ea trebuie să păstreze acest caracter. Filologia poate schimba întru-câtva ortoepia, și atunci ortografia îi urmează pe această cale. Mai departe nu merge, nu trebuie să meargă legătura între acea știință abstractă și-ntre scriere, care trebuie să fie accesibilă cu înlesnire poporului întreg.

Cu toate acestea noul Abecedar este un progres spre bine și de aceea-i dorim bună izbutire.

❦

[30 aprilie 1878]

De când guvernul conservator s-a retras, partidul conservator observă o atitudine foarte rezervată, dar statornică. Înainte de a fi izbucnit războiul, cu ocaziunea încheierii convențiunei, în cursul războiului, după încheiarea păcii, în sfârșit totdeauna și față cu toate chestiunile mari, partidul conservator a combătut guvernul, dar niciodată nu i-a făcut greutăți. În deosebi „Timpul“, organul partidului conservator, a combătut mereu pe guvern, l-a combătut adeseori chiar cu multă amărăciune; niciodată însă nu a uitat că, fie oricât de rău, acest guvern din nenorocire reprezentă statul român.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar. Ca opoziție, am dat părerea noastră asupra faptelor guvernului ne-am rostit asupra politicei ce credeam că este bine de a se urma din partea statului român și adeseori, plini de amărăciune, am mustrat pe aceia cari nu voiau să înțeleagă sfaturile bărbaților politici din partidul conservator.

Atunci când era vorba să se încheie o convenție cu Rusia, ne-am rostit în cuvinte lămurite că atitudinea statului român față cu Rusia trebuie să fie rezervată, plină de respect, dar demnă și hotărâtă.

Cu toate aceste guvernul a încheiat convenția de la 4 aprilie, care ne impunea imense sacrificii morale și, în urmă, a încheiat alianța morală, care ne-a impus imense sacrificii materiale.

Am combătut guvernul pentru aceste fapte, dar noi înșine am rămas consecuenți în atitudinea noastră față cu Rusia; totdeauna rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți

În urmă, la încheiarea păcii, s-au adeverit temerile noastre, exprimate încă din vreme cu atâta stăruință.

Guvernul și organele sale au căzut acum din o extremitate într-alta și au început să ieie o atitudine violentă față cu Rusia; noi însă am rămas consecuenți, adică rezervați, plini de respect, dar demni și hotărâți.

„Românul“ dezmințea încă știrea despre cererea de retrocedare a Rusiei, predica încă cetitorilor săi încredere în generozitatea țarului, pe când, luând act despre zgomotul răspândit, noi puneam la îndoială temeinicia lui, dar în acea vreme declaram scurt, cuprinzător, cu demnitate și hotărât: „Nu dăm nimic Rusiei și nu primim nimic de la Rusia. Voim să întreținem relațiuni de bună vecinătate cu rușii, dar nu putem jertfi nimic de dragul lor“.

Iară atunci când organele rusești au început să pună la îndoială drepturile României asupra Basarabiei, nu ne-am pierdut răbdarea, nu am devenit insolenți față cu o puternică invazie, ci am răsfoit cărți, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi și am arătat că poporul român niciodată nu a renunțat la drepturile sale asupra Basarabiei și că prin urmare nici astăzi nu are dreptul de a renunța.

De la început deci până în ziua de astăzi „Timpul“ a umblat pe o cale croită de iubire de țară, de buna chibzuință și de cunoștința trecutului și prezentului acestei țări; de la început până în ziua de astăzi el și-a rămas consecuent și la 4 aprilie nu susținea decât aceea ce susține și astăzi.

Dovadă ne sunt coloanele acestui ziar.

De câtva timp însă protivnicii noștri au adoptat programul nostru politic și, voind să-l aplice, nu numai îl duc ad absurdum, ci își mai dau silință de a încredința lumea că noi combatem acest program, în vreme ce nu combatem decât lipsa de capacitate a oamenilor ce vor să-l aplice.

Astfel „Românul“, în numărul de la 27 aprilie, arată cetitorilor săi cari sunt faptele patriotice ale guvernului. După aceea întreabă:

Ce făcură și ce fac în acest timp membrii și aderenții ministerului Catargi?

Membrii ai ministerului Catargi nu sunt decât bărbații politici al căror organ e „Timpul“, deoarece chiar o parte din partidul conservator a părăsit pe ministerul Catargi. Organ deci al aderenților ministerului Catargi e „Timpul“ îndeosebi „Timpul“.

Ei bine! Ce au făcut „Timpul“ pe când guvernul muncea pentru fericirea patriei?

Orice lovire din partea guvernului rusesc, susțin că cu dânsul este dreptatea și cu noi nedreptatea.

Așa zice „Românul“!

Am zis demult că oamenii cari scriu în ziarul „Românul“ nu sunt vrednici de a sta de vorbă cu noi: nu-i mai putem dar mustra pentru grosimea obrazului lor. Ne cuprinde însă o uimire cu totul obiectivă când ne vedem față cu fenomenala îndrăzneală de a rosti astfel niște cuvinte atât de grave, cu toate că acela care le rostește trebuie să știe că ele cuprind un neadevăr.

„Ne cere Basarabia: BINE FACE, zic ei PRIN BROȘURE“.

Zic ei?! ―

În o singură broșură s-a zis ceva de asemeni, și „Timpul“ a declarat scurt și lămurit că scrietorul acestei broșuri nu e membru al partidului conservator și că acest partid combate vederile cuprinse în acea una singură broșură.

„BINE FACE, zic ei prin ZIARE!“ urmează „Românul“.

În care anume ziar însă? Când? Cum?

Cu care anume cuvinte s-a zis din partea „aderenților ministerului Catargi“ că „BINE FACE RUSIA DE NE CERE BASARABIA?“

Îndeosebi „Timpul“, adevăratul organ al „aderenților ministerului Catargi“, când anume a rostit cuvinte din cari ar putea rezulta ceea ce zice organul sibariților?

Nu se știe și nici nu-i nevoie să se știe: „Românul“ nu voiește să producă decât un efect trecător.

Am dori însă ca în sufletul cetitorilor acest efect să fie temerea ca nu cumva „Românul“ să-și facă socoteală astfel:

„Dacă vom face ca mulțimea să crează că partidul conservator, fiind la putere, ar ceda Basarabia, ea va găsi că e mai bine să o cedăm noi, fiindcă suntem mai buni patrioți“.

Dar nu credem de cuviință a mai spune unde ajung oamenii cu asemenea socoteli.

Fără îndoială … nu la Panteon.

❦

NECROLOG

[4 mai 1878]

Dimitrie Petrino, cunoscut și sub epitetul de bard al Bucovinei, a încetat din viață sâmbătă 29 aprilie la 1 oră după amiazăzi în spitalul Brâncovenesc. Luni la 4 ore i s-a făcut înmormântarea la cimitirul Șerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălașa.

Familia sa e originară din Moldova, de unde trecu în Basarabia rusească și de aci în Bucovina, unde a fost născut Dimitrie. Însurat foarte de tânăr cu frumoasa fiică a baronului de Buchenthal ― boier român din Bucovina — fu adânc lovit de moartea soției sale, în amintirea căreia a scris cele dintâi și cele mai bune poezii: Florile de mormânt. Micei broșuri îi urmă în curând un volum mai mare, Lumine și umbre, apoi un poem epic, scris sub impresia lui Rolla al lui Alfred de Musset, intitulat Raul. Puțin după aceasta trecu din Bucovina în Moldova. Un defect, rezultat din tifos, adecă surzirea deplină de amândouă urechile, îl făcea impropriu pentru însărcinări publice de o activitate mai întinsă. Încă ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iași. Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmplat că și Petrino a fost ademenit prin făgăduințe, târât în vârtejul vieții politice și tot prin instigațiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent. În această vreme a publicat două poeme din care una, La gura sobei, e bună, cealaltă, Legenda nurului, e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în „România liberă“ și cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. Dar, în sfârșit, de mortuis nil nisi bene. Talent a avut, poet era! Cât despre celelalte calități ale caracterului, nu a inteligenței, ele astăzi nu mai sunt. E bine chiar că de la cei mai mulți oameni cari se deosibesc întrucâtva de turma cea mare și neagră, de turma celor răi și mărginiți totodată, nu rămân în urmă decât faptele inteligenței.

Înmormântarea poetului Dimitrie Petrino a fost simplă și tristă. Câțiva amici politici și câțiva stimatori ai talentelor lui, cu totul vreo douăzeci de persoane, erau adunate împrejurul cosciugului. D. N. Ionescu a rostit un discurs funebru plin de vervă declamatorie; a vorbit despre drepturile României asupra Bucovinei, despre regimentul al treisprezecelea de dorobanți, despre hotărârea românilor de a nu ceda Basarabia; ne-a spus că răposatul, fost milionar de mai multe ori și născut baron, a risipit avere, a lepădat titlu și rang, și-a părăsit țara, fiindcă era democrat și voia să trăiască ca democrat, fiindcă desprețuia deșertăciunea lumească și își iubea națiunea.

Cât de trist e a vedea un poet mort și a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?

În o viață atât de bogată și atât de zbuciumată, d. N. Ionescu nu a găsit decât un hârb democratic!

❦

O RECTIFICARE

[6 mai 1878]

„Războiul“ și după dânsul „Presa“ publică următoarea poezie, pe care o atribuie răposatului Ioan Eliad:

Meritul astăzi e fără nume, Plebeu, patriciu nu mai e-n lume, Progresul toate le-a sfărmat Și-ntr-un amestec le-a frământat. Astăzi patricii sunt contraccii, Și vezi miniștrii pe toptangii; Omul științei e bojogar Și medic mare un potcovar' Ateul astăzi e teolog, Giuvargiul arheolog; Azi ucigașul e dregător Furul de frunte judecători; Azi criminalul e virtuos Și virtuosul om vițios; Tot veneticul proprietar Și răspopitul funcționar; Vizionarii sunt diplomați Și ceaslovarii mari literați; Toți intriganții alegători, Toți patentarii legiuitori, Toți veneticii mari patrioți, Toți fanfaronii Mircii nepoți, Toți desfrânații mari moraliști Și toți bancherii mari publiciști. Toate veniră cu susu-n jos Și lumea geme de mult folos. Aceste toate nu sunt dovezi De-naintare? … Și-ncă să vezi!

Ioan Eliad (sau, după cum se numea mai târziu, Heliade-Rădulescu) a fost într-adevăr un om însemnat, dar poezia aceasta n-a făcut-o el. Ea e din pana lui C. Bălăcescu, scriitor cu mai puțin renume, dar cu mai mult talent poetic decât Eliad.

Poezia în original e intitulată Progresul și se află tipărită în biblioteca portativă editată de Eliad. E caracteristic pentru multe din reputațiunile noastre literare că toți îi citează dar nimeni nu-i citește.

❦

[2 august 1878]

De-o seamă de vreme „Românul“ năvălește aprig asupra „Presei“, inculpând-o că s-ar fi contrazicând, că ar fi susținut odată primirea Dobrogei, iar azi pledează contra ei. Lucrul stă astfel. „Presa“ în realitate nu s-a rostit până astăzi nici pro nici contra, dar a ținut seama de opiniile amânduror taberilor. În unul din ultimii ei numeri organul conservator a găsit de cuviință a da o deosebită atențiune moțatei moțiuni a celor patruzeci și șase din Cameră, spre a arăta, zice „Presa“, respectul nostru pentru orice opiniune care este rezultatul unei convicțiuni onorabile, iar pe de altă parte ca să supunem aprecierii publice modul de a vedea al unor bărbați distinși asupra unei așa de grave cestiuni.

C-un cuvânt „Presa“ nu s-a rostit încă, dar a comunicat publicului ei moțiunea, lucru ce-am făcut și noi, dar între … varietăți. Opiniunea celor patruzeci și șase, departe de a fi rezultatul unei convingeri, e rezultatul fricei. Cei patruzeci și șase, cu puține escepții, fac parte din acel partid de cumularzi din Moldova numit fracțiune, oameni foarte viteji când e vorba de-a da năvală la posturile și la moșiile statului, foarte sfioși însă față cu orice împrejurare care ne-ar sili la muncă serioasă și la gândire serioasă, iar în fruntea lor e iscălit d. Vernescu, adică un advocat bun, un om de ispravă și un orator simpatic în de altmintrelea, dar ale căruia calități ca om de stat sunt până acuma foarte problematice. După opinia noastră intimă d. Vernescu pare a fi singurul care a iscălit din convingere moțiunea.

„Românul“, căruia opinia celor patruzeci și șase din orta motio belferorum îi era foarte neplăcută, în loc de-a se lega de ei de-a dreptul, se leagă de „Presa“, ca și când „Presa“ ar fi susținut ca ale sale opiniile d-lor Holban, Pantazi Ghica, Anghel Rachierul, Misail, Fulger Șoarec ș.a.

Vom lua și noi motivele acelei moțiuni precum sunt reproduse în „Presa“ și credem că răsfrângerea lor ne va fi foarte ușoară. Iată-le:

1) Ceea ce a făcut, ceea ce face importanța noastră politică și istorică în această parte a Europei orientale este că sântem o națiune de rasă latină omogenă, ce rupem formidabila unitate a rasei slave.

Mergând a ne pune în contact, a ne amesteca cu rasa slavă din Bulgaria, pierdem această importanță.

2) Serbia a protestat când armata română s-a îndreptat ca să ocupe Vidinul, formulând pretențiuni etnografice și istorice asupra Vidinului. Nu mai este îndoială că guvernul Bulgariei va vedea cu un ochi foarte defavorabil ocupațiunea Dobrogei de către români; nu mai este îndoială că se vor ivi certuri continue între dânsul și guvernul român; Rusia, naturalmente, va interveni continuu ca să ne împace. Deci intervențiunea unui stat mare în afacerile unui stat mic, va să zică pierderea libertăței și independinței de acțiune a acestuia din urmă

3) Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă.

O armată considerabilă în Dobrogea va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui pe fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român.

4) Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zeci și poate sute de milioane. Cheltuielile ce vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce ne va putea da.

5) Când, în fine, după 10 ani 15 ani, vom fi cheltuit sute de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretest ca să ne ceară Dobrogea și … dacă aceasta va conveni și Rusiei … Dobrogea ne va fi luată cu mult mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia.

Ad 1 observăm că neluând Dobrogea nu mai întrerupem formidabila unitate a rasei slave și pierdem importanța noastră politică și istorică. Neluând-o tocmai, lăsăm drum liber Rusiei în Peninsula Balcanică. Iar amestecul și contactul cu rasa slavă e nedovedit, de vreme ce Dobrogea nu e locuită de bulgari, ci în cea mai mare parte de români, turci și tătari.

Ad 2 observăm că pretențiunile etnografice și istorice asupra Vidinului formulate de serbi sunt naturale, dar nu sunt c-o iotă mai îndreptățite decât cele ale României. În special Vidinul, înainte de a deveni turcesc, a fost când sârbesc, când românesc, când unguresc. Întreg malul drept al Dunării, de la Vidin până în Marea Neagră, turcii l-au luat de la români și nu de la bulgari, nici de la sârbi. În bătălia de la Kossovo craiul Lazăr al Serbiei fusese pe deplin bătut (1389), pe când la 1390 Mircea cel Bătrân e tot încă stăpânitor al malului drept al Dunării până în Marea Neagră, despot al Dobrogei și Domn al Silistrei.

Ad 3 observăm că populațiunile Dobrogei nu sunt sălbatece. Românii îndeosebi au mai multe mănăstiri în Dobrogea, în carii tagma călugărească e în mare parte chiar din țara noastră, au un mitropolit propriu (mitropolitul Proilaviei și al Dristului), iar tătarii sunt în cea mai mare parte emigrați din stepele Cubanului, adecă din Rusia, și sunt agricultori, care chiar din epoca așezării lor produceau însemnate cantități de grâu pentru export, ceea ce dovedește o regulată muncă agricolă, ce întrece cu mult trebuințele zilnice. Cine lucrează însă pentru export și devine producător și consumator în economia întreagă a Europei nu poate fi numit sălbatec. Tot cu acești tătari o companie engleză a lucrat drumul de fier de la Cernavodă până la Kiustengé și tot acești sălbateci au înființat în câțiva ani înfloritorul oraș Medgidia, care în mai puțin de 10 ani ajunsese la 20.000 de locuitori și 5000 de clădiri. Dd. Holban și Șoarec sunt cel puțin de zece ori mai sălbateci decât acești tătari. În fine lui Mircea Vodă nu-i era rușine de a se numi Domn al țărilor tartarice, lui Carol Vodă asemenea nu-i va fi rușine de a fi în parte și princeps Thartarorum Dobrodicii.

Punctul patru nu dovedește decât sfiala de muncă a fracțiunii. Țara este deja productivă, și o administrație compusă din oameni speciali, nu din cumularzi, postulanți și diurnași, o administrație din oameni cu cunoștințe economice și tecnice nu va cheltui un ban peste ceea ce poate da provincia însăși și va ajunge totuși la rezultatele cele mai bune. Roșii se înțelege că sunt incapabili de a introduce o asemenea administrație, care să procedeze cu cumpăt și să introducă pe rând și gradat reformele necesare, dar incapacitatea roșilor nu dovedește imposibilitatea lucrului.

Cât despre punctul 5 (că guvernul Bulgariei va găsi pretexte să ne ceară Dobrogea), el e copilăresc și ridicol. Mai întâi quo jure ar face-o aceasta invidiabilul guvern al Bulgariei?

Bulgaria fino-tartarică a hanului Boris (Mihail) nu poseda Dobrogea, Asanizii au avut-o, dar Asanizii erau, precum se știe foarte bine, români, iar după stingerea Asanizilor malul drept al Dunării au fost al Țării Românești. Etnologicește e o țară locuită de români, tătari și turci. Câteșitrele elementele însă sunt opuse slavilor și formează la un loc tocmai bariera ce rumpe formidabila unitate etc.

Din punct de vedere istoric, dreptul nostru asupra Dobrogei e incontestabil. Romană în vremea împăratului August și loc de exiliu a poetului Ovid, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Țara Românească, ea a rămas a Țării Românești până ce ne-au fost luata de turci și de nimeni altul. Dan II (1374—1386), după Engel unul din cei mai buni generali ai vremii sale, începuse război cu Șișman, regele cel din urmă al Bulgariei, pentru marginele adevărate ale Țării Românești de dincolo de Dunăre, un război căruia Mircea I îi pune capăt printr-un tratat de pace primit și încheiat cu bună-credință. Mircea, bătut la Kossovo, ca aliat al gerbilor, de cătră Baiazid I Fulgerul, se supune osmanilor la 1391, păstrând însă Silistra, Siștovul, Nicopole și Vidinul. În plină pace și fără nici un motiv, Baiazid ocupă la 1394 aceste locuri întărite, ceea ce-l face pe Mircea să ia parte la cruciata pornită de regele Ungariei, unde însă creștinii fură pe deplin bătuți la 1396. La 1398 Baiazid trece Dunărea și intră în Țara Românească, dar, hârțuit într-una de oștirile românești, el se retrage cu rușine peste Dunăre. După moartea în prinsoare a lui Baiazid, ajunge în Europa împărat turcesc Suleiman, pe care Mircea îl subminează sistematic și-l răstoarnă cu trupele și banii săi, puind în locu-i pe Musa, tot fiu al lui Baiazid, dar prieten personal și frate de cruce al lui.

În tot timpul acesta Bulgaria proprie este numai un vilaiet turcesc, desființată cu totul ca stat.

În fine, după ce Mohamed I învinge și omoară pe Musa, Mircea se vede silit a se pleca definitiv (1414) înaintea acestui Mohamed, a acestui Noe care a mântuit chivotul împărăției turcești din potopul tătarilor și din stâncele sfâșierilor dinlăuntru. De la 1414 încetează deci formal stăpânirea malului drept al Dunării, și Mircea e redus iar numai la titlul de comite al Severinului, voievod al Valahiei și duce de Făgăraș și Amlaș1.

Cu toate considerațiile acestea sau mai bine zicând tocmai în puterea lor nu înțelegem panglicăriile presei roșie.

Organul ministrului de externe vorbește de compensații suficiente. Noi am zis de la început că nu există compensații pentru Basarabia, precum nu există niciodată vro plată pentru o palmă măcar din pământul patriei. Aceste sânt lucruri sfinte, cari se pierd sau se câștigă prin împrejurări istorice, dar nici se vând, nici se cumpără, nici se schimbă.

Cumcă am ajuns de-a vedea trecut în protocoalele de la Berlin terminul umilitor de schimb e un fruct al domniei radicalilor care, nepuind nici un preț (amanet, chezășie, zapis) pe sângele vărsat al românilor, era neapărat ca ușurința lor să aibă drept urmare disprețul din partea Congresului. Clara pacta, boni amici. C-un tratat în regulă cu Rusia în momentul intrării în luptă nu mai era vorba de schimb, compensație etc., și Basarabia ar fi rămas a noastră împreună cu Dobrogea.

Dar asupra tuturor acestora vom reveni.

1. Cf. Eudoxius v. Hurmuzaki. Fragmente zur GeschtcMe der Romanen.

❦

[4 august 1878]

Știm prea bine că până acuma guvernanții noștri nu au nici o idee clară despre ceea ce trebuie să facă în Dobrogea. Știm de ex. că înțelepciunea guvernamentală așteaptă ca englejii să organizeze Ciprul, austriacii Bosnia și Herțegovina, Rusia provinciile din Asia Mică și apoi să întrebe prin agenții săi diplomatici ce-au făcut aceste trei puteri, pentru ca apoi și guvernul nostru să facă un conglomerat electic de măsurile cele mai diverse, a căror binefaceri să le reverse cu de prisos asupra populațiunilor Dobrogei.

Deocamdată ministeriul mai are și alt proiect in petto. Mai mulți bancheri din Viena ar fi propus să cumpere pământurile, numite ale statului, din Dobrogea, și să se parceleze între evrei, adecă să agricolizeze evreii precupeți din țară.

Nu ne îndoim că îndărătul acestei agricolizări mai sunt și intenții politice ale unei mari puteri care în virtutea împrejurărilor devine din zi în zi mai favorabilă atât statului român al Dunării cât și propriilor sale populațiuni române. Această putere e Austria. De pe când încă gurile Dunării și Dobrogea erau turcești s-au făcut și repetat adesea cererea către Înalta Poartă de-a încuviința colonizarea deltei cu supuși austriaci, ceea ce Poarta a refuzat cu stăruință. Ținta politicei austriace de-a se întinde cel puțin cu influența sa politică de la Adria pân' la Marea Neagră, necesitatea de piețe orientale pentru desfacerea mărfurilor sale, teama justă de precumpănirea elementelor slăvenești, toate acestea sunt armonizabile cu instinctul de conservare al neamului românesc și, având conștiință limpede despre rolul modest ce sântem meniți a juca în istoria acestei lumi din cauza izolării noastre depline de celelalte popoare romanice, e lesne de înțeles că razimul nostru viitor va fi o putere mai puțin esclusivă decât Rusia care, cu vrerea lui Dumnezeu și așa fiind scris în cartea sorții, ajungând stăpână pe Basarabia bunăoară, a știut să scoată până și din biserică limba românească, deși pravoslavia ar trebui să știe că un asemenea lucru e cu desăvârșire anticanonic și necreștinesc. Nu e vorbă, patriarhatul ecumenic al Constantinopolei au făcut tot astfel, biserica romană a urmat aceeași cale, dar urmările sunt cunoscute. Cu toate protestele și opunerea patriarhatului ecumenic, preoții greci, sfinții Metodie și Cyrill, au introdus limba slăveană la creștinatele nații slave, iar scaunul roman au avut și mai grele înfrângeri, căci biserica protestantă, în special Luther, au introdus în biserică limba națională. Și această respectare a limbii naționale în biserică e nu numai permisă, ci este de-a dreptul un postulat al Noului Testament. Națiile cari nu-l respectă ar trebui să șteargă din calendarul lor sărbătoarea Coborârei Sf. Duh asupra apostolilor, care în frumoasa concepție a Noului Testament pluti în limbi de foc asupra lor, arătând că în multe limbi vorbește spiritul sfânt al îngăduirii creștinești și al iubirii aproapelui. E cunoscut că după Coborâre apostolii au știut toate limbile pământului. Pomenim în treacăt că noi românii în special am fost în toți timpii un model de toleranță religioasă: episcopiile atârnătoare de scaunul papal, al Siretului (mai târziu al Băcăului) și al Milcovului, petrecerea fără supărare a armenilor și evreilor în țările noastre, libertatea de cult, garantată acestora prin anume hrisov de către Ștefan cel Mare, desele raporturi ale episcopilor catolici despre desăvârșita toleranță și respectul dovedit pentru cultul apusean de către popor, boieri și Domn (la sărbători mari Vodă și boierii luau parte la serviciul divin din bisericele catolice), toate acestea dovedesc că — cel puțin în această privință — n-am făcut niciodată ceea ce dorim să nu ni se facă nouă. E dar sigur că, în urma izolării noastre între elementele străine, acela din ele ne va părea mai preferabil și stâlp mai bun de razim pentru zile grele care respectează individualitatea noastră, altfel îndestul de inofensivă și tolerantă.

Cine ne alungă limba din biserică și din instrucția educativă (a școalelor elementare și secundare), cine nu ne lasă să fim ceea ce sântem a rupt-o cu conștiința noastră națională și cu simpatiile noastre intime, oricât de bune ar fi relațiile lui internaționale cu statul nostru. Numai o sectă fără de patrie și fără de simț istoric, numai cetățenii liberi, egali și înfrățiți ai universului întreg, numai republica universală, reprezentată la noi prin urmașii fanarioților, C.A. Rosetti ș.a., a putut da mână de ajutor unui element străin a cărui tendință este nimicirea noastră națională.

Am premis toate acestea nu pentru a repeta dreptele învinuiri contra republicanilor de la guvern, căci lucrul e știut de toată lumea și abia mai are nevoie de a fi repetat; dar pentru a arăta că, întru cât interesele Austro-Ungariei și României sunt armonizabile, neatingându-se nici una din rădăcinele existenței noastre, buna-înțelegere și o sinceră simpatie, bazată pe reciprocitatea intereselor, e nu numai cu putință, ci chiar foarte probabilă pentru viitor.

Așadar n-am avea nimic de zis în contra unei apropieri în relațiunile statului nostru cu statul austriac. Lucrul însă de care ni e teamă este că guvernul radical, fără experiență și fără cunoștința lucrurilor după cum îl cunoaștem, în loc de a armoniza interesele Austrii de la gurile Dunării cu ale noastre, să nu ne strice și mai rău, făcându-i aceleia promisiuni cari nu va fi în stare să le țină, căci împrejurările din Dobrogea sunt departe de a fi atât de lămurite decum li se par capetelor seci de la noi.

Comparând începuturile tuturor statelor, observăm la cel dântâi pas un lucru ce se repetă aproape în mod identic la toate și pretutindenea. Teritoriul întreg ocupat de un popor se privește ca aparținând statului. Așa sub regii romani și la începutul republicei tot pământul era considerat ca fiind al statului. Ceea ce aveau cetățenii romani era numai posesiunea bunurilor imobile. În vechiul stat germanic lucrul stă tot astfel. Speculum saxonicum și mai târziu Schwaben-spiegel păstrează în ordinea feudalității urmele unui drept originar conform căruia tot teritoriul era al statului, iar oamenii liberi stăteau după o deosebită ordine în legătură cu capul suprem al statului, cu împăratul. În cronicele românești ne întâmpină asemenea memorabila frază: La început tot pământul țării era pământ domnesc. În țările slave lucrul e acelaș, deși poate sub altă formă … c-un cuvânt originea proprietății imobiliare e pretutindeni posesiunea conferită de stat, pentru servicii anumite, mai cu seamă însă râzboinice. În acelaș spirit se aplica la noi bunăoară până mai ieri alaltăieri, adecă până la introducerea orbească a Codului Napoleon, împărțeala de pământ între membrii unei comunități răzășești care descindea adesea de-a dreptul dintr-o singură familie. Precum Cănteștii, Bălșeștii, Sturzeștii nu sunt decât membrii unei familii răsărite din bătrânul Canta, Balș, Sturza, tot așa Bucureștii nu sunt decât membrii familiei lui Bucur, Stoieneștii ai lui Stoian, Floreștii ai lui Florea ș.a.m.d. Se înțelege că între membrii egali îndreptățiți ai unei familii care s-a înmulțit la 3—400 de inși trebuia să existe un alt drept de moștenire decât acolo unde originea proprietății era cu totul alta, încât totalitatea moșiei răzășești era privită ca aparținând personalității juridice abstracte a bătrânului cutăruia ori cutăruia, iar membrii acelei personalități juridice, înrudiți de-a dreptul și răsărind dintr-o mamă și dintr-un tată, aveau părticelile lor de pământ în posesiune numai.

Această esplicare lungă a fost de nevoie pentru a lămuri că românii, ocupând noua provincie, să nu procedeze în mod barbar, apucând și stârpind rădăcina existenței economice a populațiunii, să nu crează că ceea ce se numește pământ al statului e într-adevăr al statului, căci acolo proprietatea e în acel stadiu genetic în care statul e privit ca personalitatea abstractă a cărui proprietate e teritoriul întreg, pe când elementele proprietății individuale sunt reprezentate sub forma posesiunei, conferite de stat pentru servicii ostășești. E caracteristic pentru statele primitive, că numai persoane abstracte pot fi proprietare în sensul dreptului nostru civil: adică biserica și statul. În faptă lucrul stă astfel: a statului român sunt numai acele locuri cari nu sunt a nimănui, res nullius; oriunde însă se ivește un posesor, fie colectiv, fie individual, la intrarea steagului român în acea țară el devine proprietar pe ceea ce posedă, rămâind a se regula numai modus vivendi pe proprietățile colective (pășuni, câșle etc.).

Astfel numai s-ar realiza de la cel dântâi pas în Dobrogea un progres real în viața juridică a poporului. Dar a procede în mod barbar, a lua vorba turcească de proprietate a statului în înțelesul strict și definit al proprietății private a statului, precum stă lucrul la noi în România, a deposeda turci, tătari, români și bulgari pentru a parcela pământul lor, câștigat cu sudori și cu sânge, la coloniști ar însemna a-și atrage de la început ura populațiunilor, ba a ajunge la conflicte sângeroase chiar. Elementele turanice din Dobrogea ne trebuiesc tocmai pentru că nu sunt slave. Ele trebuiesc cruțate, trebuie să se simtă în patria lor veche, dar într-o mai bună stare, sub o mai bună administrație. Cumcă prin aceasta slavii de acolo n-ar fi nedreptățiți se înțelege de sine.

Din nefericire superficialitatea și pospăiala în toate a radicalilor, cunoscuta lor lipsă de respect pentru orice rezultat al unei dezvoltări istorice, cultura lor mai mică decât a lucrătorilor de rând din Apus, ne dau și acum ca totdeuna o rea prevestire despre modul barbar în care vor procede. Dea Dumnezeu să ne înșelăm noi și să fie ei mai buni de cum îi cunoaștem.

Acum venim iar la punctul de la care am pornit. Numai pe locurile acelea cari nu sunt într-adevăr ale nimănui s-ar putea așeza colonii. Auzim că lumea noastră oficială e încântată de propunerea bancherilor de la Viena și că guvernanții noștri așteaptă proiectele de organizație ale Angliei, Rusiei și Austriei pentru a aranja administrația Dobrogei, care ar avea a se face de o comisie de diurnași.

Părerea noastră este alta. Ar trebui trimis un om cu foarte întinse cunoștințe administrative, financiare și economice, înzestrat cu puteri discreționare, care să unifice încet-încet țara cu patria mumă. Și ar trebui să fie un om mai în vârstă, nu un Pache, Mache sau Sache, scos din cutia unei curtizane pariziene și cules de pe ulițele Bucureștilor „pour civiliser en deux jours la sauvage Dobroudja“. Cel din urmă hamal turc ori tătar e un om mai prețios și mai folositor decât tot comitetul de redacție al „Românului“ bunăoară, nemaivorbind de alte ziare liberale.

Alți oameni trebuiesc acolo.

❦

[6 august 1878]

Din Petersburg ne sosește știrea că în ziua de 4 (16) august, adică ieri, doi indivizi au tras cu revolverul asupra generalului Mezenzow, șeful secțiunii a treia (al înaltei poliții), și că generalul a fost greu rănit.

Știrea are nevoie de confirmare și noi ne îndoim încă dacă s-a întâmplat într-adevăr acest atentat, care n-ar fi decât o repetare a celui comis asupra generalului Trepof de către Viera Sasulici, căci Mezenzow e urmașul în funcțiune al lui Trepof. Dar de s-a întâmplat sau nu e deocamdată lucru secundar. Ceea ce e caracteristic sunt știrile tot de această natură de care e încărcat aerul. Mai zilele trecute ziarele pariziane și cele din Viena cuprindeau știrea că s-ar fi atentat asupra vieții principelui de Bismarck.

O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicei universale, cari la noi sunt reprezentați prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.

Noi, cari suntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea barbarie, vom combate tendințele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind. Lucrul stă astfel. Cultura omenirii, adecă grămădirea unui capital intelectual și moral nu seamănă cu grămădirea capitalelor în bani. E drept că cei ce trăiesc astăzi se folosesc de rezultatele dobândite de alți cugetători înaintea lor, însă acele rezultate ei nu le capătă deodată, ca o strânsură părintească, ci trebuie să și le aproprieze prin o nouă muncă individuală, prin studiu. Civilizația omenească se-ncepe oarecum din nou și din fundament cu orice generație nouă, care, dacă nu e silită a repeta anevoioasele cercetări făcute de părinți totuși trebuie să-și câștige prin propria memorie și judecată cunoștințele lor. Prin urmare cercul de oameni într-adevăr culți cari conduc societatea și au fost în stare să-și aproprieze suma de cunoștințe grămădite de părinți, acest cerc e relativ foarte mic; împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapă și să aprecieze munca învățaților, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oameni cu cunoștințe jumătățite, semidocți sau inculți cu totul, caută a o amuța asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință. Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie. Această mulțime nu se recrutează mai niciodată la țară, între țărani, ci tocmai în orașe, între acei oameni produși în condiții nefavorabile și trăind în ele, cari crescuți închirciți fizicește și intelectual, cari n-au mintea clară și sănătoasă a omului născut și crescut în condiții normale. Chiar în orașe însă ei s-au înmulțit prin căderea micei manufacturi și victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu mașine de vapor.

Romanii și în vremea noastră englejii caută a înlătura aceste nevoi sociale printr-un sistem practic de colonizare, căci colonia e un canal de abatere a superfluenței populației care, rămasă în țară, ar îneca în valurile ei și statul și cultura.

În Rusia însă ne-ntâmpină ciudatul fenomen al tendințelor comuniste agrarii. Dacă socialismul orașelor industriale e esplicabil, deși nu justificat, cel agrar în vremile noastre nu are înțeles și mai ales nu într-o țară în care pământ nempărțit există cu prisosință și populația e rară.

Socialismul industrial pornește de la o iluzie economică. El ignorează pe deplin faptul că, chiar de s-ar împărți averea toată a claselor bogate între cele sărace, chiar de s-ar organiza altfel munca, mijloacele prime de existență nu se pot înmulți în infinit și că nevoile sociale trebuie neapărat să consiste în renumita disproporție formulată de Malthus, conform căreia populația se-nmulțește în progresie geometrică, adecă în pătrat, pe când mijloacele de trai se-nmulțesc numai în progresie aritmetică. Contra acestei legi, în temeiul căreia omul e condamnat la muncă aspră pentru a putea să-și întreție existența fizică, nu există remediu. Dar omul se distinge tocmai prin aceasta de lumea animalelor, că are o existență deosebită morală, că are o cultură a minții și a inimei ai cării hrănitoare sunt puțin numeroasele clase avute. A le răsturna pe acestea sau a le face existența imposibilă însemnează a dărâma temelia culturei.

Iluziile economice a sectei socialiste s-a lățit însă și în state în care n-au rațiune de a fi.

În Rusia, comunismul are o mulțime de adepți, și unora dintr-aceștia pare a fi căzut jertfă și generalul Metzentzow.

La noi în țară socialismul are asemenea adepți. Au început a apărea foi periodice care, scrise fără ortografie și fără primele cunoștințe gramaticale, totuși cred că cu acest minim capital de creieri și învațătură se poate reforma universul.

Cumcă liberalii noștri se bucură de progresul ideilor lor se înțelege de sine.

Mai la vale comunicăm proiectul de lege îndreptat contra socialiștilor din Germania, proiect destinat a se propune Reichstagului, care e convocat deja pe ziua de 9 septembrie anul curent.

❦

[9 august 1878]

„Românul“ repetează mereu fraza pe care a rostit-o de astă iarnă încă, cumcă la intrarea noastră în acțiune nu mai trebuia un alt tratat cu Rusia, de vreme ce convenția era cu totul suficientă și un nou tratat n-ar fi fost decât repetarea, id est un al doilea exemplar al convenției.

Discuțiunea, pusă pe acest teren pe care-l pune „Românul“, desigur că nu va înainta deloc dacă nu se va arăta geneza convenției. În faptă hagiul de la Livadia sau c-a făcut promisiuni pozitive, cumcă Basarabia se va retroceda, sau c-a păzit o ținută îndoielnică, nici a zis da, nici ba, lucru ce trebuia neapărat să convie rușilor. În vremea hagialâcului la Livadia era ministru de externe d. N. Ionescu, cel de incapabilă memorie.

Acest om cu puține cunoștințe și cu mai puțin talent de om de stat, profesor slab și orator bombastic, în dealtfel prototipul tuturor acelor nulități din Moldova cari se botează fracțiune liberă și independentă, văzându-se pus în capul trebilor, începuse a împăna posturile diplomatice, câte sunt, cu feciori de popă cari toată viața lor se ocupaseră cu advocatura de mâna a doua pe la tribunale și judecătorii de pace din provincie și acum, fără știrea lui Dmnnezeu, erau chemați să reprezinte maiestatea poporului român lângă celelalte maiestăți. În faptă politica d-lui N. Ionescu nu era nici una.

Politica externă a țării era în realitate purtată de d. I.C. Brătianu, iar d. Ionescu nici visa de ce se petrece la spatele d-sale și găsea numai că diplomația e un lucru plăcut și ușor chiar în vremi furtunoase. Cum începură a se limpezi lucrurile, d. Brătianu îi trimise d-lui Ionescu demisia scrisă gata acasă, neavând domnia lui decât s-o iscălească, iar primirea acelei demisii din partea M. Sale era deja gata în buzunarul d-lui prim-ministru, înainte de a fi gândit d. lonescu să și-o dea.

În această vreme în care la Ministeriul de Externe era o păpușă care nu știa nimic din câte se petrec și care era pus în jețul de ministru tocmai pentru că nu știa să dea nici o informațiune, hagiul de la Livadia a compromis pe deplin cestiunea Basarabiei și a României în genere. Purtarea d-lor pare a fi fost astfel încât Rusia era în drept de a-i considera sau mai bine de a-i deconsidera ca pe niște instrumente ale politicei rusești. Pe această clină primejdioasă, ministeriul român, nu din patriotism pe cât de ochii lumii, căuta un pretext ca să intre în acțiune, își oferea alianța etc. pe care Rusia o respingea cu stăruință. Ei bine, iată că sosi momentul, singurul moment avantagios în care puteau îndrepta colosalele greșeli ce le făcuse, puteau șterge promisiunile verbale ce le vor fi rostit, și liberalii noștri sunt din nou trași pe sfoară — cu voia lor proprie poate — puind temei pe vorbe măgulitoare în loc de-a încheia un tratat cu punctele pe i, în care să se garanteze fără înconjur și de-a dreptul Basarabia.

Acesta este istoricul pe scurt al fazelor cari au precedat misiunea Ignatief. Câtă vină și câtă greșeală a fost în procedarea guvernului va hotărî viitorul, noi putem ști numai atâta, că un tratat în regulă la intrarea noastră în acțiune era neapărat necesar, căci această intrare însemna alianța temporală cu Rusia, și acea alianță nu se putea face fără compensațiuni și fără garantarea, cu de-amănuntul stipulată, a integrității noastre teritoriale.

De aceea am strigat noi de pe atunci: zapis, chezășie, amanet. Tot de atuncea încă am spus că Rusia e hotărâtă să ne ia Basarabia, iar „Românul“ ne scotea ochii cu generozitatea aliatului nostru și cu admirațiunea care o are pentru armata și diplomația română.

E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot și de-a nu putea împiedeca nimic. Tot ce s-a întâmplat în urmă am prevăzut și, încărcați cu hulă și cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniștiți, știind că vremea ne va da dreptate și cuprinși de durerea că, puși afară din cercul vieții publice, nu puteam mișca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.

❦

[10 august 1878]

Din istoria mănăstirilor închinate știm câtă însemnătate avea odată pentru noi românii muntele Athos sau Sf. Munte, acea limbă de pământ a Peninsulei Chalkidice din Marea Egeică, care, purtând și astăzi numele unui gigant din mitologia grecească, a devenit în suta a zecea după Christos minunatul loc de conviețuire a mii de călugări. Republica de astăzi a călugărilor numără douăzeci de mănăstiri mari, 10 sate (skele), 250 de chilii izolate și la 150 de sihăstrii. Fiecare nație de lege greco-orientală are una sau mai multe mănăstiri, în care și azi vin în fiecare an vizitatori din Rusia, de la noi, din Ardeal, din Sârbia, din Bulgaria, Grecia, Asia Mică, Constantinopole ș.a. Călugării înșii, astăzi în număr de 10.000, între cari o mie de români, se recrutează din toate națiile de lege răsăriteană și trăiesc după regula Sf. Vasilie în deplină singurătate.

Sfântul Munte se bucură și astăzi de privilegiile foarte largi acordate de Murad II, pentru că i se supusese încă înainte de luarea Constantinopolei. Astfel nici un musulman nu se poate așeza în sfântul ținut afară de Bostangi-Aga, care întreține relațiile între călugări și sultanul. Guvernul acestei republici eclesiastice în mâna Sf. Sinod din Karias, frumoasa capitală a peninsulei; acest sinod e compus din 20 de delegați (de fiecare mănăstire unul) și patru prezidenți, cari în fiece an se iau tot din alte patru mănăstiri. Acest sinod ține disciplina și dispune cele de trebuință pentru anevoioasa administrare a averii mănăstirilor. Toate mănăstirile sânt închinate Pururea-Fecioarei și se împart în cultul lor astfel încât fiecare stadiu al vieții Maicii-Domnului e mai cu seamă serbat în una din mănăstiri.

Din vremi nemaipomenit de vechi există însă o deosebire între guvernul și administrația deosebitelor mănăstiri. Unele, chinoviile proprii, au un egumen, iar membrii lor au renunțat la propria lor voință și la averea lor și trebuie să se supuie necondiționat; pe când celelalte mănăstiri, monastira idiorhythma, au constituție republicană, își aleg în fiece an starețul și hotărăsc asupra afacerilor generale în soboare, la cari iau parte toți cei ce au dreptul de-a vota. În chinovii călugării trăiesc în comun, în celelalte mănăstiri trăiesc după plac, neprimind din partea mănăstirii decât pâne și vin. Altfel regula e-ndestul de aspră. Dar toate aceste sunt mai mult ori mai puțin cunoscute; ceea ce voim a face acuma este de-a atrage atenția asupra unei tendințe, ce merită toată lauda precum și toată încurajarea din partea publicului român.

După căderea împărățiilor ortodoxe a Bizanțului și a Trapezuntului, Sf. Munte a devenit obiectul unei deosebite îngrijiri din partea voivozilor români și a poporului românesc. N-avem decât a aminti că dintre cele 21 de abații mari, șase numai sunt fundațiuni ruso-bulgare, opt sânt fondațiuni românești și anume: St. Grigorie, Caracal Dochiarion, Cotlomușul, Xeropotamul, Pantokratoros, S. Dionis de Trapezunt și în fine însăși frumoasa și splendida Lavra. Nenumărate moșii se dăruiseră de către Domnii și boierii din țările noastre, bani și odoare și cu toate acestea până astăzi nu s-a văzut o mișcare de viață intelectuală între membrii români ai marii comunități religioase.

Acuma pentru întâia dată ne întâmpină o tendință într-adevăr vrednică de toată lauda. S.S. Arhimandritul Chiriac, român născut în Botoșani, a întreprins o călătorie prin țările noastre spre a aduna mai cu seamă cărți pentru înființarea unei biblioteci la schitul Cotlomușului, al cărui stareț este.

„Războiul“, espuind pe scurt remarcabila biografie a arhimandritului, acesta a răspuns prin scrisoarea de mai la vale, pe care o reproducem și noi.

Domnule Redactor

Mai multe organe de publicitate, între cari stimabilul ziar ce redigiați mai cu deosebire, au avut bunavoință a vorbi de modesta mea persoană, anunțând venirea mea în țară și scopul pios și românesc ce m-a adus.

Este foarte adevărat, domnule redactor, că unica mea țintă este să adun mijloace cu care să înavuțesc biserica română cu hramul Întâmpinarea Domnului, în schitul Cotlomușului de la Sântul Munte al Athosului, unde pronia cerească a voit să fiu stareț.

Această faptă, pentru mine, nu constituie, domnule redactor, un mare sacrificiu, ci o mare datorie ce schima de monah și cualitatea de creștin și de român îmi impun. Laudele, deci, ce mi se fac le privesc numai ca bunăvoință din partea presei române și încurajare pentru calea în care am pornit.

La rândul meu, mă simt dator, domnule redactor, a exprima, prin stimabilul dv. organ, gratitudinea mea tuturor acelor domni redactori, cari au găsit și vor mai găsi cuvinte binevoitoare pentru întreprinderea mea românească și creștinească și a vă ruga cu această ocazie, dacă este cu putință să luați inițiativa ca unii din dd. redactori și oricari alți cetățeni de o valoare oarecare să formeze un comitet, unde să se adune tot ceea ce dărnicia românească, în bani, cărți și obiecte, va contribui voluntar pentru biserica de la Sfântul Munte, română cu hramul Întâmpinarea Domnului.

Cred că cu modul acesta scopul se va atinge cu mai multă înlesnire. În adăstarea rezultatului propunerei ce luai curagiul a face, profit de ocazie, domnule redactor, a ruga Cerul să lumineze presa română ca să fie tot un focar luminător pentru scumpa noastră țară; iar d-voastră primiți binecuvântările duhovnicești.

De la smeritul în Hristos

Arhimandritul Chiriac,

Starețul bisericei Întâmpinarea Domnului

Până la formarea unui anume comitet, care să se ocupe cu strângerea de bani, cărți și obiecte, redacția „Timpului“ primește asemenea în păstrare cărțile, banii ș.a., pe cari cititorii noștri ori alte persoane din public ar dori să le ofere în folosul schitului și a bibliotecei, ce se va înființa.

Vom reveni asupra cestiunii.

❦

[12 august 1878]

Anunțăm cu plăcere tuturor cititorilor cari se interesează personal de soarta bărbaților ce aparțin la opoziție că am scăpat și de astă dată cu pielea curată. Generoșii noștri adversari nu ne acuză de trădare, cu toate că ar putea s-o facă atât de lesne.

Este într-adevăr o plăcere de a avea a face cu adversari politici atât de nobili, atât de buni și, înainte de toate, atât de sinceri, cari-ți arată de mai nainte primejdia ce te amenință, cursa în care ai putea cădea. „Românul“ în revista sa de alaltăieri dovedește lămurit că suntem niște trădători, niște oameni fără nici un simțământ de patriotism, și că nu ne sfiim a lucra fățiș și în toate zilele în interesul Rusiei, și cu toate acestea nu ne acuză de trădare, numai și numai din cauza patriotismului orb, căci este bun „Românul“ ăla, bun patriot, atât de patriot, încât nu-i poate trece nici prin gând măcar că ar putea exista trădători între români. Simțăminte atât de nobile, întotdauna frumoase, chiar atunci când nu le poți înțelege. Căci trebuie să mărturisim că noi, asupritorii patentați ai poporului, nu prea înțelegem de ce oamenii cari au aruncat la picioarele contelui Andrassy cadavrul sângerând al României cu cunoscutul cuțit înfipt în pieptul ei până la mâner să nu comploteze acuma și cu Rusia pentru a-i arunca și ei o bucată de cadavru.

Contele Șuvaloff a declarat el însuși

qu'il est fermement persuadé que la Roumanie elle-méme est interessée a ce que cette question soit resolue dans le sens des aspirations de la Russie1.

Adică guvernul radical și patriot a crezut de cuviință să-l convingă pe contele Suvaloff că România are un interes special a se lăpăda odată de blăstămata aia de Basarabia.

Contele Șuvaloff a înțeles-o după multă strădanie și a fost atât de bun să pledeze înaintea Congresului pentru interesul acesta eminent al României.

Opoziția susține acuma că guvernul n-ar fi trebuit să dea Basarabia; ergo lucrează în contra unui interes al țării. Oricine lucrează în contra unui interes al țării este un trădător; ergo opoziția este trădătoare. Orice trădător trebuie pedepsit; ergo opoziția trebuie pedepsită. Și cu toate acestea guvernul este atât de bun încât nici nu-i vine a crede că un român ar putea fi trădător.

Ce oameni buni! Ce inimi de creștin!

Foarte bine fac că ne iau așa dulce și cu bunătate. Este mijlocul cel mai bun de a ne face și pe noi roși — roși de rușine și mânie despre nemernicia și îndrăzneala cu cari nu se sfiesc a ne imputa lucruri de cari sunt capabili numai ei.

Să ne acuze și de trădare — am avea ceva de râs.

1. Protocol no. 9 al Congr., ședința de 29 iunie.

❦

TEODOR DÖRING

[12 august 1878]

Alaltăieri, marți, toți artiștii din Berlin au condus pe un amic al lor la cel din urmă loc de odihnă. Oricine a trăit câtva timp la Berlin trebuie să fi văzut o dată pe bătrânul Döring, unu din cei mai însemnați membri ai personalului Teatrului de Curte din Berlin, reprezentatorul ilustru de caractere bine pronunțate, care sâmbătă, trei ceasuri după-amiază, căzuse victima unei suferințe ce-l ajunsese în vremea vacanțelor din anul acesta. În persoana lui se săvârși din viață un actor a cărui ideal fusese a realiza întotdauna intențiele scriitorilor dramatici, o țintă pe care și-o și ajungea în mod neîntrecut, mai cu seamă în crearea rolurilor vesele. El s-a născut în 19 ianuarie 1803 la Varșovia. Părinții lui hotărâseră a-l face negustor, dar el părăsi în curând cariera aceasta pentru cea spinoasă de artist dramatic. În anul 1825 debută în rolul Iuliu în piesa Poetul sărac; în anul 1826 veni la Breslau și de aci la Mainz. Între anii 1832 până la 36 jucă la Mannheim, Carlsruhe și Hamburg. De la 1840 încoace a fost membru al Teatrului de Curte din Berlin.

Acu patru ani el serbă iubileul său artistic al unei activități de 50 de ani și cu ocazia aceasta a primit onoruri și distincțiuni nu numai din partea colegilor și amicilor săi, ci și din partea împăratului german, precum și din partea multor principi. La 15 iunie anul curent el jucă pentru cea din urmă dată rolul lui Attinghausen în Wilhelm Tell. În curs de aproape 54 de ani Döring a jucat aproape 300 de roluri deosebite, între cari cele mai principale sunt Mefistofiles, Natan, Attinghausen, Iust, Falstaf, Iago, Shylock, Șeva în Evreul lui Cumberland, Polonius ș.a.m. În vremea cât a stat la teatrul curții a jucat, după propria sa mărturisire, de 4900 de ori în 295 de roluri diferite. Teatrul Curții pierde într-însul unul din cei mai distinși actori, care va fi cu greu înlocuit.

❦

ANEXAREA DOBROGEI

[19 august 1878]

În ajunul de-a pierde o parte din patria noastră, Basarabia, și a adăuga la pământul strămoșesc ținuturile de peste Dunăre ale Dobrogei, credem că cestiunea aceasta trebuie cercetată mai cu deamăruntul și din mai multe puncte de vedere.

Cunoscând odată stipulațiunile respective ale Tratatului de Berlin, vom cerceta deci întru cât avem datoria și întru cât dreptul de a le urma.

Considerația care ni se impune chiar de la început este că actele noastre cari vor avea de obiect realizarea stipulațiunilor Tratatului sunt acte ce le vom face de astădată și pentru prima oară după sute de ani pe răspunderea noastră proprie. Oricâte ne-am fi închipuit în trecut despre drepturile noastre ab antiquo, fie cu, fie fără cuvânt, totuși marile puteri europene ne considerau parte ca pe niște vasali ai Turciei, parte ca pe niște epitropisiți ai Europei, și răspunderea pentru faptele noastre era adeseori ale suzeranului, dar și mai adesea ale epitropilor, așa încât părtinirea părintească a unuia ne scăpa adesea de supărul poate mai puțin părintesc al celuilalt din ei. Legați de-o împărăție pusă sub epitropie din cauza bătrâneții ei, noi, popor tânăr de ciobani, deveniți plugari abia de la 1830 încoace, croirăm cu ușurința ce ne caracterizează planuri de politică europeană și ne amestecarăm în certele celor mari, fără a pricepe politica lor, urmărită de veacuri cu stăruință de fier și cu mijloace uriașe, cășunându-le, de nu primejdii serioase, ceea ce nu suntem în stare, totuși însă vexațiuni pe cari ei le treceau cu vederea tocmai din cauza atârnării noastre relative.

Mai este însă același caz și astăzi? Ca și fiul pierdut din parabola evangheliei, noi ne-am pierdut din calea istoriei noastre adevărate, am cheltuit în mare parte moștenirea părintească pe formele goale ale unei civilizații străine pe care n-am avut nici timpul, nici mijloace îndeajuns spre a ne-o apropria, și azi, cu mult mai săraci în puteri decât acuma douăzeci de ani, noi ne vedem puși înaintea unor întrebări, pe care trebuie să le dezlegăm, deși viața ușoară de până acuma nu ne-a înțelepțit decât prea puțin.

Nu e vremea de a ne face unul altuia imputări: cel puțin nu în această privire. Națiunea va judeca la momentul oportun pe cei ce merită să fie judecați și va mustra pe cei ce s-au jucat cu interesele ei. Noi, abstrăgând deocamdată de la orice polemică, vom privi cestiunea cedării Basarabiei și luării în posesiune a Dobrogei într-un mod cu totul obiectiv și fără a face fraze.

Premisa de la care pornim și pe care credem că ne-o consiliază orice român cu minte este că trebuie să ne supunem Tratatului de Berlin, mai ales acum și după câte s-au întâmplat. Ar fi fost mai demn poate dacă de la început urmam o altă cale și ne îndeplineam cu sfințenie și curaj misiunea ce ni se impunea de către Tratatul de Paris, ar fi fost mai cu minte poate de a face cauză comună cu popoarele de peste Dunăre abia atuncea când am fi putut regula cestiunea singuri și fără costisitorul ajutor de peste Prut, dar în sfârșit în cartea sorții a fost scris, ca să fim împresurați de mreaja ademenirilor de dinafară și a vanității dinlăuntru și să jertfim bunuri câștigate și sigure pe bunuri necâștigate încă și închipuite poate. Înainte de un an eram poate în stare de a schimba multe din cursul evenimentelor; astăzi evenimentele petrecute în mod fatal ne silesc sub jugul lor. Ieri încă puteri egale își țineau cumpăna și micul nostru adaos ar fi înclinat limba într-o parte ori într-alta, astăzi nu mai avem nimic din importanța ce ne-o dăduse un moment mare și solemn din viața noastră. Nefiind ieri cu dreptatea, astăzi dreptatea nu e cu noi.

Deci să ne supunem certării, adecă Tratatului de la Berlin.

Întâi: Basarabia ni se dăduse pentru a ne indica rolul nostru la gurile Dunării și ținerea acelei fâșii de pământ era pentru noi o misiune europeană. Aceeași Europă care ne-a redat-o a găsit de cuviință să ne-o reia și ne-a oferit Dobrogea, reînnoind un mandat dat pe tăcute prin Tratatul de la Paris, mandatul adecă de-a păzi libertatea celei mai importante artere a negoțului răsăritean, nu atât prin puterea noastră proprie, pre cât prin lipsa de amestec a unei puteri mari, oricare ar fi aceea, a cărei preponderanță ar deveni hotărâtoare prin posesiunea exclusivă a gurilor Dunării. Meniți a fi proprietarii unui bun asupra căruia toate puterile mari vor să aibă servitutea liberei întrebuințări, slăbiciunea noastră e o garanție; pe când o putere mare în locul nostru, legată chiar prin tratate juruite, ar ști cu vremea să dispună în mod discreționar de un bun atât de prețios pentru toți sau cel puțin ar ține legați pe mulți și i-ar paraliza în acțiunea lor politică prin gingășia unei libertăți de navigație garantată numai prin șiruri negre pe hârtie albă. Deosebirea între noi și dispuitorii Europei e că ei ne iau o provincie și ne dau alta, privind lucrul în sine ca foarte indiferent, pe când noi simțim cu vioiciune că ni se rupe o bucată din patria noastră străveche, lucru ce nu se poate compenza nici prin bani, nici prin drepturi nouă, nici prin cesiuni de teritoriu.

Durerea noastră e drept că nu mișcă pe nimeni, dar presupunem totodată că nici un om înțelept din diplomația europeană, nici chiar aciia ce ne sunt contrari, nu ne vor lua a nume de rău un resentiment ce e natural și care-și poartă justificarea în sine însuși.

Vederat e asemenea că, deși stăm înaintea unor hotărâri a căror întreagă răspundere cade asupra noastră, totuși libertatea noastră de deciziune și de acțiune e departe de a fi atât de largă precum ar cere-o gingășia momentului. Obiectele stipulațiunilor Tratatului de Berlin, Basarabia și Dobrogea, sunt ocupate de trupele împărătești; ba chiar mijlocul țării e pentru un an calea deschisă pentru mișcarea din și înspre Bulgaria a acelor trupe. Și cu toate acestea trebuie să ne hotărâm. Mai mult încă. Pe când suntem siguri de simpatiile populațiunii noastre din Basarabia, nu suntem încă siguri de acelea ale dobrogenilor, încât s-ar putea repeta și față cu noi scenele ce se petrec, cu austriacii în Bosnia, cu rușii în Lazistan și poate în curând cu muntenegrenii în părțile anexate ale Albaniei, cu sârbii în ținuturile locuite de moametani. Acest lucru ne-ar fi indiferent dacă noi, ca stat și ca națiune, am împărtăși punctele de vedere cari au hotărât acțiunea tuturor beligeranților în cestiune; dar noi — precum am declarat-o solemn de la început — n-am întreprins un război de cucerire trecând Dunărea, ci am întins numai preste Dunăre acțiunea noastră defensivă. Dacă n-am putut fi consecinți în lucruri pe cari ni le-au impus alții, să fim cel puțin consecinți în lucruri în care suntem liberi de a fi.

Deci dacă pe de o parte noi ne supunem și primim Dobrogea, pe de altă parte cestiunea cum s-o primim, adecă a modului luărei în posesiune, e mai grea decum s-ar pare la prima vedere, grea din cauza împrejurărilor, grea prin necesitatea de a fi consecuenți cu declarațiunea făcută la intrarea în luptă, grea în fine prin modul de-a armoniza o anexiune de teritoriu pe care de aproape 500 de ani am pierdut-o către turci cu întreaga noastră manieră de-a privi lucrurile, cu moralitatea noastră politică, cu sentimentul nostru de dreptate.

Să nu se uite un lucru. Tratatul de Berlin însemnează într-adevăr o înțelegere între toate puterile cele mari, dar acea înțelegere e numai formală. Sub forma netedă a articolelor așezate pe o hârtie care nici se supăra nici bănuiește fierb totuși dușmăniile și esclusivitatea intereselor; din cutele păcii, decretate în mod formal și solemn, se scutură insurgenții din Bosnia, liga albaneză, nemulțămirile din Rumelia, revolta lazilor, rezistența Porții contra cererilor grecești, iar pentru noi: concediarea cu nepusă în masă a colonelului Fălcoianu și repatriarea cerchezilor în Dobrogea. Să ne înțelegem. N-am fi avut nimic contra repatrierii sub auspiciile noastre sau sub auspiciile voinței liber exprimate a provincialilor dobrogeni, însă repatriarea energicului dar turburătorului element sub scutul ocupației rusești poate avea o altă semnificație când cunoaștem înlesnirea cu care acești oameni, mercenari de meserie, se pun la serviciul orișicui și când din cazurile citate, avem dreptul de-a ne îndoi despre sinceritatea omnilaterală a stipulațunilor Tratatului de Berlin.

Nu ne e frică de acești oameni, precum austriacilor nu le e frică de bosniaci sau rușilor de lazi, căci Dobrogea e departe de a avea prin natura ei fizică o atât de însemnată putere defensivă ca Bosnia și Lazistanul. Dar a împușca în oameni ar însemna a preface anexiunea pacinică în cucerire, ar însemna a împărtăși punctul de vedere a tuturor celora cari s-au luptat cu turcii în acest război, ar însemna a deveni complici cu ei și a consfinți prin această complicitate pierderea pe de-a pururea a Basarabiei. Cu ce drept ne-am plânge de-o nedreptate, pe care am comite-o noi înșine de a doua zi chiar? Cu ce drept ne-am plânge că poporul nostru se-mparte ca o turmă necuvântătoare, când noi înșine am trata ca pe-o turmă necuvântătoare părțile unui popor care și el are mari calități și mai cu samă o mare și nu tocmai neîntemeiată susceptibilitate națională? Sau poate turcii din Dobrogea, cu strălucitul lor trecut militar, ei, cuceritori în trei continente, se pot privi ca o turmă făr' de voință, căreia nu-i pasă sub ce stăpân încape?

Într-alt număr al „Timpului“ am anticipat cestiunea de principiu ca și când ar fi fost hotărâtă deja, pentru că știrea, adusă de bine informata „Corespondență politică“, cumcă guvernul nostru umblă să precupețească de pe acum pământul Dobrogei, ne indignase. Același principiu moral care ne dictase respect pentru averea privată din Dobrogea ne dictează și șirurile acestea, cari ating modul politic al luării în posesiune. A face ce fac toți, adecă a lua și stăpâni cu baioneta, e lucru ușor; a păstra însă acest Orient în miniatură, cu tot amestecul său de popoare, a dovedi că sântem destul de drepți și destul de cumpătați ca să ținem în ecuilibru și în bună pace elementele cele mai diverse este o artă, este adevărată politică pe lângă care politica forței brute e o jucărie.

Dar, înainte de a hotărî definitiv datoriile ce ni le impune nouă în special anexarea Dobrogei, ne abatem puțin pentru a arăta dreptul nostru la aceasta. Dreptul nostru este istoric. Dacă împrejurările sunt de natură a-l sprijini, cu atât mai bine; însă în orice caz, fără acest sprijin, ar fi un drept nud, de a căruia întrebuințare ar trebui să ne ferim.

Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpânită de geți, cari, îngemănați într-un singur stat cu dacii, țineau amândouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar Dobrogea e în mânile romanilor, iar dacii și geții trecuseră de mult dincoace de Dunăre și se așezase definitiv aicea. Pe timpul împăraților Dobrogea era populată, în orașe, de comercianți greci, pe șes, de sciții plugari și făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilație din veacul al 7-lea după Crist, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează orașele Dionisopolis, Bisoi, Timum, Tirissa, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii grecești de negoț (Cf. Ravennatis anonymi cosmographia, IV. 6) iar Pliniu bătrânul citează ca orașe scitice Afrodiaias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerariul lui Antonin numărăm de la Silistra (Durostoro) până la Noviodunum (Tulcea) șase orașe mai însemnate: Transmarisca (Turtucoaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimis; iar de la Novoiodunum (Tulcea) până la Callatis (Mangalia) două orașe: ad Salices și Tomis (Küstengè). Dacă mai adăogăm încă o parte din orașele Mesiei inferioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de orașe în acea provinție, dintre cari cele mai multe au pierit fără de nici o urmă. Rămâind moștenire împărăției Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată, ca și Principatele românești, de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani și în fine de tătari. Într-adevăr, pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovții, un neam fino-tartaric, își părăsi așezarea de lângă Volga și ocupă țările române, din cari au gonit pe chazari și pecenegi. Cumcă în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpânea în Dobrogea pecenegii se dovedește prin multe nume actuale de pârâuri și localități. Scoși au fost pecenegii de cumani, aliații viguroși ai Asanizilor contra Bizanțului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sunt scoși din țară de către tătari, cari se așezară cu predilecțiune în Dobrogea și sunt până azi acolo. Existența lor în acele părți îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, în toată forma, domn al țărilor tătărești. Astfel provincia a fost stăpânită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care a trecut prin țările noastre, deși această stăpânire n-au întrerupt continuitatea de drept a împărăției bizantine, care-și mănținea garnizoanile și organizația provincială mai cu seamă în orașele țărmurene și în olatele mai mult puțin întinse ale acelor orașe. Cu succes au fost luate orașele țărmurene de către Asanizi, pe când șesul însuși pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul țărilor tătărești, Dobrogea, de la Șișman Vidinul și malul drept până la Silistra și le-a și ținut toate acestea, până ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupând cetățile românești Isaccea, Silistra și Giurgiul, precum ocupase Nicopolul și Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populația Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărască.

În vremea migrațiunii popoarelor, deci și în vremea venirii bulgarilor cât și mai târziu, atât Dobrogea și țările române se considerau ca aparținând împărăției bizantine și anume Țara Românească și Moldova făceau parte, adesea numai nominal, din Mesia inferioară. Anonimul din Ravenna zice:

Asemenea peste fluviul Dunării sunt următoarele cetăți ale Mesiei inferioare; Porolissos etc., între cari Sacidaba, Ponti Aluti, Romulos, Zarmisegethusa ș.a. cari, după tabla Pentingeriană și după Ptolomei, se află fără contestare dincoace de Dunăre.

Urmași ai dacilor și romanilor și cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sunt împrejurările chiar.

Într-adevăr, petițiunile uniforme ale bulgarilor din Rumelia, cari declară că nu vor a trăi alături cu mohametanii, și că or unii or alții trebuie să iasă din țară, aprobarea indirectă a acestor petițiuni cuprinsă în răspunsul principelui Dondukof-Korsakof; vestita programă despre organizarea Bulgariei, trimisă din Belgrad cătră „Norddeutsche Allgemeine Zeitung“, în care se stabilește confiscarea averilor geamiilor și vânzarea cu toptanul și pe prețuri de nimica a bunurilor imobile ale musulmanilor din Bulgaria, toate acestea sunt de natură a face pe mohametanii din Dobrogea să piardă orice gust de a fi lipiți de o provincie în care majoritatea generală ar estermina majoritatea locală.

Dar dacă dreptul nostru istoric și împrejurările sunt îndestul de puternice față cu Bulgaria și cu alte puteri, lucrul nu stă tot astfel față cu chiar populația Dobrogei. În privirea acesteia maxima jus posterius derogat priori e-n vigoare. Locuitorii Dobrogei sunt adevărații proprietari ai ei și dreptul nostru istoric alături cu posesiunea lor de fapt se poate compara cu un hrisov vechi domnesc alăturea cu proprietatea reală, mai ales când n-a fost acest drept istoric cauza intrării noastre în război, mai ales când am declarat că nu trecem Dunărea ca să cucerim.

Afară de Delta Dunării și insulele, care sunt incontestabil ale noastre, căci ne-au fost hărăzite și prin Tratatul de la Paris și se țin de noi prin chiar natura teritoriului, apoi, fiind nelocuite, nu ne impun datoria de-a ține seamă de voința legitimă a altuia, celalalt teritoriu al Dobrogei îl primim într-adevăr, dar numai c-un titlu veritabil de drept, cu consimțământul populațiunilor.

Cum se vor întreba populațiunile, prin plebiscit sau pe altă cale, e o cestiune de detaliu. În orice caz n-ar fi o cestiune de dominare ci de conviețuire, căci nu e vorba de cucerire, ci de uniune.

Această atitudine credem că ar fi pe deplin corectă. Ar fi corectă din punctul de vedere al moralității politice, ar fi conformă cu maniera de a vedea a unui popor care, fiind însuși în mare parte apăsat și supus sub popoare străine, nu voiește a face și el cea ce dorește să nu i se facă.

Apoi ni s-ar dovedi în mod pipăit cumcă stipulațiunea respectivă a Tratatului de Berlin e sinceră și în fine n-ar mai fi vorba de schimbul Basarabiei, cel puțin nu pentru conștiința noastră națională.

Se înțelege că nu dăm nimănui lecțiuni de morală politică și de dreptate. Dar pentru un popor mic e primejdios de a imita procederea celor mari și singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu șapte peceți.

Cazul consultării populațiunii în privirea aceasta nu e cel dintâi, deci nu e unic. Nizza și Savoia, cedate Franței printr-un tratat în regulă, au fost consultate și au primit a fi anexate; într-un mod asemănător se poate consulta Dobrogea. Sau, dacă acest mod s-ar părea nepotrivite cu starea Dobrogei, atunci se va găsi o altă formă legală corespunzătoare. Cu această ocazie s-ar dovedi totodată și dorințele speciale ale provinciei și prerogativele cari le-ar cere gințile deosebite pentru a-și păstra individualitatea.

S-ar dovedi c-un cuvânt modul de conviețuire pe care-l doresc populațiunile. Raționamentul nostru trebuie să fie următorul:

În război am pierdut o provincie și n-am câștigat nimic; să vedem acuma dacă avem destul sentiment de dreptate și dacă inspirăm destulă încredere pentru a câștiga o provincie pe cale pacinică și numai pe cale pacinică.

Acesta e singurul protest pe care-l putem ridica fără a jicni pe nimenea, dar și fără a lovi în noi. Sentimentul de naționalitate a poporului român e prea viu pentru ca guvernul lui să poată face abstracțiune de dânsul. Deci, constrânși a fi înțelepți în procedarea noastră și independenți fiind acuma, adecă liberi de a muri de arma celui mai tare, să păstrăm cel puțin pân' în ultimul moment mândria și sentimentul dreptății noastre, cari ne sunt absolut trebuitoare pentru momentul când existența noastră, de astă dată atârnând ca frunza pe apă, ar fi din nou pusă în cestiune. Greutatea e: de a împăca exigențele simțului nostru național cu succeptibilitatea, asemenea naturală, a fostului nostru aliat.

În cazul când populațiunile Dobrogei ar fi contra anexiunei în forma ei cea mai blândă chiar, de ex. contra uniunii personale, atunci ar fi un semn: 1) că stipulațiunea Tratatului de Berlin relativă la aceasta a fost subminată de mult de contralucrările unei puteri mari; 2) că ni s-a preparat o mreajă care să ne consume puterile și mijloacele în lupte sterile, al căror rezultat — cel mai bun chiar — ar fi cucerirea unei provincii c-un climat în mare parte nesănătos și care nu ne-ar aduce nici un folos pentru cincizeci de ani; căci n-avem nevoie a spune, ceea ce toți știu, cumcă de când Dobrogea e cunoscută — adică de 2500 de ani aproape, de la Herodot și până azi — ea a fost o provincie mlăștinoasă, puțin populată, foarte fertilă, dar și foarte nesănătoasă, care numai sub cârma de fier a poporului roman putuse ajunge la un grad de înflorire relativă. Dar cum a căzut cauza acelei înfloriri, adică Roma, toată suprafața Dobrogei, lăsată la discrețiunea agenților naturei, cari-o stăpânesc, redeveni repede pustiul care-a fost întotdauna, un pustiu care atrage prin fertilitatea lui mereu colonii nouă, dar pe care le și stinge cu aceeași repejune cu care le atrage.