[9 decembrie 1878]

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 și salvatorii de la 66 d. G. Mârzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perindate dela suirea Măriei Sale pe tron și până astăzi.

Nervus probationis espus în broșura d-sale este că pricina agitărilor și răsturnărilor ministeriale provine nu atât din deosebirea de principii cât mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat și esistă încă între bărbații ce joacă la noi rolul de oameni politici și de bărbați de stat. Acești oameni — martirii de la 1848 și salvatorii de la 1866 ― sunt după d-sa: frații Brătianu, C.A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Crețulescu și încă alți vro câțiva.

E un sâmbure de adevăr în teza pe care voiește a o dovedi d. Mârzescu și e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din țară sunt strânse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii. Când ne aducem aminte de înaltele făgăduințe și de programa stabilită la Mazar Pașa, apoi de deplina deviere de la ea, atât în viața interioară a statului, cât și în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deși nu toate grupurile politice sunt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere și de a se mănține. Cumcă pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile și … imposibile, cumcă cutare grup se poreclește cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat. Dar ceea ce d. Mârzescu nu espune în broșura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sunt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mârzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ș.a. au voit să ajungă la însemnătate în viața statului exploatând mizeriile poporului. Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existând cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încât e cu desăvârșire indiferent numele individual care ar fi ieșit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, și sub cultura adevărată înțelegem pe cea productivă. Exceptând câteva centre din țară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producției naționale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-și menaja un doctorat în drept și toți aceștia se-ntorc apoi în țară cu pretenția de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mârzescu în toate laturile și vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici și va vedea că sunt în cea mai mare parte tineri advocați. Și, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toți deodată, încearcă de-a veni cel puțin pe rând la ea și a se folosi pe cât se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpușeria constituțională.

Și, fiindcă nu există între acești oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toți au aceleași nevoi de căpătuire și aceleași tendințe, inventează cel puțin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeași marfă veche. Între capi iar sunt o mulțime de oameni — de o necontestată inteligență, n-o negăm — dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-și mai re-mprospăta averile sau cel puțin numele și influența personală. Și, dacă sunt deosebiri reale, acelea nu sunt în genere dictate de grupuri de interese naționale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută și de un caracter mai onest asemenea înnăscut. Fiind însă că mintea și caracterul sânt totdeuna mai rare decât stupiditatea și lipsa de caracter, de aceea vom vedea că partidul cel mai numeros din țară, roșii, e totodată acela care reunește în sânul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică și invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gândesc nimic și nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfășură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricât de lipsiți ar fi de cunoștințe speciale și de resort, sunt advocați. Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcându-se mitropolit și pe altul general de brigadă, căci unde-i leafă apare și advocatul; restul îndatoririlor și-l aranjează apoi într-un chip cât se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice și în cea mai mare parte nu le au.

Organizația de astăzi a favorizat fuga de muncă, ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca să trăiască sau să se îmbogățească din averea lui, și tot organizația aceasta a făcut și pe alte clase să crează că numai prin politică poți ajunge la ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-și caute de treabă, fac politică; profesorii de licee și de școale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanți, actori chiar, toți fac politică, pentru a parveni. Și acesta e răul cu desăvârșire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupându-se însuși nervul vieții oricării societăți, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranța de îndreptare. Armata noastră poate câștiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenții noastre dar acest lux nu va opri descompunerea sângelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.

❦