[13 decembrie 1879]

Ascuțirea cestiunilor curat interne în cestiuni internaționale e pretutindene o dovadă de slăbiciune a statului. Astfel vedem corpul glorioasei odinioară Turcii deschis tuturor înrâuririlor străine, încât chiar existența acelui stat atârnă de echilibrarea în care o țin interese străine, nu de puterea vitală a chiar poporului turcesc. În finanțe amestec, în administrație amestec, ba chiar în legislație amestec, precum ne-o dovedește această reformă ce i se impune pentru Asia Mică.

Un caz analog cu cel al Turciei ni-l prezintă România în timpul guvernului roșu. Cestiunea izraelită, curat internă și a se rezolva numai prin noi înșine, ni se impune cu strășnicie dinafară, ba până azi încă independența nu e recunoscută de unele părți sub pretextul neinvocat, dar invocabil, că cutare sau cutare putere nu e mulțumită cu satisfacțiunea dată de noi art. 44 al Tractatului de Berlin.

Și ce rol de deplină duplicitate juca atunci firma Brătianu?

În străinătate promitea tot.

În țară jura a nu da nimic.

Chiar amicii actuali ai roșilor nu tăinuiau deloc resentimentele lor față cu această politică de duplicitate bizantină, de vecinic neadevăr, de subterfugii nedemne, a căror țintă pretextată era Patria, al căror scop real însă era de a fi în două luntre, de-a nu pierde popularitatea pe de o parte, sprijinul pe care li-l dau interesele străine pe de altă parte.

În chestiunea drumurilor de fier același lucru.

În țară toate foile și foițele subvenționate din fonduri polițienești, precum și toți agenții de bursă mascați în redactori și deputați, susțin din toate puterile că numai pur și simplu interesul nației-i face să susție cu foc și cifre răscumpărarea, în afară promit a ne da legați cu drum de fier cu tot pe mânele acționarilor și a judecătorilor din Berlin.

Incidentul amendării legii de către d. Ferechide străfulgeră deodată întunerecul plin de cifre închipuite și ne face să fim spectatorii adâncei decadențe a unui partid care de mult nu mai are încrederea țării și ai cărui mașini votatoare sunt pururea gata de-a zice „da“ la toate monstruozitățile financiare și juridice pe cari le-ar naște patronii lor ce țin traista cu grăunțe, chiar dacă acele monstruosități ar avea de scop aservirea și umilirea patriei lor.

Dacă partidul conservator n-are mania de a căuta popularitate, de a face făgăduințe goale de scădere de biruri, de a linguși patimele rele, de a abuza în folosul partidului de idealele naționale, el pe de altă parte n-are nici lipsa de conștiință de-a se răzima pe străini. Geaba dar presa roșie califica ministerul Catargiu ieșit din bătaia din picior a d-lui de Radovitz, astăzi se vede limpede cine atârna de acele bătăi din picior și cine nu. Căci și sub conservatori a fost vorba de răscumpărare, însă de o răscumpărare reală, care impunea Societății lichidarea, după ce-și va fi plătit toate datoriele, va fi îndeplinit toate contractele ei financiare, după ce c-un cuvânt Societatea însăși s-ar fi desfăcut de obligațiuni, de priorități, de sarcine de tot felul. De aceea însă cabinetul conservator nici a promis ceva în afară, nici a amăgit poporul că e pur și simplu numai în interesul lui de a răscumpăra căile ferate, căci orice cap sănătos înțelege că era o conciliare de interese bilaterale care se propunea și, fiindcă condițiile guvernului român de atunci erau juridicește atât de strâns închegate, ele n-au convenit acționarilor, și răscumpărarea a căzut înainte de a se dezbate chiar, un semn mai mult că numai bătăi din picior nu puteau fi la mijloc.

Nu spunem că aceasta ar fi un merit al partidului conservator, căci împlinirea datoriei nu e un merit. Arătăm numai cum s-a petrecut lucrurile pentru a stabili comparația între serioasa și clara atitudine a cabinetului Catargiu și între mlădioșia timidă cu care un ministru al României promite astăzi acționarilor din Berlin că nu numai el, ci cabinetul întreg va cădea dacă se va schimba o iotă din proiect.

Oare natura statului în genere, a celui român îndeosebi, e de a fi stăpânit prin amăgire, prin neadevăr?

Căzut-am noi românii atât de adânc încât orice panglicărie cifrată să ne ia ochii, ca să nu vedem mrejile de păianjen pe cari ea le ascunde? Oare încrederea oarbă în oameni cari au amăgit-o în toate cestiunile să fie demnă de o nație care crede în viitorul ei? Oare tinerimea noastră nu mai are alte idealuri decât acela de-a parveni fără muncă și prin veștejirea caracterului ei, prin lingușirea șefilor unei societăți anonime de esploatație?

E drept că partidul conservator nu are, ba nici poate dispune de armele roșilor. De douăzeci și trei de ani și mai bine „Românul“ nu face alta decât să calomnieze și să ponegrească tot ce e prob sau inteligent în România, de douăzeci și trei ani s-a adunat un capital atât de mare de calomnii și de neadevăruri, de insinuațiuni și inculpări în contra unui partid care a găsit tot atâția ani că nu e nici de demnitatea lui de-a răspunde fabricatelor firmei din Strada Doamnei.

Elementele conservatoare din țară, acelea cari vor domnia meritului și a culturii, au să și-o atribuie astăzi în parte lor dacă cetatea de calomnii ridicată în contra lor nu cade cu una cu două, numai pur și simplu prin faptul că partidul conservator e prob și conștiințios. Noi nu mai avem astăzi a ne lupta cu neadevărul izolat, care se poate nimici prin citarea în contrariu, ci c-un sistem întreg de neadevăruri, c-un partid întreg a cărui rațiune de-a fi e neadevărul, c-o generație crescută părintește de marele mag C.A. Rosetti, pentru care obiceiul de-a grăi strâmb a devenit o a doua natură.

Nu știu cum publicul român nu înțelege ceea ce e lesne de înțeles pentru oricine, că tot ce fac acești domni, tot ce vorbesc, costă bani. Dacă d. Sihleanu vorbește de pochi și protopochi și despre balonul captiv acest lucru costă bani; dacă d. Costinescu, om fără știință de carte, face aranjamente financiare în străinătate cari n-au nici cap nici coadă, acestea se traduc în pierderi de bani; dacă există foi roșii scrise de oameni cari nu știu scrie, acest lucru costă bani. Tot, absolut tot ce fac acești oameni ignoranți și lipsiți de talent, fie piese rele, fie articole rele, fie declamațiuni în Adunări, se traduce în pierdere de bani. Nația muncește ca să susție pe acești paraziți cari nu numai că nu-i compensează prin nimic munca ei, dar încă o corump prin neadevăr, o sleiesc prin neonestitate, o veștejesc prin servilism în afară și, ceea ce-i mai rău, o lipsesc de toate idealurile ei prin faptul că trăiesc din esploatarea acelor idealuri. Și nu vorbim aci în teorii generale, ci cu exemple concrete. Toată lumea a putut constata că d. Brătianu a făcut în convenția votată lui Stroussberg, numai prin mutarea punctului decimal c-o cifră mai jos din dreapta spre stânga, colosala eroare de două miliarde de franci. O eroare de calcul care să coste pe țară două miliarde franci e în orice caz cea mai ilustră mărturisire de deplină incapacitate pe care un martor o poate da.

Și cu toate acestea d. Brătianu rămâne mare om de stat, nu-i așa?

Pe orice spirit onest și clar din generația trecută și din cea viitoare-l așteaptă pe decenii înainte munca lui Ercul în grajdul lui Augias. Pături întregi de cinică corupție, de sfruntat neadevăr vor trebui mânate pe fluviul timpului în jos până vom da de pământul solid al adevărului. Fie numai ca încercarea uriașă a oricărui spirit onest să nu fi venit prea târziu.

❦