[17 mai 1879]

Deocamdată foile radicale nu simt altă trebuință mai urgentă decât aceea de a-și număra amicii din Cameră și din Senat; ocupațiune în care nu prea sunt jenați nici de regulele adevărului, nici de considerațiuni de onestitate politică. Înainte-mergătorul acestor numărători pe răboj e, ca-n toate afacerile de pură invențiune, ziarul „Românul“.

Temele de aritmetică vulgară și de „uite popa, nu e popa“, practicate cu atâta succes la Dâmbovița și-n alte locuri și așternute cu aceeași virtuozitate în revistele de acuma a foilor radicale, culminează apoi, după cum se-ntâmplă a fi căpățâna scriitorului radical, în una din două aserțiuni cari se esclud una pe alta.

Unii strigă: Conservatorii nu mai pot de bucurie.

Alții: Conservatorii nu mai pot de necaz.

Îndeosebi „Românul“ ne atribuie o bucurie estraordinară, precum ar avea-o roșii bunăoară dacă Fundescu ar ajunge împărat în țara cazalbașilor sau Dame prezident al Republicei Franceze, pe când ciracii „Românului“ ne prezenta publicului lor ca pe niște oameni cărora li s-a necat corăbiile.

În faptă amândouă aserțiunile sunt egal de greșite. Cine a citit „Timpul“ știe că noi am prezis rezultatul alegerilor, dacă nu din fir în păr, totuși în genere. Ne cunoaștem țara, n-am exagerat nicicând valoarea opiniei publice, știm defectele legii electorale, care pune soarta țării în mânile orașelor, deși acestea sunt departe de a purta sarcinile publice ale satelor și a proprietății mari de pământ, mai știm preste aceasta că amovibilitatea funcționarilor și arenzile moșiilor statului pun în mână guvernului două puternice mijloace de ingerințe, știm în fine că cel din urmă și cel mai netrebnic subprefect poate ruina, de voiește, pe un arendaș sau pe un proprietar mic, prin urmare din capul locului noi, oamenii adevărului, cari vedem limpede și vorbim tot atât de limpede, nu ne-am făcut iluziuni tocmai mari în privirea alegerilor.

Am avut o singură bucurie: că colegiul I din toată țara, apoi îndeosebi unele județe, acelea cari au dat și regimentele cele mai încărcate cu glorie în cel din urmă război, a dat o strălucită satisfacțiune tuturor bărbaților pe cari roșii au avut lipsa de rușine de a-i da în judecată precum și lipsa de curaj de-a mănținea acuzarea, bucuria c-un cuvânt că clasa cea mai puternică, mai cultă și mai bogată din România a ales, fie-n Cameră fie-n Senat, pe acei bărbați, în genere cu foarte însemnată majoritate.

Am avut apoi o părere de rău; nu aceea că partidul conservator n-a ieșit cu majoritate în amândouă Camerele, căci rezultatul a ieșit conform prevederilor noastre, ci că țara n-a avut destulă putere de-a respinge pe ciracii lui Warșawsky și de-a alege liberali mai cinstiți decum sunt roșii. Ne-am întristat văzând că bunăoară un dr. Severin cutează a se opune contracandidat d-lui G. Bosianu.

Succesul ideilor noastre proprii nu l-am sperat la moment, deși ele singure ne par mântuitoare; dar în orice caz aveam dreptul de-a spera ca să avem înainte-ne adversari onești, nu oameni cu cari nici n-am sta vrodată la vorbă în afaceri private și pe cari numai starea țării ne silește de-a-i combate din răsputeri, precum Cicero combate pe Catilina.

„Românul“ poate deci să esclame „triumf“, poate să ne atribuie bucurie ori întristare; lucrul e irelevant. Noi știm ce știm și nu ne preocupăm de aceste ace cu care radicalii se apără de ghiulele. Sunt foarte contrariați d-nii radicali de cum au ieșit alegerile în Senat; acesta e adevărul. Știm asemenea că majoritățile de votatori și Severini nu sunt în stare de-a ține guvernul deasupra apei și că se vor întâmpla remanieri, iar acestea vor fi începutul sfârșitului domniei roșie în România. Știm asemenea că n-au curajul de-a dizolva Senatul, că atunci când vor cădea pentru totdauna vor amenința pe Domn cu răsturnarea, c-un cuvânt știm multe, căci pentru cel cu auzul fin țânțarul e trâmbiță, după cum zice turcul.

Dar, până una alta, n-ar fi oare bine ca „Românul“ să ne spuie ce atitudine va avea guvernul în cestiunea evreilor?

Declarațiunile d-lui I.C. Brătianu, pe care „Românul“ avea extrema bunăvoință de-a le numi un program clar, am avut ocazie de a le arăta cât plătesc. „Domnilor, credeți d-voastră că Europa … Puteți crede că puterile occidentale vor voi etc. etc.“. Apoi tot șirul acesta de întrebări se mântuia prin observația nespus de profundă că cestiunea evreilor e o cestiune foarte gravă.

Ni se va permite dar a spune că cu asemenea vorbe nu se pot împăca decât copiii și cititorii „Românului“. Ce are de gând cabinetul a propune Camerelor, ce are de gând a susține și ce a combate, asta e cestiunea.

Cui dintre evrei și cum se vor da drepturile politice, cestiunea secundară.

Cui dintre evrei și cum se vor da drepturile civile în deplinătatea lor, cestiunea principală.

Am auzit într-adevăr că într-o adunare electorală ar fi vorbit un d. Costinescu asupra cestiunii evreilor: dar ni se va îngădui de-a nu ținea deloc seamă de discursurile de candidatură ale caracudei roșie. Ele nu obligă pe nimenea, ba nici aciia cari le-au rostit nu se țin obligați prin ele, de aceea din principiu nici n-am citit acele ingenioase espuneri, pentru că din nimic nimic nu iese și pentru că ne-am făcut regulă de-a nu da importanță decât oamenilor c-o însemnătate reală, nu acelora cari la căderea roșilor vor fi dispărut fără de urmă, unii în umbra notițelor de prin mahalale ale „Românului“, alții după tejgheaua cântărețelor de șansonete, alții în fine prin cafenele oculte unde ziua, dar mai cu seama noaptea, răsună prin obloanele închise misteriosul dialect, sărac în cuvinte, dar semnificativ, de setleva, chenzleva, mazu etc.

Așadar nu cu d. Costinescu vom sta de vorbă.

Voim ca ziarul „Românul“, în numele partidului și al guvernului pe care-l reprezintă, să vorbească limpede în cestiunea aceasta.

❦