[22 februarie 1879]

Ieri d. D. Giani, raportorul comitetului de delegați ai secțiunilor, a citit în Cameră raportul ce cuprinde declarațiunea că este trebuință a se revizui art. 7.

Raportul spune că în comitetul delegaților s-au produs două opiniuni, una a majorității, cerând declarațiunea fără motive, cealaltă a minorității (Vernescu și Codrescu), propunând declarațiunea motivată.

Declarațiunea majorității, cea propusă de d. Carp, e astfel formulată:

Având în vedere art. 129 din Constituțiune, Camera, uzând de dreptul ce-i acordă acest articol, declară: că este trebuință a se supune revizuirii dispozițiunile art. 7 din Constituțiune.

Declarațiunea motivată a minorității se poate vedea în darea de seamă asupra ședinței de ieri.

•

Ne-am esprimat deja opinia în privirea aceasta, relatând pe scurt și întrucât se cuvenea cele întâmplate în ședințele secrete ale amânduror Adunărilor întrunite. Propunerea majorității comitetului e acea făcută de d. Carp înainte de zece zile încă, cu care s-a unit pe rând toate elementele opoziționale, și în urmă guvernul, silit de împrejurări și de logica lucrului. Deși mai întâi centrul arătase dorința de-a se propune modificarea și a altor articole din Constituție, a revenit mai târziu pentru buna pace și din motive patriotice lesne de înțeles.

Noi nu ne-am închinat vrodată Constituției ca neamul lui Izrail vițelului de aur din pustie și am esprimat adesea păreri aspre în privința aceasta, nu din prevențiune contra principiilor ce cuprinde, pentru că principiile nu sunt nici bune nici rele înaintea aplicării lor, ci mult mai mult din cauze de conservare națională și pentru cuvinte economice. Era într-adevăr ciudat de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru și a cărui rațiune de-a fi este tocmai origina lui traco-romană, cum, din chiar seniu și într-o singură noapte, erige teoria de „om și om“ în teorie absolută de stat și face din banul internațional și din posesiunea întâmplătoare a acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viața statului. Nici e lesne de înțeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri și s-a apucat de plug înainte de abia cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce la el forme de civilizație și instituții pe cari țările apusene, bogate prin industrie și prin o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti.

Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a nației românești n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe cari le-a impus formele de civilizație străină introduse cu grămada în țara noastră. Care de esemplu era venitul Moldovii în veacul trecut?

Exact: 1.368.599 lei vechi, strânși de pe Moldova întreagă cu ținuturile acum pierdute: Suceava, Câmpulungul-Moldovenesc, Codrul, Grecenii, Lăpușna, Orheiul, Soroca, Cernăuțul, Câmpulungul rusesc — adecă cu Bucovina și Basarabia. Pe atunci Moldova era singură aproape atât de mare cât Romania actuală întreagă.

Cari sunt azi veniturile statului?

111.000.000 lei noi (333 milioane lei vechi) adecă de două sute cincizeci de ori pe atâta. Dar ce vorbim de secolul trecut? În secolul nostru chiar, acum 30—40 de ani, venitul amânduror țărilor erau de vro zece milioane lei vechi, deși țara era administrată și judecată de un personal aproape tot atât de mare cât și astăzi, căci fiecare ținut avea judecătoria, prefectura și subprefecturile lui.

Înzecitu-s-au și însutitu-s-au oare averea românului și veniturile lui pentru a plăti instituții de o sută de ori mai scumpe?

Desigur că nu. Ba s-a întâmplat tocmai contrariul. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari și țăranii au sărăcit; industria de casă și meșteșugurile s-au stins cu desăvârșire ori au trecut în mâni străine; iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenușerii, oameni ce încurcă două buchi pe hârtie și aspiră a deveni deputați și miniștri, advocații, s-au înmulțit cu asupra de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc nația în fiecare zi — pe hârtie.

Nu ne vom face noi apărătorii vremilor trecute — laudatores temporis acti — dar în orice caz vom întreba: avem azi o cultură de o sută de ori mai intensivă, o armată de o sută de ori mai numeroasă, o administrație de o sută de ori mai îngrijitoare, o justiție de o sută de ori mai dreaptă?

Nu.

Oricât de rea ar fi fost administrația acelor oropsiți boieri, ea avea un bun neprețuit pentru orice țară agricolă, adică săracă: era ieftină, cum mai ieftină nu se putea.

Despre cultură nu mai vorbim. Nici azi — credem — învățatele odrasle ale d-lui C.A. Rosetti, Mircea, Cloșca și cum i-o mai fi chemând, nu se vor putea compara cu ignorantul Cogălniceanu bunăoară, nemaivorbind de Alecsandri, Bălcescu, C. Negruzzi ș.a. Deosebirea între învățații generațiilor trecute și cei actuali e-ndealtmintrelea foarte mare și caracteristică.

Cei dentâi nu costau pe nație o para roșie, cei noi costă parale, cu miile, cu zecile de mii de franci. Miron Costin, de ex., cronicarul Moldovei, scria minunat de bine și avea 100, zi o sută de moșii; Pseudo-Ureche n-are moșii, dar pentru asta scrie de o sută de ori mai rău decât Costin și costă pe stat o mulțime de bani.

Așadar părerile aspre pe cari le-am emis noi asupra liberalismului și instituțiilor liberale nu erau răsărite din spirit de reacțiune, ci din claritate de vederi. Nației nu i se dă, în schimbul banului ei, adică a muncii ei, un ecuivalent de bunuri, ci i se ia mereu fără a i se da aproape nimic în schimb, decât cel mult cultura, pe care i-o poate da „Vocea lui Faraon“ și Horia sau Cloșca în Scrisorile către dezmoșteniți. Dacă înainte i se da puțin, i se și lua puțin, și socoteala era totdauna limpede, fără deficit, fără datorii.

Dar pe de altă parte, oricât de factice, de falsă și fantastică ar fi fost revoluțiunea socială de la noi, această reacție a cosmopolitismului liberal și fără patrie contra vechii societăți naționale, pasul făcut înainte nu se mai poate face nefăcut, și trebuie să ne-nghițim amarul și să ne culcăm cum ne-am așternut, toate astea de frică de mai rău.

Ferească Dumnezeu de republică! Oricât de puțină putere ar avea un monarh constituțional, totuși are mai multă decât un prezident de republică. Mai ales când ne închipuim că d. Pantazi Ghica ar ajunge prezident, și că, dând drepturi femeilor, am avea, în loc de Adunare legiuitoare, două haremuri, ne prind fiorii, mai ales că gândim și la proverbul românesc, cumcă la Dumnezeu și la noi toate sunt cu putință. Îndealtminterelea, republica — foarte provizorie — de la Ploiești, pe care reacția a avut nepoliteța de a o desființa repede-repede, puind chiar mâna pe inviolabila persoană a capului statului ploieștean, ne-a dat deja un exemplu viu, oarecum istoric, al fericirilor republicane, și n-am voi să vedem în mare ceea ce în mic fusese deja atât de gentil. Republicanii de la Ploiești au făcut sprafcă la casierie, la cutia comunei și la cutiile de pe la rășpăurile bisericilor, în mermetiseală, în tejgheaua telegrafului și a poștei, așa încât, în șase ceasuri numai de existență cu desăvârșire republicană, veniturile statului ploieștean s-au evaporat — ca roua de pe flori — pentru a vorbi ca autorul colecției de poezii făcute când n-avea ce face. Știm deja ce a făcut când avea ce face.

Așadar, pentru a scăpa de o ediție in folio a republicei în octav mic de la Ploiești, suntem constituționali, ultraconstituționali.

„Românul“ nu neagă sinceritatea noastră — cel puțin atâta merit ne lasă. Dacă guvernul conservator lupta în alegeri, bătrânul Lascar Catargi o spunea verde că guvernul, ca partidă politică, are dreptul să lupte și nu s-ascundea după paravanul comitetelor oculte de gheșeftari de provinție și de advocați fără pricini. Guvernul liberal luptă asemenea în alegeri, numai nu leal, nu pe față, ci prin tertipuri, apucături, promisiuni, mizerii.

Acest merit al sincerității îl mănținem pentru noi. Ținem la Constituție așa cum este și nu suferim să se modifice o iotă din ea, afară de art. 7, supus revizuirii în urma unei sile internaționale.

O dovadă despre aceasta este tocmai propunerea făcută de noi, în divergență cu alții, de-a nu se supune revizuirii decât numai și numai art. 7, iar o altă dovadă că nu voim turburare sau răsturnare este c-am renunțat din capul locului de a preface cestiunea aceasta într-o armă de partid, într-o unealtă electorală.

Iar o dovadă cât de vânduți suntem străinilor o dăm desigur prin aceea că nu admitem defel ca să se folosească cineva de o nenorocire precum este sila ce ni se face prin Tractatul de Berlin pentru a modifica — spre folosul nostru chiar — articole din legea fundamentală a țării. Această declarație e destul de sinceră și, fiindcă cel puțin meritul sincerității ni-l lasă „Românul“, de aceea îl rugăm să ție seamă de ea.

Respectăm Constituția sans phrase și, oricine ne-ar imputa contrariul, ne calomniază. Că a costat mult, prea mult pe un popor sărac ca al nostru, nu e vina noastră. Și biserica de la Curtea de Argeș a costat prea mult, dar asta nu-i un cuvânt pentru a o dărâma și a construi în locu-i una mai ieftină.

După aceste lămuriri avem o mică socoteală de regulat cu „Românul“.

După ce guvernul liberal a primit propunerea elementelor conservatoare din Adunări, de-a nu se supune reviziunii decât art. 7 și numai acesta, evitându-se orice motivare, pentru a evita ca cestiunea să devie o armă de partid în alegeri; după ce, c-un cuvânt, tocmai opoziția conservatoare s-au arătat atât de leală, nepunând piedici nici chiar guvernului demagogic întru rezolvarea eventuală a cestiunii, oare mai au loc insinuările perfide, vorbele lunecoase, acuzările de înaltă trădare ce ni se fac?

Cu toate acestea „Românul“ de luni-marți 19 făurar (3 mărțișor) ne mai vine încă c-o claie de insinuațiuni pentru care nu găsim cuvânt destul de aspru ca să le calificăm.

„Românul“ amenință că conservatorii ar lua guvernul în condițiunile cele mai favorabile pentru scopurile lor de întindere a unei reacțiuni teroriste în toată țara și de modificare a Constituțiunii pe bazele faimoasei petițiuni de la Iași. Aceste condițiuni ar fi cu atât mai favorabile cu cât țara ar fi în pericol de a fi absorbită de vecini, iar liberalii, din patriotism, s-ar abține de la alegeri.

„Românul“ uită însă un lucru.

Petiția „faimoasă“ de la Iași a fost concepută pe când era liniște în toată Europa și pe când nu era nici vorbă ca străinii să se folosească de mișcările din țară. Ea, bună-rea cum o fi fost, căci n-o judecăm, pentru că n-o admitem, avea să meargă calea tuturor drepților, calea legiuită pe care s-a și înfundat, soartă pe care, în treacăt vorbind, o merita în mare parte.

Republica de la Ploiești însă, aruncarea cu pietre în capul consulului german, încercările de revoltă de uliță înscenate de frații liberali pentru a sili pe Domn să abdice erau făcute în timpul unui război cumplit între două nații uriașe și de natură a ne atrage pe de-a pururea ura unuia din beligeranți, fără ca țara să aibă vrun interes de-a se strica cu cea dentâi putere militară din Europa, fără ca să fie vro perspectivă de folos în acele manifestații pe cât de criminale pe atât de smintite.

Deosebirea între petiția de la Iași și scenele de dinaintea salei Slătinenanului e în orice caz mare.

În timpul războiului ruso-turcesc ne-am rostit contra participării cu vehemență, cu asprime, mărturisim, căci lucrul merita o asprime estraordinară. Mii de copii ai țării piereau prin șanțuri pentru o cauză străină, zeci de mii degerau de frig în toiul unei ierne cumplite, ba au murit soldați de ai noștri de foame chiar. Când i-am văzut întorși acei bieți oameni, palizi, hămisiți, goi în toată puterea cuvântului pe o iarnă grea, ne-am spăimântat de ușurința soiului de liberali ce ne guvernă și n-am găsit destule cuvinte aspre de mustrare. Dar acestea le scriam, și cuvântul scris e departe de-a avea efectul graiului viu.

Dar oare d. C.A. Rosetti a scris numai în contra noastră?

D-sa, din balconul casei sale, a spus mulțimii adunate că mai rămâne o Plevnă de luat mai dușmană, mai rea decât cetatea lui Osman, Plevna reacțiunii.

Pe când fiii și frații… reacțiunii mureau pe câmpul de bătălie, d. C.A. Rosetti n-a găsit altă plaisanterie mai potrivită de zis decât să compare pe niște cetățeni ai statului român, pe niște oameni cu stare, onești, neatârnați prin caracter, cu tunurile omorâtoare și cu puștele unei oștiri inamice.

Ce merita oare d. C.A. Rosetti pentru aceasta? O cingătoare de laur împrejurul frunții sau o cingătoare de cânepă împrejurul gâtului? Asta-i întrebarea.

Numai împrejurarea că d. C.A. Rosetti era după masă ne face să-i iertăm și aceasta, dar iertarea nu va să zică uitare.

Poetul cel mai mare al națiunii l-au înfierat cu epitetul homeric de „hidoasă pocitură“, și aceasta este și va rămâne în zisele și actele sale. Cu toate acestea nici ură demagogică, nici calomnie, nici insinuațiunile perfide și lipsite de bun-simț chiar ale presei radicale nu ne vor abate o clipă din calea noastră. Iubim țara și nația noastră astfel cum n-o iubește nimeni, cum nimeni n-are puterea de-a o iubi. În noi trăiește restul de energie și de caracter pe care voi în viața publică ați știut a-l nimici. Credeți voi că v-am trata cu disprețul ce vi se cuvine când ați fi oameni? Dacă — precum ziceți — suntem atât de periculoși, atât de vânduți străinilor, atât de răi, de ce n-aveți curajul de-a ne nimici? De ce nu ridicați un eșafod pe care să-l încrunte sângele nostru? Când ați avea atâta, cel puțin atâta curaj, fiecare dintre noi ar muri fericit! Căci ar vedea că rămân oameni în urmă, oameni energici, cari au tăria opiniilor până la ultima consecuență.

Dar așa nu-nțelegem să vă facem de bună-voie loc, când nu vedem în voi decât niște stârpituri cu gura largă.

❦