[24 februarie 1879]

O cestiune mai mult caracteristică decât însemnată ocupă de câteva săptămâni încoace lumea maghiară și română de peste Carpați și, fiindcă presa cea străină amânduror acestor naționalități, bunăoară cea germană, intervine asemenea în lupta aceasta, fie pentru unul, fie pentru cellalt și aruncă suspecțiunea chiar dincolo de marginele teritorielor supuse coroanei Sf. Ștefan, simțim că n-ar fi de prisos a pune și noi cestiunea pe terenul pe care-l credem adevărat.

Neiubitori de ceartă și știind bine rolul modest pe care poporul românesc din Principatele dunărene e menit a-l juca în istoria acestei lumi, nu ne-am aruncat niciodată ochii dincolo de granițe, nici cu speranța, nici cu dorința; ba convinși că, prin orice mișcare făcută la noi în favorul consângenilor din monarhia habsburgică, nu le facem acestora decât rău, deșteptând prevențiunile și prepusurile neîntemeiate ale concetățenilor lor de altă limbă, am evitat cu îngrijire de-a vorbi în bine or în rău despre ei, decât prea arareori, când se întâmplau cazuri de-o monstruoasă exagerațiune.

Iată de ce e vorba în momentul de față.

Ministrul învățăturilor publice din Ungaria, d. Trefort, avea de gând a propune deputaților din Pesta un proiect de lege prin care să se impuie în școalele confesionale ca obiect obligatoriu limba maghiară. Școalele acelea nu sunt plătite de stat, ci de comunitățile religioase.

Proiectul în sine n-ar avea nici o gravitate dacă n-ar reprezenta implicite un scop îndoit, acela de-a maghiariza populațiunile de altă limbă și de-a pune totodată la discrețiunea ministrului personalul învățătoresc al școalelor confesionale.

Pentru a preîntâmpina lovirea pe care această lege ar fi adus-o școalei confesionale, mai ales celei elementare, o deputațiune de mireni și clerici, condusă de Esc. Sa Miron Romanul, mitropolitul românilor greco-răsăriteni din Ungaria și Transilvania, a mers la Viena să ceară de la Maiestatea Sa Împăratul și Regele abaterea răului, iar Maiestatea Sa au liniștit deputațiunea c-un răspuns binevoitor.

De acolo articole peste articole în ziarele maghiare, unele mai nepoliticoase decât altele, în care s-aruncă cele mai grave acuzări asupra deputațiunii; i se suspectează patriotismul ei, ba s-a găsit chiar un deputat în Camera Ungariei — c-un nume foarte nemaghiar — care nu s-a sfiit a declara toate naționalitățile de dușmane ale patriei, va să zică de trădătoare, încât, dacă s-ar face substracțiune după teoria emisă de acel deputat, n-ar mai rămâne alți patrioți cinstiți în Ungaria decât Bela Fleckeles, Arpad Mandelbaum sau Ianoș … Popescu.

Nu criticăm nici proiectul de lege, nici tendința lui, căci la urma urmelor critica și măsurătoarea tuturor tendințelor politice e succesul pe care au fost în stare a-l ajunge, iar tendința de-a omogeniza populația întinsului regat — maghiarii o pot mărturisi — a fost în toți timpii minimă și nu compensează defel osteneala patriotică și sacrificiile materiale la care au dat loc.

Proiectul în cestiune, dacă s-ar fi votat n-ar fi ajuns defel la rezultatul scoposit, ci ar fi fost numai un mijloc nou de vexare, o unealtă nouă de neliniște și de nemulțumire, spre paguba culturii naționalităților și fără vrun folos real pentru naționalitatea hegemonă. Cauzele sunt deosebite. Întâi, limba maghiară, fiind radical deosebită de limbile ario-europee, e în privire lexicală, sintactică și fonologică foarte grea, încât pentru învățarea ei se cer opt, nouă ani de zile, așa că în cercul restrâns al școalei primare rurale ea ar juca rolul pe care limba germană o joacă în școalele rurale din Bucovina. De zeci de ani fii de țărani români din acea provinție învață a citi și a scrie limba germană fără nici un folos vădit decât acel îndoielnic de a neglija alte obiecte neapărat trebuitoare vieții zilnice, de dragul unei limbi a cărei învățare completă nu e posibilă, iar cea incompletă de prisos, și pe care n-o știu decât cei cari au mijloace destule pentru a vizita școale secundare, ba încă nici aceia, pentru că adesea nici profesorii de școală secundară n-o vorbesc corect.

Deși românii îndeosebi au mare talent pentru limbi, din cauza mlădioșiei fonetice a propriei lor limbi, totuși talentul acesta încetează în fața unor idiome c-o fonologie opusă și c-un spirit cu totul străin.

A doua cauză de insucces al tentativelor de maghiarizare e însă deosebirea de rasă și de religie. Superficială idee de stat și de oameni își face acela care crede că prin legi decretate se pot șterge într-o bună dimineață rezultate istorice grămădite în curs de veacuri. Chinejii sau negrii din America nu se schimbă printr-un proiect de lege în rasă anglosaxonă chiar dacă ar vorbi englezeasca americană, pe care negrii bunăoară o și vorbesc; românii din contra element vechi, de nu cel mai vechi pe teritoriul unguresc, într-o mie și mai bine de ani nu și-au luat osteneala de a învăța ungurește. Comparația șchiopătează, ca oricare comparație, dar pentru a arăta că deosebirea de rasă e o piedecă de contopire adesea neînvinsă, pe când unitatea de rasă o favorizează, vom aminti numai de cumani, cari au descălecat în țările dunărene sute de ani după maghiari, cari încă în suta a treisprezecea, în vremea lui Bela IV și a lui Ladislaus IV Chunus, erau păgâni și sălbatici, pe când rasa maghiară era relativ într-un stadiu înalt de civilizație. Ei bine, acești cumani, fiind de viță finică, s-au contopit repede cu maghiarii, de nu le-au rămas nici urma măcar, pe când românii au rămas și astăzi ceea ce erau pe atunci, cu toate că regii Ungariei încercau cu sabie și foc să-i convertească la catolicism și să stabilească omogenitatea statului prin unitatea religiei.

Papii Onorie III, Grigorie IX, Inocențiu IV, Bonifaciu VIII, Benedict al XII-lea trimiteau scrisori peste scrisori regilor ungurești ca să convertească cu sila pe români la legea catolică și regii își dădeau în direcția aceasta silințe demne de o cauză mai bună, toate acestea fără de nici un folos.

Lucrul ajunsese atât de departe încât sub Ludovic cel Mare o parte a românilor din Maramureș se lehamitiseră cu totul de vexațiunle continue și, conduși de Dragoș Vodă, ieșiră din țară și fondară principatul Moldovei.

E netăgăduit însă că, dacă omogeneitatea în limbă, obiceiuri, religie nu s-au putut stabili într-o vreme în care elementul maghiar dispunea de sila deplină, de foc și sabie, de proscriere și confiscare de averi, într-o vreme în care a deveni maghiar era un privilegiu și o fericire, e netăgăduit, zicem, că stabilirea acestei omogeneități e și mai grea într-o vreme în care nimeni nu poate fi silit de-a deveni maghiar dacă nu voiește. Colecția de documente a lui Theiner — Monumenta historica ad hungariam sacram spectantia — e plină de bulele papale și de ordinele regilor date în acest sens și rămase zadarnice. Pergamentul pe cari au fost scrise a fost mai trainic decât ideea ce-o urmăreau și e tot atât de probabil că hârtia pe care-i scris proiectul de lege al d-lui Trefort e mai trainică decât suma de încercări zadarnice la cari ar fi dat loc.

Toate cele spuse până acuma nu le zicem pentru a apăra pe românii din Ardeal și Ungaria, căci, una, n-au nevoie de apărarea noastră, al doilea, chiar de-am voi n-am putea. Le zicem acestea în chiar interesul nostru, pentru că statul vecin al Austro-Ungariei ne este razim în grelele împrejurări prin care trecem și pentru că toate dezbinările între elementele neslavone ale monarhiei vecine nu servesc decât o cauză primejdioasă Europei întregi, cauza Nordului. Tendențele zădarnice de-a unifica prin limbă rasele din regatul unguresc nu ni se par îndestul de importante pentru ca prin ele să se compromită un alt bun, și mai mare, liniștita conviețuire a populațiunilor întinsului regat.

Un cuvânt ciudat invocat în contra românilor transcarpatini este acuzarea că doresc unitatea politică a elementului latin din Orient, așa numitul dacoromânism, o acuzare agravată încă prin atracțiunea care se pretinde că România ar fi exercitând-o asupra conaționalilor din statele învecinate.

Ar fi fățărnicie din parte-ne de-a nega existența acestei idei în o seamă de capete. Dar originea ei nu este a se căuta la noi, în principatele dunărene, căci ideea „Daco-României“ e o idee politică austriacă, zămislită nu pentru ca România să exercite atracțiune asupra Ardealului, ci viceversa, pentru ca Ardealul să exercite atracțiune asupra Principatelor dunărene. Noi din parte-ne am protestat totdauna contra ideii acesteia. Născută la Blaj, în secolul trecut, pe când la noi domneau încă fanarioții și nu era umbră de școală și de cultură națională, literați catolici crescuți în colegiul De propaganda fide, în fața cetății zidite pe șapte pături de ruine, în fața Romei, au dat-o poporului de dincolo de Carpați ca o învățătură protejată pe atunci de guvernul central, căci avea scopul îndoit, întâi de-a opune o rezistență nouă maghiarilor pe atunci în opoziție, al doilea, de-a crea în Principatele noastre o stavilă contra Rusiei prin redeșteptarea conștiinței naționale amorțite. Fanatica iubire a anteluptătorilor blajeni și a poporului lor pentru Casa de Austria e o dovadă în trecut și în prezent pentru aserțiunea noastră, că Șincai, Petru Maior și ceilalți nu și-au închipuit niciodată „Daco-România“ într-alt chip decât ca o unire a tuturor provinciilor române sub sceptrul Casei de Austria. Cumcă aceeași idee bate câmpii în o seamă de capete nu e vina noastră, mai cu seamă nu a celora cari au protestat pururea contra esperimentelor periculoase cari s-au încercat până acuma cu această idee.

Dar ascuțișul acestei idei care și-au făcut traiul se poate rupe o dată pentru totdauna îndată ce guvernul din Pesta ar înceta a combate tendințele legitime ale populațiunilor, căci deie-ni-se voie a susține că, precum statul și națiunea maghiară au existat sute de ani fără unitatea de religie și de limbă, mai poate exista și de acuma înainte sute de ani fără a urmări idealul regnum unius lingnae. Unitatea de limbă e un fapt ce rezultă din deosibite împrejurări etnice și în urma unor legi istorice, nu însă rezultatul unor legi scrise pe hârtie și menite a nu se realiza nicicând, tocmai pentru c-au fost stabilite.

Nici legi restrictive, însă cele coercitive nu se pot opune pe de-a pururea unor stări de lucruri de o putere elementară. Omul înțelept de stat lasă cursul natural al lucrurilor și nu oprește decât abaterile periculoase ale curentului.

Noi credem că nici în Ungaria ideile politice estreme și exagerate nu sunt ideile naturale ale poporului maghiar. Pretutindeni demagogia, avidă după putere și după voturile alegătorilor, exagerează toate cestiunile în paguba țării lor respective și, c-o superficialitate vrednică de inferioritatea intelectuală și fizică a acestui soi de oameni, crede a putea săca mări și pustii țări printr-o trăsătură de condei. Rasa maghiară, tolerantă de feliul ei, n-ar trebui să lunece pe acest povârniș periculos, căci ura și dezbinarea înlăuntru, iată ceea ce doresc inamicii regatului unguresc pentru a-și crea unelte lesne de mânuit în contra existenței acelui stat: o existență la care ținem și noi de dincoace de Carpați pentru multe și varii cuvinte.

❦