[27 februarie 1879]

Ieri și alaltăieri Camera nu s-a ocupat aproape cu nimic altceva decât cu cestiunea art. 7, iar discuțiunea lungă, aprinsă, uneori entuziastă chiar, s-a sfârșit prin aceea că Adunarea a primit cu o majoritate de 70 și câteva voturi declarațiunea nemotivată de revizuire pentru care am pledat și noi.

Spre a nu se da un înțeles greșit pledării noastre, mai ales pentru că vedem că se fac asemenea încercări din partea unora din ziare, ba chiar din partea unor deputați, ca d-nii Vernescu, Daniileanu ș.a., cari admit că, în taină și cu rezervațiune mentală, am fi pentru acordarea de drepturi evreilor, credem necesar a face următoarea declarațiune.

Propunerea de revizuire nemotivată am susținut-o: întâi, pentru că nu prejudecă cestiunea, ci lasă totul la discrețiunea Adunărilor de revizuire, cari sunt în drept de-a declara chiar că nu e defel caz de revizuire și că mănțin intact art. 7; al doilea, pentru ca să punem țara la adăpost în contra esploatării acestei cestiuni ca armă de partid; al treilea, pentru că Adunarea actuală nu are dreptul de a propune o motivare care ar cuprinde în sine o soluțiune, oricare ar fi aceea; al patrulea, pentru că e parlamentar un nonsens de a vota o espunere de motive, mai ales de motive false; al cincilea în fine, pentru că acea soluțiune, propusă de fracție, nu e nici la locul, nici la timpul ei.

Motivele și considerentele invocate de fracție sunt false. Singurul motiv real, pe care-l știe toată lumea și orice alegător, e art. 44 din Tractatul de la Berlin, iar singura soluțiune posibilă e de a primi sau a nu primi acel articol. Ar fi fost deci demn din partea fracției de-a susține că nu e caz de revizuire, că trebuie a se mănținea art. 7 și pentru aceasta ar fi putut invoca argumente puternice.

Aceste argumente, de cari azi se poate folosi cu drept cuvânt numai bătrânul d. Docan, proprietarul moșiei Dimăchenii din ținutul Dorohoiului, singurul care-a avut curajul de-a susține că nu-i trebuință de revizuire și că trebuie mănținut art. 7, sunt următoarele: acel articol din Constituție, sub cuvântul c-ar fi lovind o confesie religioasă necreștină, pune în realitate o piedecă absolută unei rase străine, de origine și limbă străină, de-a lua parte la viața statului român.

Acea rasă având imediat tendința de-a pune mâna pe proprietatea nemișcătoare a românului, iar mediat de a pune mâna pe statul lui, adică pe țara lui, piedica absolută pusă de Constituție poate fi numită bună, pentru că în cazul de față religia necreștină și rasa străină sunt două lucruri ce se acoper pe deplin, sunt în realitate unul și acelaș lucru. Art. 7 e fără contestare sabia lui Alexandru împărat, care taie nodul gordian fără a încerca de a-l descâlci, și consecuent, demn ar fi fost din partea fracției, ca în loc de a motiva o declarație de revizuire în genere, de a nu face deloc o asemenea declarație și de a se asocia fără rezervă cu opinia d-lui Docan. Mulți în Cameră au râs când d. Docan și-a spus votul pe față, dar în acel râs se ascundea duplicitatea și mizeria advocățească față cu o părere statornică, onestă și care se poate întemeia pe destule argumente puternice. Ea are înainte de toate meritul unei depline sincerități. Manținerea art. 7 e o opunere la dorințele Europei întregi, e apelul la arme și la o politică energică și — dacă ne puneți în evidență perspectiva unui succes — nu suntem contra unei asemenea politice; abstracție făcând de la împrejurarea că declarațiunea nemotivată și nesoluționistă nu exclude nici politica aceasta, de vreme ce Camerele de revizuire, ba nici majoritatea lor, ci a treia parte plus unul a acelor Camere, pot să mănție art. 7, pot să dea un răspuns negativ la condiția de recunoaștere a Europei.

Fracția, punându-se însă din capul locului pe povârnișul apucăturilor și tertipurilor advocățești, voind să mistifice și țara și Europa, și simțind cu toate astea că n-o poate face, era învinsă înainte de a începe a vorbi, a fost cu totul învinsă îndată ce și-a deschis gura.

A admite declarația, a pretinde însă totodată ca Adunarea să-i voteze motivele ei false, insuficiente, de o deplină duplicitate, era un nonsens parlamentar; căci, îndată ce fracțiunea a admis necesitatea revizuirii, evident că trebuia să voteze propunerea însușită de guvern oricari i-ar fi fost motivele de vreme ce concluzia, adică declarațiunea nemotivată, nu exclude nici motivele fracției, precum nu excludea nici motivele individuale, de grup sau de partid a fiecărui din deputați.

Într-un splendid și scurt discurs de vro douăzeci de minute d. Maiorescu a espus aceasta, nimicind cu o singură lovitură toate apucăturile, toate arguțiile, toate tertipurile fracției, care într-adevăr ar fi avut ocazia de a-și alege un rol mai demn, deși mai greu decât acela de a-și pierde vremea cu un torent de vorbe, cari toate se înfundau în absurda cerere ca Adunarea să voteze un schelet de motive factice și nelalocul lor.

Nu ni se răspundă cu bănuieli și fraze la limbajul nostru sincer și fățiș. Suntem aceia cari ne facem mai puțină iluzie în cestiunea izraelită și cari vedem mai limpede lucrul.

Organizația noastră liberală, teoria de „om și om“ erijată în teorie absolută de stat a îngreuiat peste măsură lupta economică pentru existența între elementul român, nedeprins cu asprimea luptei la cuțit, și elementul evreiesc, cari la noi în țară e în mare parte format din scursura cea mai flămândă, cea mai lipsită de scrupul, cea mai neomenoasă a populației din împărățiile vecine.

Organizația liberală-cosmopolită a prefăcut România în mocirla în care se scurg murdăriile sociale ale Apusului și Răsăritului.

Dacă statul român ar fi puternic —ceea ce un stat liberal nu poate fi, căci el renunță la puterile sale în favoarea individului — dacă nația română ar fi economicește puternică — ceea ce o nație agricolă nu poate fi, căci valoarea producerii ei e mărginită într-un mod fatal ― atunci cestiunea izraelită n-ar fi un pericol, ba nu s-ar fi născut niciodată. Cestiunea izraelită e ducerea ad absurdum a liberalismului din România și, dacă liberalii sunt patrioți, sunt naționaliști, vor trebui să renunțe la principiile lor cosmopolite și să admită principiul romanilor: salus rei publicae summa lex, vor trebui să creeze un guvern autoritar și statornic, un guvern puternic, care să lupte alăturea cu nația întreagă în contra unui pericol, cu un cuvânt vor trebui să sprijine și să asigure domnia elementelor conservatoare din țară. Dacă liberalii sunt patrioți și naționaliști, vor trebui să devie reacționari și să împărtășească cu noi acest titlu cu care azi ne fac imputări.

Căci dacă statul renunță de-a apăra el în mod absolut individul, atunci individul trebuie să fie însuși foarte puternic. Dacă statul englez a renunțat la puterile lui a făcut-o pentru că are cetățeni a căror venit personal întrece veniturile României, cetățeni cari, unul din ei, ar putea să lupte economic cu jumătate de milion de evrei. Dar când statul român a renunțat la puterile lui, în favoarea cui a făcut-o? În favoarea fracționiștilor, cari strigă și țipă, iar acasă la ei, siliți de sărăcie, de nevoie și de trebuințele dumnealor boierești, își împrumută numele la evrei pentru a cumpăra moșii, a lua proprietăți ale statului în arendă, precum și debite de tutunuri și licențe de băuturi spirtoase. Căci ce-a folosit legea conservatoare ca în comunele rurale să fie cârciumari numai alegători din comnuă? Nimic. Sub titlu de servitori, tot evreii sunt cârciumari. Ce-a folosit restricțiunea, introdusă tot de conservatori, în Convenția austro-română în privirea cumpărării imobilelor rurale? Totdeuna se găsește câte un fracționist să-și împrumute numele la o cumpărătură ovreiască. Cu un cuvânt, individul în România prea e liber politicește și prea neliber economicește, iar îngrădiri economice sunt în cele mai multe cazuri libertăți economice. Cine îngrădește biserica în contra tentativelor de subminare o eliberează, cine îngrădește averea și munca românului contra tentativelor de esploatare, îl eliberează. Dar aceste îngrădiri statul trebuie să aibă puterea a le menține, legea fundamentală trebuie să-i dea acea putere, nu să-i lege mânile față cu oricine.

Cestiunea în fond este dar nespus de grea; ea implică critica unui întreg sistem de guvernare, duce ad absurdum liberalismul din România, arată de pe acuma că avem nevoie de stabilitate mai mare, de organizație mai solidă, de-o augmentare a autorității statului în defavorul nelimitatei libertăți individuale.

În privire formală însă cestiunea, curățită de toate sofismele și apucăturile advocățești, se prezintă astfel precum au lămurit-o în Cameră dd. Maiorescu și Chițu.

Tratatul de la Berlin pune o condiție negativă pentru a recunoaște independența țării. Credința religioasă să nu mai fie o piedecă pentru ca cineva să se bucure de drepturi civile și politice. Cari alte piedici poate pune nația românească pentru a se apăra contra invaziei evreiești rămâne la discreția ei; piedeca religioasă însă cată să dispară, rămâind a se pune în locu-i ceea ce se va socoti mai bine. Merită acum ca această condiție să fie comunicată țării pe cale legiuită, merită ca ea să se pronunțe de e cu cale a se revizui Constituția?

D. Docan răspunde că Tractatul de la Berlin nu merită această onoare. O părere onorabilă, dar a căreia răspundere e prea grea pentru oricine din noi, judecând starea precarie a relațiilor noastre internaționale și lipsa noastră de putere. Fracțiunea nu zice nici nu, nici da, și spală lucrul în șapte ape, fără a-l face mai alb.

În fine majoritatea Adunărilor zice da, Tratatul merită onoarea unui apel extraordinar la țară, este caz de a se revizui art. 7.

A se vota motive pentru aceasta e cu totul de prisos. Unicul motiv și unicul considerent e Tratatul de la Berlin, și orice substituire a unui alt motiv e o nelealitate față cu alegătorii. Miss Wanda a fracțiunii, acrobatul hazliu al retoricei advocățești, d. Daniileanu, n-a putut dovedi contrariul.

Justă s-ar părea și aserțiunea dd-lor Brătianu și Chițu că principele de Bismarck ne-a favorizat în cestiunea evreilor când a exclus orice revenire asupra ei în Congres, și anume când un membru al Congresului, d. conte de Launay, reprezentantul Italiei, a propus o soluțiune pozitivă. Cancelarul a persistat atunci asupra soluțiunii negative. Dar d. Brătianu să ia bine seama ca aserțiunea aceasta s-o poată întemeia pe acte diplomatice, pe corespondența cu Ministeriul de Externe al Germaniei și să nu confunde ceea ce voiește principele-cancelar cu ceea ce ne place nouă a crede.

❦