[9 ianuarie 1879]

Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer. Odată calea croită prin chiar legea fundamentală a țării, toate inconvenientele unui sistem liberal, care ― precum bine știe orice birnic― este cu mult mai scump decât primitivul și patriarhalul sistem de mai nainte, toate acele inconveniente zicem se pot înlătura prin muncă, căci sistemul libertăților e sistemul muncii. Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia; trebuie ca cetățeanul să vază că fără muncă și fără capitalizarea ei, adecă fără economie, nu există nici libertate. Celui care n-are nimic și nu știe să s-apuce de nici un meșteșug dă-i toate libertățile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ține o bucată de pâne în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns de pretutindeni grăunțele din care ea se hrănește.

Și cam așa-i cu omul: brutarul nu coace pentru cel ce n-are nimic, măcelarul nu taie pentru cel ce n-are cu ce cumpăra.

Suntem deci liberali în puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând ideile liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai râu.

De aceea privim cu oarecare nevinovăție și cu mânile-n sân la vecinica discuție între ziarele române asupra principiilor politice pretinse că conduc pe unul sau pe altul. Ba unu-i liberal moderat, ba altu-i liberal nemoderat, ba al treilea e liberal-conservator. Ca și când dd. Holban-Tacu-Anghel-Fleva etc. ar fi mai buni, mai de treabă sau mai cu minți dacă ar fi liberali-moderați sau dacă ar da o altă poreclă aspirațiunilor lor personale!

Caracterul general al acelor oameni e că vor să câștige fără muncă, că statul pentru ei e o materie de exploatat și că ideile chiar ce le profesează în fiece zi sunt asemenea mijloace de exploatare a țării și a nației. Astfel se ivește azi un grup, mâne alt grup, cari nu sunt în fond decât societăți anonime ce pun un mic capital la mijloc pentru a izbuti într-o mare afacere: a veni la putere.

E drept că sunt grupuri a căror țintă nu este aceasta, pe cari le dezgustează acea febrilă activitate de a se mănține sau de a ajunge la putere și cari, chiar dacă doresc a veni la ea pentru a-și realiza ideile și a pune lucrurile p-o cale mai naturală și mai cumpătată, nu sunt în stare a face mii de promisiuni mincinoase pentru a amăgi mulțimea.

Astfel de ex. toată programa de la Mazar Pașa e de sus până jos un mare neadevăr. Ei bine, sunt grupuri politice cari nu sunt în stare a spune acel mare adevăr și cărora deci calea aceasta a înrâuririi asupra opiniei publice, calea neadevărului și a amăgirii, le este și le rămâne închisă.

Acesta e răul fără leac al partidului conservator: neputința de-a spune minciuni, de-a face promisiuni deșerte, deși prin ele mulțimea se amăgește. Adevărat că acest defect al partidului este o virtute, dar în orice caz e o virtute care-ngreuiază calea în loc de-a o netezi, căci poporul crede lesne celor ce-l amăgesc, e lesne măgulit de lingușirile demagogilor și se lasă dezbrăcat de cel ce-i aruncă o frază frumoasă și-l numește la tot momentul suveran, generos, mare, neîntrecut, unic pe fața pământului.

Contra acestui rău a credinței ușoare a mulțimii există un remediu, un singur remediu pe care binevoitoarea natură a dat-o, și acest dar neprețuit e deosebirea între oameni. A umplut Dumnezeu lumea cu ce-a putut, dar a mai făcut și deosebiri; sunt legile și instituțiile pentru toți d-opotrivă, dar niciodată egalitatea legală nu va șterge inegalitatea înnăscută sau pe cea câștigată cu munca.

Clasele avute și culte se amăgesc o dată, de două ori, nu pururea.

Când există cens și deosebire de clase bazată pe el amăgirea nu mai e atât de lesne și chiar dacă o parte a celor aleși sunt ieșiți din urnă prin amăgirea colegiilor numeroase sau prin influența guvernului, totuși rămâne o parte rezultată din alegerea unor oameni cari știu a-și cumpăni interesele și a deosebi adevărul de prăpăstii.

De ce mulțimea e lesne crezătoare…? Nu tocmai greu de explicat. Ea uită zicala: „Să nu dea Dumnezeu omului atâta rău cât poate purta“ și, pentru a scăpa de suferinți actuale, relativ mici, face orice i s-ar cere, necunoscând că din ceea ce face ar putea rezulta ceva și mai rău. Din nefericire nevoia e tovarășa oamenilor, a tuturor oamenilor, deși în alte proporții și în altă măsură. Numai unul e în stare să judece dacă cutare sau cutare schimbare i-ar putea-o alina, iar alții nu sunt în stare. Afară de aceea nevoia perpetuă mai are și o cauză obiectivă, în natură chiar, pe care-a formulat-o Malthus: populația se-mulțește în pătrat, iar mijloacele de existență se-ndoiesc numai. Când o populație găsește mijloace de existență ea se sporește foarte repede, dar, sporită odată, înmulțirea mijloacelor de existență n-au ținut pas cu acel spor și iată nevoia la loc în toată asprimea ei. Apoi nu numai atâta, dar cu cât o populație se-mulțește, cu atâta se civilizează mai mult, și cu cât înaintează în cultură, cu atâta exigențele ei devin mai mari, cu atâta devine mai simțitoare pentru lipse și pentru trebuinți care pentr-un om primitiv sunt mai mult un lux. Pentru regina Engliterei, marea Elisabetă, o pereche de ciorapi de mătase era un prezent neprețuit ce i se putea face; azi orice commis voyageur simte trebuința lor; iar împărăteasa lui Carol cel Mare fierbea la bucătărie, ceea ce nu face azi nici nevasta unui șef de biurou măcar. Astfel o nouă trebuință se-nvață lesne și se dezvață greu, și învățu-i dulce iar dezvățul amar.

Ei bine, pe nevoile — din nenorocire vecinice — și pe lesnea crezare a mulțimii se-ntemeiază demagogii cari, neștiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturora și să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Și fiindcă demagogii, fiind în genere oameni de rând, înzestrați în loc de minte cu vicleșug numai, stăpânirea lor însemnează domnia brutalității, a viciilor și a ușurinței.

Singura chezășie însă contra domniei demagogiei este censul, e împărțirea alegătorilor în categorii după importanța lor economică sau intelectuală. De aceea suntem contra sufrajului universal, căci acesta ridică deosebirea de clase, face ca votul celui cu minte să aibă aceeași greutate cu a celui nerod, c-un cuvânt e exploatarea celui ce are ceva prin cel ce n-are nimic, a celui învățat prin cel ignorant, a celui drept prin cel nedrept. Urmările sufrajului universal se văd în America, unde într-adevăr tot ce nația are mai rău, mai coruptabil, mai mincinos ajunge în Parlament și la putere, pe când elementele cuminți și drepte, dezgustate de priveliștea aceasta, nici nu se mai amestecă în viața publică. Și care e urmarea demagogiei?

Dezbinare și ură între cetățenii statului, pentru ficțiuni și pentru cinstitele obraze ale d-lor demagogi.

Shakespeare nemuritorul pune următoarele vorbe în gura cumintelui Ulis:

Dacă planeții în vălmășag rău ar rătăci fără regulă, ce grozăvie ar fi! Ce furtună ar fi pe mare, cum ar tremura pământul, cum ar turba vânturile! Frica, răsturnarea, groaza și dezbinarea ar rupe la pământ, ar submina, sparge, dezrădăcina din încheieturi concordia și liniștea dintre state.

Dacă ar lipsi treptele între oameni, această scară a tuturor planurilor mari, tânjește executarea acestor. Fără aceste trepte cum ar putea să se ție în dreptul lor vecinic breslele, demnitățile în școli, frăția în orașe, pacinica legătură de negoț între țărmuri despărțite, respectul pentru bătrânețe, sceptru, coroană și laur? Ia treptele dintre oameni, discordează această singură coardă și auzi apoi dizarmonia!

Toate celea ar găsi împrotivire fățișă: puterea ar fi tiranul slăbiciunii timide, fiul crud ar ucide pe tatăl său. Puterea ar fi drept, ba nu, chiar dreptul și strâmbătatea, a căror vecinică ceartă o mijlocește justiția, și-ar pierde numele împreună cu justiția însăși. Atunci toate s-ar desface în sila celui mai tare, sila în arbitrariu, arbitrariul în lăcomie, și lăcomia, un lup obștesc, îndoit de tare prin putere și arbitrariu va rupe în sfârșit lumea la sine și va înghiți-o. Acestei ucideri urmează apoi haosul, îndată ce se șterg treptele. Nerespectarea acestor trepte ne dă pas cu pas îndărăt, pe când socotim de a urca. De căpetenia cea mai înaltă își râde cel ce stă nemijlocit sub el, pe acesta-l batjocorește al doilea, pe cel următor cel de sub el: și-nveninat astfel de la cel dintâi pas care s-a îndărătnicit căpeteniei, fiece pas următor e zguduit de frigurile invidioase ale unei rivalități impotente și galbene la față.

Astfel se răzbună ignorarea adevărului: că statul, cu treptele și deosebirile lui, e un product al naturii, nu al rațiunii omenești.

Iar când punem sufrajul universal în locu-i, cu teza abstractă: toți oamenii sunt egali, deci toți cată să aibă o egală înrâurire în viața statului, atunci ajungem că cei mulți, cari nu-și cunosc interesele, aleg pe cei ce-i amăgesc mai bine, iar aceștia, odată sus, se dușmănesc ei în de ei, se batjocoresc ei în de ei, încât ajungem că râde om de om — și dracul de toți. Atunci se pierde deosebirea între judecata dreaptă și judecata strâmbă, atunci d. Fleva propune emanciparea femeilor și d. P. Ghica pe a tuturor femeilor fără deosebire, atunci dăm pas cu pas îndărăt, părându-ni-se că înaintăm.

Căci de această iluzie sunt bolnavi liberalii noștri, că înaintăm. Într-adevăr, grozav înaintăm îndărăt în toate celea.

În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar în practică nu este decât opresiunea mulțimei, a ignoranței, a pasiunilor măgulite și lingușite de demagogi. Când știe cineva că toată civilizația și cultura omenească e neapărat mărginită la cercurile acelea cari au destul timp și destulă neatârnare pentru a le învăța și pricepe, când știe că nimicind capul unui învățat ai nimicit învățătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când știe apoi că nulitatea demagogică nu sufere nici un merit adevărat lângă sine și că ea și cu semenii ei voiește a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul și demagogia, sub scutul teoretic al sufrajului universal și al principiilor liberale (de care știu a se servi cu mare succes mulțămită credulității maselor și slăbiciunei sau sentimentalismului oamenilor luminați) conduc lumea europeană la distrugerea civilizațiunii — la haos.

❦