CIUMA

[21 ianuarie 1879]

Profesorul dr. A. Drasche din Viena publică amănunte asupra ciumei, din care estragem următoarele.

După croniști vrednici de crezare, spun că ciuma s-ar fi ivit înaintea erei creștine încă (125 ani înaintea lui Cristos) și anume pe țărmii de nord ai Africei. Totuși începutul istoric al epidemiilor de ciumă datează de la 543 după Cristos, anul în care această ucizătoare boală s-a ivit pentru întâia oară pe pământ european — la Constantinopole — sub numele de ciuma lui Justinian, iar de atuncea-ncoace s-a și mănținut pe pământ european cu întreruperi mai lungi sau mai scurte timp de o mie de ani aproape, adecă până la 1841.

Stările politice și sociale de pe atunci, degenerarea deplină a medicinei, necunoștința deplină și neaplicarea celor mai simple măsuri sanitare, apoi extraordinara mișcare religioasă, cruciatele și războaiele cu turcii au favorizat mult introducerea și răspândirea epidemiei în Europa.

În jumătatea a doua a sutei a șasea ciuma se lăți în Împărăția romană a răsăritului, asupra Europei de sud, de vest și de nord (Italia 543, Gallia 555, Germania 565, Scandinavia 589). Din suta a șaptea pân-într-a treisprezecea epidemiile europene de ciumă se înmulțiră într-un mod înspăimântător.

Pustiitoarea moarte neagră a sutei a paisprezecea era asemenea ciumă. Deși în suta a cinsprezecea și a șaisprezecea se iviră încă multe epidemii, totuși fură și lungi intervale libere de boală.

În mijlocul sutei a șaptesprezecea — cu tot războiul de treizeci de ani — ciuma scăzu în Europa. În suta a optsprezecea au mai fost câteva epidemii izolate (Viena 1713, Marsilia 1720,Messina 1743, Dalmația 1783, Polonia 1797).

În suta a nouăsprezecea epidemia, afară de țara turcească, a izbucnit aproape esclusiv numai în țările megieșite cu Turcia, la Dunărea de Jos, lângă Marea Neagră și pe Peninsula Balcanică, deci în Muntenia și Ardeal la 1813, 1828, 1829; la Silistria 1834; la Odessa 1837; în Rumelia 1838.

Cu cea din urmă epidemie din Constantinopol, la anul 1841, ciuma pieri din Europa. La 1843 ea pieri și din Turcia asiatică, iar la 1844 s-au mai ivit câteva cazuri izolate în Egipet.

D. Drasche urmează descriind în câteva linii epidemiile din Viena, cari s-au-nceput la 1197 și s-au repetat la 1224, 1227, 1270, 1271, 1282. Dar mai cu seamă între anii 1348 și 1350 ciuma a bântuit atât de cumplit încât familii întregi s-au stins cu desăvârșire, stradele erau pustiite, iar din cauza lipsei de lucrători recolta mănoasă din anul 1319 a rămas nestrânsă. Sute de oameni mureau pe zi, toți morții — bogați și săraci împreună — erau aruncați într-o groapa comună.

În suta a XV și a XVI Viena a avut douăsprezece epidemii. În cea de la 1410 muriră o mie de studenți.

În suta a XVII epidemia se ivi numai de două ori în Viena, însă a fost foarte rea de soiul ei. Mai cu seamă la 1679 și la 1680 turburarea și frica erau atât de mari încât nimeni nu cuteza să îngrijească de nenorociții bolnavi. Se făcu un apel public cu trâmbițe și surle, dar în zadar. Atunci bărbierii fură legați și criminalii fură scoși din temnițe și puși cu de-a sila să îngrijească de bolnavi. Peste 12.000 de locuitori — desigur a patra parte a populației orașului — muri atuncea.

Cea din urmă epidemie a izbucnit în Viena la 7 fevruarie 1713, introdusă, ca mai toate celelalte, din Ungaria. Numărul morților a fost 8644 din 9565 îmbolnăviți.

Precum delta râului Gange e locul originar al holerei, tot astfel orientul ― Africa de Nord poate împreună cu Siria și Asia Mică — e patria ciumei. Dar nici aicea nu e o boală permanentă, provenind în mod endemic, ci asemenea o epidemie.

Toate epidemiile cari umplu istoria omenirii într-un chip nepilduit de acolo și-au luat începutul. Europa a fost totdauna infectată dinspre Orient. Pe când în alte veacuri ciuma se întindea asupra unei mari părți a Asiei și preste tot continentul european, în Africa se mărginea numai la țărmuri. Niciodată n-a intrat în Nubia, în Sahara, în Senegambia. Deși epidemia e cam indiferentă față cu climatul sau cu gradele de căldură și de frig, totuși o prea mare căldură sau un frig prea mare o împiedecă. În regiuni tropice n-au fost nicicând ciumă. Sezonul ciumei în Egipt bunăoară e aproape totdauna de la noiemvrie până la ianuarie, adecă în timp mai mult răcoros. Pe când acolo încetează în lunile calde, iulie, august și septemvrie, în Europa e tocmai atunci mai primejdioasă. Înălțimile îi sunt indiferente — ea urcă Atlamb și tăpșanele din Curdistan.

Ciuma în patria ei — la Nilul de jos — nu se ivește în tot anul, ci cam tot după patru, cinci, adesea și mai mulți ani și atuncea ține uneori câteva luni, alteori ani dupăolaltă.

Răspândirea ciumei se întâmplă prin infecțiune anume prin cei bolnavi. Aceștia sunt obiectele de căpetenie ale infecțiunii. Totdauna s-a observat c-a fost adusă de cazuri izolate din Orient. Numeroase și incontestabile exemple dovedesc introducerea boalei numai prin contagiu. Nu se poate spune sigur dacă și cadavrele sunt contagioase, deși credința aceasta a existat, căci era oprit, sub pedeapsă de moarte, de-a deschide mormintele celor ciumați.

Dovedită este asemenea infecțiunea prin obiecte purtate de bolnavi, precum cămăși și pânze de așternut; prin mărfuri și scrisori însă nu. Contagiul e lipit de obiect pentru uz mai îndelungat, nu de acelea cari se ating în treacăt.

Deși ciumatul poartă în sine și cu sine materia contagioasă, totuși aceasta nu se trece prin contact, adecă prin atingere, deși aceasta e credința generală. Tocmai credința asta a contagiozității formează paginele cele mai negre în istoria ciumei. Această credință aducea stagnațiune în comerț și industrie, rumpea legăturile cele mai gingașe și mai sfinte, degenera în egoism și în adevărată barbarie.

❦