MOFTURI ȘTIINȚIFICE

[11 ianuarie 1879]

„Românul“ (numărul de la 6 ianuarie) ne surprinde cu știrea că d. T.O. Giuvara a descoperit în Biblioteca Națională din capitala Franciei două manuscripte de interes național. Foaia publică cu plăcere o scrisoare și un articol al d-lui Giuvara, felicitându-l pentru lăudabila osteneală ce-și dă de-a dezmormânta documentele privitoare la țara noastră și recomandă ca exemplul acestui domn să fie imitat de orice bun român.

Iar modestul d. Giuvara, „cunoscând zelul cu care bătrânul «Românul», stâlpul ziaristicei noastre, apără și încurajează cu părintească binevoință tot ce-ar putea face să propășească, fie întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, îi trimite cu preferință notița sa.“

Articolul învățatului tânăr e intitulat Două manuscripte române ale Biblioteci Naționale din Paris necunoscute până acum și începe astfel:

Veste bună

În cursul cercetărilor mele… am avut norocul să dau astă-vară peste două manuscripte române despre a căror existență nimeni nu știe nimic, nici chiar iscusitul bibliograf și profesor de românește, d. Picot.

Lucrul pare cam ciudat într-un oraș unde mii de români au trecut și trec încă. Totul se esplică însă când voi zice că ar fi trebuit cineva să petreacă, ca mine, luni de zile în Biblioteca Națională și să răsfoiască nu numai cataloagele, dar încă și etc.

Apoi d. Giuvara povestește, cu aceeași prisosință de satisfacțiune personală, câtă trudă și-a dat ca să afle manuscriptele, cum bibliotecarul (care se-nțelege că nu știe românește) l-a rugat să-i indice titlurile exact în franțuzește, cum a făcut-o d-lui fără zăbavă, cum a făcut pe file unse facsimile de pe pagine și cum a copiat unul din manuscripte, păstrând numărul șirurilor și numerotarea paginelor din original.

Când aude cineva de dezmormântare de documente privitoare la țara noastră, de un interes național, de felicitări pentru lăudabila osteneală ce trebuie imitată de orice bun român, prin care se îmbogățește, întru cât de puțin, scumpa noastră literatură națională născândă, apoi mai văzând și articolul care începe cu esclamația „Veste bună!“ (de astă-vară) și de norocul de-a fi întrecut pe Picot, s-așteaptă … la ce“?

Cel puțin la documente din suta a X sau a XI sau la vreun manuscript din epoca lui Mircea cel Bătrân, căci, deja din vremea lui Vasile Lupu să fie, n-ar merita atâta șfară.

Ei bine, manuscriptele d-lui Giuvara sunt unul din veacul trecut, altul o copie de cronici din veacul nostru, al nouăsprezecelea, și anume tot lucruri cunoscute și cari se găsesc la noi în țară, dar mai cu samă la anticuari evrei din Moldova foarte des.

Unul din acele manuscripte, acela de care modestul tânăr face mai multă vorbă, cuprinde Vămile văzduhului, carte care se află ca manuscris în biblioteca oricărui boier bătrân, legat în genere împreună cu Minunile Maicii Domnului, iar al doilea manuscript cuprinde o copie scrisă cu cerdace de pe cronicele lui Urechi, Miron Costin și Niculae Costin.

Iată ceea ce voia d. Giuvara „să aducă la cunoștința publicului român, și în special tutor acelora ce iubesc bătrânele noastre tradițiuni naționale și rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe acolo“.

Tant de bruit pour une omelette!

Cogălniceanu a tipărit acele cronici de pe copiile cele mai vechi ce s-au putut găsi (1700 și ceva); Șincai a publicat sute de documente, Hurmuzachi a cules câteva mii, Hajdeu asemene, dar nici unuia din aceștia nu i-a venit în minte să facă atâta vorbă zadarnică. Mai adăogăm, ca pentru a constata vechimea manuscriptelor, învățatul d. Giuvara a avut nevoie de… Tocilescu.

Sfatul ce avem noi a-l da d-lui Giuvara este că scumpa noastră literatură națională născândă, care până acuma — slavă Domnului — n-a ajuns încă la halul de-a fi apărată și încurajată de bătrânul „Românul“, are nevoie de mai puțină suficiență și de mai multă modestie, mai ales din partea acelora cari prin sine nu însemnează nimic și cari vor să-și câștige un modest nume prin copiarea Vămilor văzduhului.

Iar cât despre rămășițele ce strămoșii ne-au lăsat împrăștiate pe ici pe colo, primejdia asemenea nu-i tocmai mare. D. Giuvara e cam tot de o origine cu d. C.A. Rosetti, încât strămoșii d-sale nu ne-au împrăștiat nimic, cel puțin în limba românească nu.

Apoi îl mai rugăm să nu prea generalizeze ignoranța sa, atribuind-o tutor; căci, înainte de-a manifesta o asemenea grozavă bucurie asupra unor descoperiri imaginare, ar fi putut să-ntrebe și pe alți creștini câtă importanță pot avea.

Acolo unde s-a ivit o adevărată greutate s-a-ncurcat și d. Giuvara și anume la Descrierea Chinei, scrisă slavonește de spătarul Nicolae Milescu, pe care d. Giuvara îl numește, c-o consecuență demnă de o cauză mai bună, Miclescu, deși vestitul spătar nu pare a fi fost rudă cu liberalul Sandu Miclescu, supranumit Păgânul, din ținutul Vasluiului.

Despre acest manuscript — zice d. Giuvara — a vorbit deja Urechiă (adecă Pseudo-Urechia). Vestitul anonim a vorbit multe și mărunte în viața sa, numai nu prea de seamă, ceea ce se dovedește și din cazul de față, căci manuscriptul spătarului a rămas necitit, de vreme ce nici d. Giuvara, nici colegul său, ilustrul anonim, nu știu încurcata de slavonească — iar la Vămile Văzduhului se pricep amândoi.

❦