I

Nefiind oameni de ceartă și necăutând sfada cu lumânarea, ca turcul care aștepta să-i calce cineva pe colțul ișlicului ca să-l ia la harță, întrebăm numai cu toată smerenia cuvenită dacă oameni cari s-au combătut cu cea mai mare vehemență și și-au imputat manopere neleale, ilegalități, influențe și presiuni în alegere, vânzare de țară, escamotare de voturi, ignoranță și lipsă de orice titlu de merit, pot merge mâni mână în mână și înfrățiți ca să facă — vorba vine — fericirea țării.

De aceea, sub titlul de Unitatea de vederi în cabinetul actual, vom publica o serie de articole, nu ale noastre, ci ale „Presei“ bunăoară sau ale „Românului“ și nu tocmai vechi, ci Feți-frumoși de câte șapte luni, de prin aprilie și mai anul curent.

Din aceste producțiuni cititorul nostru va învăța multe lucruri frumoase și instructive; va învăța cum, pentru a-ți face pe cineva prieten, trebuie să-l tratezi cu eleganța bâtei și a reteveiului și cum Mărgăriteștii, Pătărlăgenii, Dimancii, ieri încă numiții ignoranți, inepți, neonești, devin de a doua zi niște dulci prieteni cari te susțin și pe cari-i susții, totul, se-nțelege, in majorem Romaniae gloriam.

De aceea începem seria prin următorul articol al „Presei“, scris la 30 aprilie anul curent.

București, 30 aprilie

Citind cineva jurnalul „Românul“ și unicul lui satelit, „Telegraful“, nu vede decât declamațiuni și iarăși declamațiuni patriotice, apoteozând independința țărei ca operă gratuită a acestui guvern, care a binemeritat de la patrie, și intonând pe coarde melodioase gloria pe care zic că, întocmai unor prestidigitatori, ar fi făcut-o să reușească mai radiantă decât în cele mai militare timpuri ale bravei Românii.

Acesta este și acesta a fost totdeauna diapazonul de care s-a servit partidu radical la noi spre a ajunge sau a se menține la putere.

Au trăit din eroare publică transfigurată și vor și de astădată, fie și pe ruinele țării, a triumfa tot prin eroare. Când vor începe acești oameni a stima această opiniune publică în numele căreia declamă? Când vor începe ei a numi cu adevăratul lor nume faptele al căror autor sunt și situațiunile ce au creat acestei zvânturate țări care a meritat o soartă mai bună?

Când vor începe în fine ca, atât prin presă cât și prin întruniri, să lumineze lumea în loc să speculeze credulitatea publică?

Iacă întrebări ce, cu inimă strânsă de durere, își face orice om de bun-simț și orice bun român. A asculta cineva numai vorbele și organele radicalilor, țara niciodată nu s-ar fi aflat mai prosperă, mai avută, mai fericită, mai iubită de vecinii noștri de la fruntarii și de întreaga Europa ca în timpurile de față.

Deși radicalii au aruncat țara în ghearele panslaivismului din care n-a ieșit decât sângerândă și sfâșiată; deși au aruncat armata și soarta țării peste Dunăre de unde nu s-a întors decât cu 100 milioane datorie publică, cu doliu și pentru țară și pentru familiile lor, cu ruina economică prin pierderea vitelor și cu hidoasă mizerie prin toate satele acestei Românii ce surâdea altădată; deși, când armata română ocupa Vidinul ca garanție a cheltuielilor de răzbel, s-a făcut eroarea neiertată de a-l părăsi și de a compromite interesele noastre de tot genul; totuși acești oameni cutează a cânta fericirea țării și a dirigea atenția publică spre acest abstract și duios curent, pe când ei de altă parte să adopte a prepara soluțiunea cestiunii ovreilor și poate giulgiul său, mormântul numelui de român.

Înțelegem pe radicali ca să-și susție faptele și să-și nege greșalele comise, ce au să se resimță secular în această țară; înțelegem pe acești domni că nu voiesc a-și recunoaște eroarea, că au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat D-zeu; înțelegem în fine pe acești domni, ce profesează maxima: Post mortem nihil, că nu vin așa de repede să afirme ca la 1868 greșalele lor, pronunțând încă o dată faimoasele cuvinte: Fraților, iertați-ne că am greșit; nu înțelegem un lucru însă, cum, în gradul de cultură și lumină în care a ajuns țara și corpul electoral, se mai pot găsi unii din tineri cari să le dea concurs din când în când!

Acești puțini tineri cu a căror instrucțiune se îmbracă radicalii spre a se prezinta poporului trebuie a înțelege că rolul lor urmează să fie mai înalt și mai mare; că lor nu le poate fi rezervate numai locul și onoarea de a figura prin biserici la Te Deum; că ei ar putea să aibă o înrâurire și o acțiune în conducerea destinatelor statului, întrunindu-se cu adevărații bărbați liberali și întărind astfel și mai mult liga oamenilor de stat ce au de deviză: Munca și meritul, patria și libertățile publice.

Vericari ar fi însă conduita politică ce vor ține în viitor acești câțiva tineri, atât de abuzați de către radicali, domnii alegători trebuie, prin atitudinea lor, să facă justiție cu acești oameni ce au crezut că pot a se substitui suveranității naționale, conducând la război, ruină și dezmembrare națiunea română.

Acum, mai mult decât oricând, d-nii alegători vor înțelege cât de grav este a se lăsa să fie amăgiți prin declamațiuni și împinși spre ruina politică și materială.

Cruda esperiență este făcută. Generațiunile viitoare se vor întreba: Ale cui păcate espiez ele plătind atâtea milioane? Și istoria, în doliu pentru pierderea Basarabiei în secolul al 19-lea sub domnia radicalilor, va răspunde: Plătiți votul nesocotit de la 1868 și de la 1876.

S-a dat o concesiune îndoit de scumpă străinilor spre a-și asigura radicalii puterea ce simțeau că are să le scape dacă nu vor lupta cu asemenea arme escepționale. S-a plătit chilometrul cu 270 mii fr.

Și cine declamă cu toate acestea, prin întruniri și jurnale, că conservatorii au vândut țara străinilor? Tot radicalii.

Astfel, ca consecință a votului din 1868, țara prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile sale în punga străinilor, pe când aceste sute de milioane s-ar fi putut întrebuința gradat pentru înflorirea și prosperarea economică a țării. Astfel, în doi ani de guvernare radicală, s-a scomptat viitorul generațiunilor viitoare, transmițându-li-se ca moștenire plata anuităților înscrise în buget.

Votul din 1876 este o a doua nesocotință, comisă tot prin efectul declamațiunilor patriotice a acestui partid radical ce lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțele țării când trece pe la putere.

S-a strigat: jos timbru! jos licența! jos monopolul! jos aceste impozite puse spre a se achita datoria publică făcută de radicali la 1868, și națiunea, într-un moment de entuziasm pentru pământul tăgăduinței, i-a crezut pe radicali și i-a votat.

Ce au făcut însă radicalii cu acest vot, dat cu atâta inocență pentru desființarea impozitelor? Desființatu-le-au? Nu; căci nu puteau, trebuia să se plătească greșelele lor din 1868; ba mai mult, a întreit timbru, a îngreuiat taxa depeșilor și scrisorilor. Mărginitu-s-au aci?

Deloc. Evenimentele se anunță, și ei, temându-se că națiunea nu are să le mai dea mandatul pentru aceste timpuri escepționale, în loc să dizolve Camerile și să ceară un nou mandat, din contra, se substituie voinței națiunei, calcă suveranitatea ei și dă concurs Rusiei, pe când știu de la prințul Gorciacoff, care o declarase la întrevederea sa cu d. Cogălniceanu în Ploiești, „că Basarabia urmează a se retroceda“.

Această cunoștință ce aveau radicalii de soarta ce amenința Basarabia nu se poate nega. D. Cogălniceanu a declarat-o în Parlament că sunt propriele cuvinte ale d-lui Gorciacoff.

Iacă dar și fructele nesocotitului vot din 1876!!! Vadă-se acum buna-credință de care s-a uzat pentru ca d-nii alegători să înțeleagă cum are să se urmeze și în chestia ovreilor, atât de ocolită de radicali.

Terminând, conjurăm pe toți d-nii alegători ca: în numele datoriei publice din nou înscrise în bugetul statului, ca în numele conservării României atât de zvânturată în acești din urmă trei ani să meargă tinerii și bătrânii la vot, votând pentru opoziție, căci lugubra voce a tocsinului a sunat națiunei! …

Va să zică acum șapte luni roșii erau în ochii d-lui Boerescu oameni cari au trăit din eroare publică, cari triumfă pe ruinele țării tot prin eroare, cari aruncă țara în ghearele pan slavismului, de unde n-a ieșit decât sfâșiată și sângerândă.

Acești roșii au adus: 100 milioane datorie publică, doliu pentru țară și familii, ruina economică, hidoasa mizerie prin satele României.

Ei au compromis interesele de tot genul.

Au preparat soluțiunea cestiunii izraelite și poate giulgiul ei, mormântul numelui de român.

Au permis ambiției lor a întrece capacitatea ce le-a dat-o Dumnezeu.

Țara, în urma votului roșiilor din 1868, prin sudori de sânge își varsă avuția și economiile în punga străinilor.

Când trec roșii pe la putere lasă sfâșieri adânci în pământ și goluri profunde în finanțe. Au dat concurs Rusiei pe când știau că Basarabia urmează a se retroceda. Lugubra voce a tocsinului a sunat națiunii:

Alegătorii să facă justiție cu acești oameni ce s-au substituit suveranității naționale, conducând la răzbel, ruină și dezmembrare națiunea română.

Toate din nefericire adevărate.

Ce sunt roșii peste șapte luni — azi?

Ce alta decât buni prieteni și mari patrioți.