[12 august 1880]

Ce ajută toate declamațiile când realitatea le izbește cu cifre bugetare în față, de rămân ca o spumă a minților patriotice? Paralel cu libertatea, egalitatea și fraternitatea de pe hârtie, paralel cu suveranitatea lui badea Toader și moș Dumitru exercitată de ilustrul Fundescu, înfrunzește codrul parlamentar, plin de căpitani cu câte 30-40.000 franci leafă pe an, apoi mulțimea de frați de cruce întru ale văpselei roșie, toți cumularzi. Astfel și compania de exploatare își are, cum zice balada Mihului:

Voinicei levinți, Cu armele-n dinți, Feciori buni de mână, Căliți, tari de vână, Feciori groși în ceafă, Voinici făr'de leafă.

Acuma numai „voinici făr'de leafă“ nu sunt cumularzii roșii. Din contra, feciori fără de obraz și cu multe lefuri!

Răposatul Strat, cu bunul său simț, caracteriza de minune ființa și tendențele democrației lucrative:

Ni se mai zice că este lucru democratic să așternem lefurile așa încât să poată numi guvernul la așa posturi și democrați cari n-au nici o para avere. Ce ciudat lucru mai este și cu democrația noastră! Când este vorba de impozite, democrația le-ar desființa pe toate numai în numele democrației, și cele ce mai rămân le pun asupra clasei producătoare, care mai are ceva. Când este însă vorba de buget, apoi tot acea democrație vedem că se aruncă cu un avânt ardinte asupra bugetului, fiindcă are trebuință de bani ca să trăiască bine. Ar trebui să ne lămurim asupra lucrului acestuia: democrat la impozite și boier mare la buget, aceste două nu merg împreună, De este vorba să fim democrați, apoi de ce nu luăm de exemplu Svițera, ci, îndată ce e vorba de leafă, ne facem ultramonarhici și aristocrați?

Iată dar ținta democrației. Atâția amar de ani d. C.A. Rosetti făcea negustorie de vorbe late, strigând libertate și frăție. Cu ce-și încheie însă viața sa democratică? Cu o pensie reversibilă foarte aristocratică prin mărimea ei, luată din același biet buget la care aspiră toată suflarea patriotică. Am citat atâtea cazuri de cumul al însărcinărilor publice. Un deputat ia 8000 franci ca advocat al Brăilei, ca șef de gardă câteva sute, ca deputat doi galbeni pe zi. Un alt deputat e șef de gardă și pensionar. Un altul e advocat al statului, membru salariat al comitetului permanent și mandatar al națiunii. Prototipul luminos însă al cumularzilor e un medic oarecare, care-n viață-i n-a prea avut clientelă, dar cu atât mai multe funcții înalte. Luând leafă de general în armată, e profesor de facultate, apoi e în serviciul Eforiei spitalelor, a Institutului Elena Doamna ș.a.m.d. Nu mai vorbim de lefile ce și le-a creat cei trei directori ai drumului de fier, câteșitrei necompetenți în materie și căutând să măsure cu paragrafii codului Boerescu chilometrii drumului, de se potrivesc sau nu. E asemenea de rumoare publică cum calfe de la prăvălii de botine și mănuși, precum și o calfă de redacție cu patru clase primare, au ajuns directori de Banca Națională.

Noi stabilim principiul, îndealtmintrelea în genere cunoscut, că, pentru un om care are conștiința datoriei, o singură însărcinare publică, bine sau rău plătită, e îndeajuns și prea îndeajuns ca să-i consume toată puterea de muncă. Cuvântul pentru care o singură însărcinare publică cere puterea întreagă a unui om e că munca pentru sine are marginea ce și-o pune omul însuși, munca pentru stat nu are margine. Când cineva învață chimia pentru sine, o învață cu scopul practic poate al văpsirii lânurilor; când e profesor de chimie, poate învăța toată viața pentru sine, poate preda toată viața obiectul pentru alții și totuși nu va fi învățat nicicând îndestul, nu va fi predat nicicând îndestul. Un medic privat poate merge la unii, poate refuza de-a merge la alții, își așază în fine o taxă, care face ca clientela lui să fie aleasă, însă mică. Un medic în serviciul public nu-și poate limita munca în acest chip. Și așa e cu toate însărcinările publice. Când vedem dar pe patrioți cumulând câte 4-5 însărcinări publice asupra lor putem fi de mai nainte siguri că nu-și îndeplinesc pe nici una cum se cade.

Toate acestea, spuse de atâtea ori, le mai relevăm și astăzi, de vreme ce ni se comunică încă câteva cazuri de cumulul cel mai lipsit de pudoare.

Începem cu d. dr. Grecescu — fost maior, depărtat din armată pentru că n-a voit să se supună ordinului de a merge în Dobrogea. Din cele de mai jos publicul va judeca dacă este cu putință ca un om, oricum ar fi el de înzestrat de natură, să poată împlini cu conștiință în același timp mulțimea de funcțiuni grămădite asupră-i și incompatibile una cu alta.

D-sa e mai întâi medic secundar la spitalul de copii. Acolo are locuință, lemne, serviciu etc. Eforia dă medicului toate înlesnirile acestea nu de florile mărului, ci pentru ca el să fie pururea la fața locului, ca spitalul să nu fie fără medic în cazuri de necesitate urgentă de peste zi sau noapte, de ex. vro operație trahiotomică ș.a. pe care internul nici poate, nici știe și nici îi este permis să le facă. În consecuență regulamentul Eforiei îl și obligă pe medic de a fi în permanență la spital. Ca medic secundar trebuie dar de la 8 până la 11 ore jum. să fie în salele bolnavilor, să observe facerea bandajelor, să învețe pe elevii interni și pe cei esterni, să aștepte pe medicul primar, spre a face vizita împreună cu el și, când acesta n-ar veni, s-o facă însuși. Medicul secundar mai trebuie să facă regulat, la 4 ore și jum. contravizită, vizita de seara (vespera) ca să vază pe acei bolnavi cari ar fi intrat în spital după vizita de dimineață, să le dea medicamente celor intrați din nou, să suprime medicamentele date altor bolnavi ș.a.m.d. — toate acestea pentru ca bolnavul să nu stea fără nici un ajutor medical până a doua zi la vizita de dimineață.

Iată dar o însărcinare publică — cea de medic secundar la spital — care e de natură a consuma activitatea întreagă a unui om cât de inteligent și cât de silitor.

Dar nu: d. doctor mai e și profesor de botanică la Facultatea de Medicină și la Școala de Farmacie. Iată dar un mic geniu care e special și la boalele de copii și în… botanică. Pe lângă orele de prelegere universitară, studiul botanic cere ca profesorul să meargă cu auditorii în Grădina Botanică, să-i deprinză a studia organografia plantelor deosebite cu microscopul, precum se face la toate facultățile. Afară de aceea d. profesor de botanică, în considerația mulțimii atât de mari a speciilor acestui regn organic, trebuie să-și prepare lecțiile, ceea ce iar consumă câteva ore pe zi. Apoi se cade ca d. profesor să facă cu auditorii escursiuni, pentru ca ei să știe câte din plantele oficinale sunt reprezentate în flora României, ca viitorii farmaciști să nu comandeze, precum se-ntâmplă azi, mușățelul din străinătate.

Iată dar o catedră universitară și alta la Școala de Farmacie, din cele mai grele, de natură a ocupa toată activitatea unui om cât de inteligent și cât de activ.

Dar nu. D. doctor mai e și profesor de higienă la liceul Matei Basarab. Iată dar un geniu medical, special în trei ramuri, la boalele de copii, un Linne în botanică și totodată și higienist.

Dacă pe lângă orele ocupate de aceste trei funcții mai adaogăm orele de examen, afară de cele din program, apoi cele pierdute în juriile instituite de ministeriu, vedem deja că acestui geniu nu i-ar rămânea nici timp să se spele pe ochi.

Cu toate acestea…cu toate acestea direcția lucrativă a căilor ferate, Fălcoianu— Stătescu, găsește de cuviință a-l mai numi și medic al drumurilor de fier.

Să vedem acum dacă mai cu seamă această din urmă funcțiune este compatibilă cu celelalte.

Medicul drumului de fier cată să îngrijească de tot personalul căii ferate, când e chemat în caz de boală. De se-ntâmplă vrun accident pe linie trebuie să dea ajutorul necesar. Dacă se-mbolnăvește vrun șef de gară, vrun cantonier sau orice alt impiegat al căilor ferate, medicul e dator a se duce cu trenul unde se află pacientul, a-i face diagnoza, a-i prescrie medicamente.

Iată iarăși o însărcinare publică de natură de a ocupa activitatea întreagă a unui om. Îi permit oare d-lui doctor spitalul, Facultatea, Școala de Farmacie, liceul ca să fie totdeuna pe linie?

Este compatibilă funcția de medic al liniei cu celelalte? Evident că nu. Dar leafa merge întreagă din toate locurile: de la Ministeriul Instrucției, de la acela al Lucrărilor Publice, de la Eforia spitalelor, plus locuință, lemne, serviciu ș. a. Adecă, cum s-ar prinde, chef cu banii patriei!

Dar se va zice că nu e d. Grecescu singur medic al liniei.

Într-adevăr nu în aceeași zi s-a mai numit un alt ipohimen de cătră duplul ipostaz Fălcoianu—Stătescu, d. dr. Racoviceanu. Acesta mai e:

1) medic secundar la Colța;

2) suplinitor de medic secundar la altă secție, în locul d-lui Istrate;

3) profesor de cosmografie la clasa I St. Sava;

4) idem de fizică la clasa III și VI;

5) idem de chimie la clasa VII;

6) idem de higienă și medicină la școala normală Carol I;

7) medic al internatului;

8) profesor de igienă la Școala normală a Societății pentru cultură;

9) în fine, medic pe linia drumului de fier.

Cine voiește să știe ce sunt roșii aci se uite. Patrie, datorie, lege? Mofturi. Lefuri, protecție, posturi, lemne, casă din spinarea patriei, iată adevărata țintă a democrației reversibile.

❦

[13 august 1880]

Ca să se vază cum judecă oamenii în Franța beatitudinea reformatoare a d-lui Jules Ferry, care a găsit numaidecât imitatori la redacția „Românului“, reproducem următoarele din „Revue des deux mondes“, scriere periodică care desigur nu poate fi bănuită nici că colaboratorii ei ar fi ignoranți, precum sunt gazetarii noștri cari propun reforme, nici că apără latineasca din cauze politice.

Iată dar ce se zice în cronica numărului de la 15 august:

Dacă e vreun om satisfăcut de sine însuși, dacă e vrun exemplu viețuitor al acelei amăgiri de sine care e la modă azi, acela e desigur d. ministru al învățăturilor publice, cu ambițiile sale renovatorii și agitatorii. D. ministru al învățăturilor se poate măguli de-a nu fi deloc străin de încurcăturile guvernului pe care-l servă. Domnia sa, împreună cu colegul de la război, e probabil unul dintre membrii cabinetului cari ar fi pregătit Republicei cele mai aspre încercări și cari vor lăsa în urmă-le cele mai multe dezordini și confuzii de îndreptat. Inițiativei d-lui Jules Ferry i se datorește articolul 7, iar relele întâmplări ale acestui articol au condus guvernul pe această cale a arbitrarului, în care la fiece pas va întâmpina dificultăți nouă. D. ministru personal a scăpat de consecuențele articolului 7 prin votul Senatului, apoi prin decretele de la 29 martie, cari au făcut să treacă sarcina asupra ministrului de interne și a celui de justiție. Iată acum că s-apropie 31 august, data la care stabilimentele de învățământ dirijate de iezuiți și chiar de alte comunități religioase neautorizate vor trebui închise. Rămâne a se ști ce se va pune la cale pentru a lovi cu oprire aceste case, cari de pe acum anunță că se vor redeschide în luna lui octomvrie și nu vor mai fi dirijate de iezuiți și de dominicani, dar vor rămânea fără îndoială sub aceleași influențe. Dacă d. ministru nu va izbuti sau se va vedea obligat de-a se opri înaintea unor societăți civile, legal constituite, înaintea noilor directori religioși sau mireni armați cu drepturi incontestabile, la ce capăt vom fi ajuns? Ne-am fi dat din capul locului dezavantajul de-a scoate din arsenalul imperiului și a vechei monarhii o legislație învechită, vom avea aerul de a ne purta cu amăgeli față cu libertatea învățământului, cu libertatea credințelor, fără câștig, fără a atinge în mod serios ținta propusă. Cât despre d. ministru al instrucției, pentru moment pare a se fi abătut din campania aceasta, pe care cu toate acestea a inaugurat-o și în care s-a prins cu atâta ușurință Acum pare a se fi dedat cu totul rolului de regenerator al învățământului statului și, cu acest titlu, ca mare maestru al Universității Franței, a pronunțat înaintea Sorbonnei un discurs al căruia cuvânt întâi a fost orația funebră a discursului latin. D. Jules Ferry și-a început reformele prin suprimarea discursului latin, precum colegul său de la război a dat o dovadă memorabilă de spiritul său reformator prin suprimarea tobelor la armată. Face fiecare ce poate.

Ceea ce e curios, uimitor și chiar de temut în acest din urmă discurs ținut la Sorbonna e tocmai această înfumurată amăgire de sine însuși, această imperturbabilă siguranță a unui ministru, punând ușurința sa de agitator sub steagul Republicei, învârtind fără maturitate cestiunile cele mai delicate, plănuind la programe confuze de noutăți îndoielnice, tratând cu dispreț tot ce s-a făcut înaintea lui și zicând grav: „Reintrăm în bunul-simț… Universitatea Franței va număra anul trecut între cei mai memorabili ai săi, între cei mai roditori pentru istoria sa… S-au îndeplinit o restaurare necesară… Universitatea nu era ieri decât o biurocrație; de la legea ce reconstituie consiliul superior încoace ea va forma un corp viu, organizat etc.“. Trebuie, la dreptul vorbind, ca cineva să fie foarte lăudăros ca să vorbească astfel, când are onoarea de-a trece ca o arătare fugitivă în capul unui Corp care a avut de șefi pe un Royer-Collard, Guizot, Cousin, Villemain. Dacă sunt reforme folositoare, necesare de realizat, și dacă d. ministru al învățăturilor se dedă cu ele c-o aplicație serioasă și reflectată, cu atât mai bine; n-am avea decât să susținem în această operă o bunăvoință inteligentă, chiar dac-ar fi cam îndrăzneață. Simpatiile nu i-ar lipsi; dar acele vechi metode, despre cari d. Jules Ferry vorbește cu atâta ușurință, pe cari le răstoarnă pretinzând că le transformă, fost-au ele într-adevăr atât de sterpe? N-au produs ele generații viguroase și puternice, cari au umplut o parte a acestui secol?

Așadar ele nu erau atât de neroditoare, ele erau din contra probate, pe când acelea ale d-lui Jules Ferry nu sunt încă și n-au dovedit cât plătesc. Dar vrea să suprime exercițiul discursului latinesc: bine, fie! E clar însă că acesta nu e decât un simptom și că această supresiune nu e decât începutul unei diminuări a studiilor clasice. E ușor pentru d. Jules Ferry, care are pe atât bun gust pe câtă competență, ca să se-ncumete a proba că pân-acum trăia cineva zece ani alături cu anticitatea făr-a o cunoaște, că aceasta era greșeala vechelor metode, că de acum vom putea pătrunde în acele regiuni necunoscute pe care ne încăpățânasem de-a le da ocol numai, dumneasa dovedește însuși că are o curioasă idee de maniera de-a învăța latinește când zice că de acuma-nainte se va învăța pentru a citi, nu pentru a scrie.

D. ministru al instrucției publice, în toate proiectele sale, în toate demonstrațiile sale, pare a uita că învățământul nu consistă numai și numai în a împlea capul copilului cu noțiuni multiple și confuze despre fel de fel de lucruri, ci că consistă mai cu seamă în a forma o natură intelectuală, un spirit capabil de-a gândi și ști. Iată la ce serveau de minune acele studii clasice, cari au primit frumosul nume de studii umanitare! D. Jules Ferry crede a fi zis tot punând reformele sale sub drapelul Republicei. Din nenorocire e de temut că acestea nu vor servi nici Republica, nici învățământul, nici Franța înainte de toate.

❦