[12 iunie 1880]

Partidul dominant și-a dat toată silința pentru a imprima alegerilor în consiliile județene același caracter de escluzivitate politică pe care l-au dat alegerilor din Parlament. Când știm cum se fac asemenea alegeri, cum în colegiile superioare se frământă țara prin promisiuni și amenințări, în cele inferioare prin retevei și băutură, nu ne vom mira de izbânda guvernului și tot atât de puțin ne vom putea mira de împrejurarea că opoziția n-a învins decât în mod sporadic, în vechile ei centre de rezistență, cari au oarecum tradiția neatârnării. Spre dovedirea importanței escepționale pe care partidul roșu l-a dat de astă dată alegerilor județene cităm cazurile cele mai bătătoare la ochi: punerea înainte a prințului Dimitrie Ghica, ca orator al partidului și candidat al colegiului I de Ilfov, și cele opt scrisori electorale ale d-lui C.A. Rosetti, prin care se face critica tuturor partidelor și panegiricul tuturor actelor care aparțin sau se pretinde a aparținea partidului liberal.

Se pretinde a aparținea, repetăm, căci la multe din cele citate partidul care se fălește cu ele n-au contribuit întru nimic.

A lua pe rând cele opt scrisori ar însemna a ne supune unei dispoziții de materie precum i-a convenit, poate din întâmplare numai, bătrânului magistru al democrației române. Va fi mai interesant poate pentru public dacă din numărul celor opt enciclice vom începe cu aceea care istoricește e cea mai însemnată, de vreme ce atinge convenția ruso-română, participarea noastră la război, pierderea Basarabiei, impunerea cestiunii izraelite.

Aceasta e scrisoarea a șaptea.

E de prisos a mai discuta mult asupra oportunității sau neoportunității convenției ruso-române, căci, aplicată în punctele ei grele de cătră mucenicul Mihălescu, care-a avut îndrăzneala a declara în Senat c-a ridicat numai un colț al vălului de pe scabroasa afacere, convenția, de astă dată fără vina guvernului imperial, a avut de efect ruinarea totală a populațiunilor noastre rurale. Odată rușii erau aspri în procederile lor nepuse la cale prin o convenție, de astă dată s-au aflat destui pretinși români care să facă toate prestațiunile de cărătură și altele mai grele și mai ruinătoare decum au fost vreodinioară.

Să vorbim — precum face însuși d. C.A. Rosetti — de acuzarea ce chiar astăzi opozițiunea cutează a face.

D. Ioan Brătianu a cedat Rusiei la Livadia reîncorporarea Basarabiei.

D. C.A. Rosetti o numește o acuzare atât de ridicolă încât ea singură desconsideră și sfărâmă cu totul pe cei cari desprețuiesc atât națiunea prin îndrăzneala lor de-a o face.

Această injurie este însă pusă înaintea dovezilor, deci o petitio principii prin care caută a predispune din capul locului pe cititor în favorul dovezilor sale.

Dovezile sunt:

Rusia ar fi declarat atunci, prin Tractatul de la San-Stefano, că i s-a fost cedat Basarabia de către prezidentul Consiliului de Miniștri.

Că i s-ar fi propus d-lui Brătianu la Berlin orice compensări de teritoriu ș-un miliard de franci.

Că principele Gorciacof a luptat a nu se admite delegații României în Congres, pentru ca prezența lor să nu provoace discuțiuni violente.

În fine se citează ca dovadă de căpetenie textul convenției prin care Rusia garantează integritatea actuală a României.

Dovezile de la început sunt de puțină valoare. Rusia singură e stăpână pe apreciația dacă era sau nu cu cale de a mărturisi în Tractatul de la San-Stefano ce va fi convenit cu d. Brătianu; ea singură poate ști întru cât neintrarea delegaților români în Congres au ieftenit prețul Basarabiei, ea singură va înscrie în istoria ei cum un om de stat ca d. Brătianu, convins cu totul despre zădărnicia demonstrațiunilor sale demagogice, a refuzat un miliard și ținutul Vidinului, preferând popularitatea sa compromisă unei înțelegeri care momentan ne-ar fi scăpat de neplăcerile cestiunei izraelite; în fine tot Rusia va fi știind de ce nu i-a convenit comedia unor discuțiuni violente din partea unui democrat compromis, care voia să-și cârpească haina zdrențuită a popularității sale prin acuzări aduse guvernului imperial.

Toate dovezile de mai sus ale d-lui C.A. Rosetti se prefac în acuzări contra amicului său politic, carele, fără a fi sentimental, a jucat rolul lui Jules Favre în fața unor lucruri, după propria mărturisire, inevitabile și n-a putut să tragă cele mai mari foloase posibile dintr-un rău ce nu se putea înlătura.

Dovada cea din urmă: garantarea integrității actuale, e singura valabilă, singura care merită a fi relevată, căci vorba „actuală“ are istoria ei proprie, deosebită de toate înțelegerile de la Livadia.

Să facem dar istoricul acestei vorbe.

La 28 septemvre 1876 apăru în „Monitor“ decretul domnesc prin care d-nii Brătianu și Slăniceanu, autorizați de-a merge în străinătate, erau înlocuiți interimar, de ochii Apusului, prin rusofobi pronunțați ca d-nii George Vernescu și Dimitrie Sturza.

La 29 septemvre și-a închis ochii pentru totdeuna Constantin Negri. Există într-adevăr o ordine morală în univers. În zilele în care se decidea ceea ce d. Brătianu va fi decis la Livadia, Constantin Negri devenise de prisos pe pământ.

Tocmai pe atunci era în cestiune armistițiul cu Serbia; cu toate astea, după întoarcerea sa din străinătate, d. I. Brătianu ia un ton estrem de amenințător față cu Turcia. Geaba oameni serioși sfătuiau pe d. Brătianu de-a nu-i păsa deloc de-o constituție turcească pe care nici turcii înșii n-o luau în serios, geaba Senatul, cu toată blândețea, propune o moțiune de-a proceda în mod demn, dar neprovocator. D. Brătianu face cestie de încredere din cuvântul „neprovocator“, căci voia să provoace. Aceasta la 23 decemvrie.

La 5 ianuarie 1877 rusofobul d. Dim. Sturza își dă demisia, poate pentru că la Livadia d. Brătianu devenise foarte susceptibil.

Peste o lună, la 7 fevruarie 1877, d. Simeon Mihălescu se oferă a servi gratis ca director al Ministerului de Interne. Se simțea deja trebuința unui Mihălescu la Interne; iar c-o săptămână înainte d. Cogălniceanu începuse să discute în Senat, cu multă vehemență, cestiunea părăginirii Universității Iași, bazat pe multe acte și cărți domnești, pentru … pentru a-l bombarda pe ministrul de externe de atunci, N. Ionescu, și a-l sili să se retragă.

La 23 martie — se dizolvă Senatul.

De ce? Convenția era gata și d-lui Brătianu i-era teamă că acel Senat nu va voi s-o aprobe.

De ce zicem că convenția era gata?

Pentru că peste 10 zile, la 3 aprilie, d. Cogălniceanu, cel care a iscălit-o, a intrat ministru de esterne în locul d-lui Ionescu.

Ce dată poartă convenția?

4 aprilie.

Va să zică d. Cogălniceanu n-a avut nici timp de douăzeci și patru de ore de-a o studia, ea trebuia să fi fost gata demult, fără știrea ministrului de esterne.

În textul ce i s-a supus spre iscălire d-lui Cogălniceanu, în ceasurile de la 3 până la 4 aprilie, se pomenea ceva de garantarea integrității actuale a teritoriului României?

Nu.

D. Cogălniceanu a mărturisit-o însuși, în ședința Camerei de la 30 septembrie 1878, că aceasta s-a înscris după cererea sa, după refuzul repetat de-a subscrie convenția dacă nu se va primi fraza: „garantarea integrității actuale a teritoriului României“.

Iată dar adevărul clar.

În convențiunea pusă la cale la Livadia și convenită articol cu articol cu agentul diplomatic al Imperiului de către d. Ioan Brătianu nu era nici vorbă măcar de garantarea integrității actuale, garantare introdusă cu de-a sila în momentul trecerii armatelor rusești, cari intrau, se înțelege, în urma unei convențiuni stabilite gata, ce nu mai avea nevoie decât de iscălituri.

E evident pentru un copil chiar că, dacă d. Cogălniceanu a refuzat de repețite ori de-a iscăli convenția fără acest adaos, cestiunea integrității cată să se mai fi discutat și rezolvat o dată, după textul vechi cu omisiune a d-lui I. Brătianu.

Cererea Rusiei era așadar cunoscută și, fiindcă convenția primitivă nu cuprindea termenul „integritate actuală“, d. Brătianu admisese acea omisiune în mod tacit.

Da' să părăsim dovada aceasta pentru a da o alta și mai eclatantă.

Îl lăsăm să povestească pe d. Cogălniceanu însuși, pe care l-am auzit atunci vorbind. Vorbea cald și foarte încet, cu toate acestea șoptirile sale ardeau în auzul tuturor.

În luna lui iunie — șoptea d-sa plecat asupra băncii ministeriale, a băncii acuzaților am putea zice — în luna lui iunie 1877, după ce împăratul a venit la Ploiești, am primit într-o zi încunoștiințarea principelui Gorciacof că ar voi să-mi vorbească. M-am dus la Ploiești. Era o zi de căldură mare și știți că diplomaților nu le place căldura. Cu toate acestea principele Gorciacof era bine dispus.

Într-o conversațiune de un ordin cu totul general, principele Gorciacof îmi spune că ar voi a se înțelege cu România pentru o nouă rectificare de fruntarii; că puterile cele mari nu se opun la aceasta; că cestiunea s-a tratat la Reichstadt; că prin urmare ar voi să se înțeleagă cu România în privința unui schimb peste Dunăre pentru Basarabia.

Mi-a adăogat că acesta era un secret pe care cabinetul austro-ungar nu l-a comunicat chiar ambasadorului său din Londra, ca nu cumva guvernul englez să-l afle…

Vă mărturisesc, d-lor, că, când am auzit aceasta, am fost lovit ca de-o bombă. Voiam să răspund prințului, voiam să vorbesc mai mult, când un om al lui Dumnezeu a venit și m-au întrerupt, spuindu-mi că eram așteptat. În zadar am întâmpinat că drumul de fier putea să aștepte; principele Gorciacoff s-a oprit de-a-mi mai vorbi.

Deci în iunie 1877 d. Ioan Brătianu nu mai poate pretexta că nu știa nimic.

Când trece însă oștirea noastră în ajutorul rușilor fără zapis și chezășie, după cum ne persifla d. Rosetti prin „Românul“?

În august 1877, peste două luni după conversația cu prințul Gorciacoff.

Fără autorizarea Adunărilor s-a încheiat convenția, nu li s-a comunicat nicicând conversația interesantă și fără autorizarea lor s-a trecut Dunărea.

Din cele de mai sus reiese însă clar pentru oricine că cedarea Basarabiei era convenită de mult de d. Brătianu și încă cât se poate de ieftin, refuzându-se miliardul și Vidinul pentru cuvinte de popularitate.

Căci sau lucrul era convenit la Reichstadt, și atunci un politic serios ar fi tratat inevitabilul ca inevitabil, scoțând din el toate foloasele posibile, sau pretenția Rusiei era izolată, și atunci nu înțelegem cum, știind-o, s-a putut să trecem în ajutorul unei puteri ce avea asemenea gânduri cu noi fără a cere garantarea espresă a acelui petec de pământ atât de scump nouă.

Altfel lucrurile au — din nenorocire — o așa aparență încât dau loc presupunerii că cele mai bune și mai ieftene servicii pe cari un om le putea face vrodată Rusiei le-a făcut d. Ioan Brătianu.

❦