[13 decembrie 1880]

Adevărul doare; nimic nu doare ca adevărul. Deși am declarat că odioasa faptă îndreptată contra d-lui Brătianu ni-l face mai simpatic decum era în genere, că-i sanctifică pieptul în ochii noștri și ai țării, că autoritatea sa câștigă și se întărește, că, iubirea amicilor și a adversarilor crescând, îi dă cel puțin o mângâiere care compensează întrucâtva impresia penibilă a acelei fapte, „Românul“ ar fi pretins mai mult, ar fi pretins să tăcem, să nu arătăm că aceste sunt teoriile roșie, apucăturile roșie, espedientele roșie cari au fost duse ad absurdum prin acea încercare criminală.

Am spus-o și o repetăm, nu adversarilor le vorbim acuma; Dumnezeu știe că în acest moment orice recriminațiune e departe de noi. Față c-o asemenea faptă nu suntem, nu putem fi adversarii nici ai cetățeanului care a fost espus, nici ai omului de stat contrar nouă. Dar vorbim cu omul cugetător, abstracție făcând de toate certurile noastre, și cu durere îl întrebăm: Ce-ai făcut din România? Nu învinovățim, nu osândim pe adversari; ceea ce voim e ca să-și deschiză ochii, să vază limpede o dată în viața lor unde duc acele teorii internaționale, unde conduce amiciția cu Jules Allix, Orsini, Rochefort și ceilalți.

La tiradele apocaliptice pe cari „Românul“ binevoiește a le revărsa oncțios asupra evenimentului nu vom răspunde nimic; dar vom releva ceea ce ne atinge pe noi direct în articolele pe cari ziarul partidului roșu le publică de trei zile încoace.

„Românul“ susține că d. Pietraru a fost

aginte electorale la Târgoviște al partidei de la „Timpul“ și redactore al ziarului din Târgoviște „Vestea“ sau „Târgoviștea“, organ al acestei partite.

Afirmare pentru afirmare. Susținem că acest domn a fost mult timp roșu și agent electoral al roșilor. Dar nici nu putea fi altceva decât roșu. Singur partidul d-lui Brătianu primește în sânul său pe toți transfugii, pe toți incolorii, pe toți cari-și încearcă norocul când într-o parte, când într-alta. În șirurile roșiilor vom găsi foști separatiști cari, cu revolverul în mână, au proclamat dezlipirea Moldovei din corpul României, vom găsi conservatori ruinați cu desăvârșire, vom găsi pe toți aceia cari nu au nimic de pierdut, totul de câștigat. Ne pare rău că e așa, dar așa este.

Oare „Presa“' n-a fost odinioară foaie conservatoare? Nu era redijată de pene conservatoare, dar pretexta a avea ideile. Destul că toate aceste pretextări de principii pentru căpătuire curg, ca izvoarăle spre mare, în sânul marelui partid roșu, căci și d. Pietraru, cum îl numește „Românul“, și-a găsit slujbușoara sa în resortul administrat de d. Brătianu.

„Românul“ ne mai face imputarea că într-o adunare conservatoare (la 26 aprilie 1879) unul din cei din acea întrunire a zis:

Domnilor, am scris o broșură în care dovedesc că d. C.A. Rosetti a omorât pe Barbu Catargiu; vă rog să contribuiți s-o tipăresc și ca să dăm o răsplată celui care va omorî pe C.A. Rosetti și pe I. Brătianu.

E inexact ce spune „Românul“. Persoana de care vorbește e d. maior Crainic, carele, după închiderea ședinței acelei Adunări, după ce prezidentul părăsise scaunul, a rostit acele cuvinte a căror solidaritate n-a luat-o nimeni. Dovadă e că nimeni n-a contribuit ca să se tipărească broșura și că n-a apărut nici până acuma, deși e scrisă demult. Dar d. maior Crainic are această convingere? Îl privește. D-sa crede una și bună că un anume Donca, care trăiește azi la Ada-Kale, a fost instigat de roșii pentru a comite acea faptă. Pentru noi ea este și a rămas ce-a fost: o problemă nerezolvată, cu oarecari indicii ce dau loc la bănuieli, dar nimic decât bănuieli vage, cărora nu le-am dat până acum nicicând forma concretă a unei acuzări.

Într-alt număr „Românul“ zice că e adânc îngrijat când vede „bărbați ca cei de la «Timpul» scuzând, dacă nu aplaudând asasinatul“.

Degeaba se îngrijește și rău vede „Românul“.

Nu scuzăm, nu justificăm nicicând o crimă. Dar căutăm a o esplica: între scuză și esplicare e o deosebire cât cerul de pământ. Dacă vom esplica peripețiile prin care trece sufletul lui Richard al III-lea, dacă vom dezvăli acele sofisme adânci și tenebroase pe cari un mare critic al lui Shakespeare le numește „logica patimei“, nu scuzăm și nu justificăm crimele regelui Angliei. Ei bine, și Pietraru și altul ca el în ajunul unei asemenea fapte și-ar putea ține un lung monolog, în care ar zice următoarele:

„La 1848 oamenii cari stăpânesc azi în România au pus la cale asasinarea lui Vodă Bibescu. Din prăvălia unui pretins librar era să se tragă focul.

În Franța d. Brătianu a luat parte la conspirația de la Opera Comică.

La 1876 oamenii ce stăpânesc azi în România l-au sfătuit, printr-un actual ministru plenipotențiar, pe Domn să scutească țara de-o crimă.

Văd conspiratori, rebeli, pasquilanți, lăudători ai regicidului ajungând mari în țara aceasta.

Atunci? Atunci iată calea de-a sui repede treptele sociale!“

Acest monolog, pe care-l citim în sufletul omului cu înclinări rele, l-am văzut repetat sub altă formă într-o foaie roșie, cu care îndealtmintrelea nu discutăm.

Ce? zicea acea foaie. Ni se impută că am conspirat? Se-nțelege. Și Napoleon a conspirat și a ajuns împărat, și contele Andrassy a conspirat și a ajuns cancelar, de ce cutare și cutare român să nu fi conspirat pentru a ajunge unde este?

Dar la ce toată discuția? Negă „Românul“ datele de mai sus, cari le-am înșirat în monologul ce-l atribuim d-lui Pietraru? Nu le negă. Dacă le-ar nega, i-ar merge rău, pentru că am invoca mărturii, irecuzabile mărturii.

Redactorii „Românului“ pot vedea că vorbim fără patimă de partid, fără ură. Prin această crimă toate teoriile roșii sunt duse ad absurdum. Condamnăm faptul, felicităm din inimă pe d. Brătianu că Dumnezeu i-a păstrat viața, dar sperăm că această întâmplare va fi un învățământ pentru partidul roșu de-a se feri să amenințe pe Domn cu o crimă din partea țării și că, de acum înainte cel puțin, impunitatea conspirațiilor, rebeliunilor, încercărilor criminale, nu vor mai fi taxate de patrioți ca titluri de merit.

❦