[18 martie 1880]

Publicul nostru nu va fi uitat câte s-a fost pus înainte de către guvern cu ocazia răscumpărării căilor ferate; s-a invocat și știința și curentul care ar împinge pe toate guvernele astăzi să ia în mâna lor căile de comunicație, și o adunare de oameni ce se pretinde a fi reprezentația națională, fără cunoștință de cauză, fără nici o autoritate morală a afectat încredere în afirmările guvernului, spre a-și acoperi astfel o oarbă supunere.

Cât de mare a fost dreptatea opoziției răsare astăzi și mai mult dintr-un articol important, publicat în „Journal des débats“ din 12/24 martie, ieșit din pana ilustrului publicist și profesor de economie politică d. Paul Leroy-Beaulieu și din care extragem aci mai jos câteva pasaje ce par a fi scrise într-adins pentru țara noastră. Negreșit și în Camera republicană franceză se găsesc oameni gata să se arunce în aventuri, dar educația politică a opiniei publice fiind îndestul de dezvoltată le aține calea.

În Franța este astăzi vorba a se răscumpăra de către stat rețeaua căilor ferate. Iată ce zice în această privință eminentul economist și colaborator al ziarului „des débats“:

Una dintre comisiile Camerii propune Parlamentului să se arunce într-o adevărată aventură, ale cărei consecințe le aprețiază cu o ciudată ușurătate. Această aventură este nici mai mult nici mai puțin decât răscumpărarea rețelei întregi a companiei d'Orléans; aceasta ar fi un adaos de 4327 kilometri pe lângă cei 1650 pe care îi exploatează statul francez astăzi. Afară de asta răscumpărarea de care este vorba nu ar fi să fie decât preludiul răscumpărării totale a tuturor căilor ferate franceze. Francezii sunt invitați a intra pe această cale necunoscută și primejdioasă fără a fi făcut mai-nainte nici un studiu, nici un calcul sau după ce vor fi făcut calcule în general false, Aceste 4327 de kilometri ce sunt de răscumpărat nu se știe cum vor fi exploatați. Va fi chiar statul exploatatorul? Va recurge dânsul la niște companii cari să ia în arendă exploatarea pe o perioadă de cinsprezece sau douăzeci de ani? Nimini nu știe nimic; și asupra acestui punct se crede de prisos a avea cineva vreo opinie. Se zice: Să răscumpărăm mai întâi și apoi vom vedea ce e de făcut. Iată o procedere care denotă cel puțin oarecare ușurătate de minte.

Ce nevoie se simte oare pentru a răscumpăra căile ferate? Foarte greu s-ar putea spune. Unde este oportunitatea și actualitatea unei asemenea măsuri într-o țară a cărei datorie publică se urcă astăzi la 26 de miliarde de franci, care are impozite zdrobitoare, care ar trebui să se ocupe cu simplificarea gestiunii sale finanțiare, cu descurcarea ei, cu micșorarea taxelor și cu sporirea disponibilității tezaurului?

D. Leroy-Beaulieu constată apoi că în adevăr se ridică în Franța plângeri în contra căilor ferate și că s-ar putea neapărat aduce în modul lor de exploatare îmbunătățiri și reforme. Dar oare nu se aduc pretutindeni plângeri în contra căilor ferate? Aceasta se întâmplă și în Germania, și-n Belgia, Italia, Englitera, Statele Unite, și-n Austria chiar. Nu se poate găsi o singură țară unde să nu se ridice critice în contra exploatării căilor ferate.

Dar dacă pretutindeni este așa, lucrul este mult mai accentuat acolo unde exploatarea se face chiar de cătră stat. Așa de exemplu în Belgia s-a petrecut un fapt cu drumurile de fier care a provocat în contra administrației niște critice amare. Administrația a făcut acum în urmă o negustorie foarte nefavorabilă: din neîngrijire și din lipsă de tact comercial, ministerul a hotărât să cumpere 12000 de șine de fier sau de oțel cu prețul de 170 până la 189 franci o tonă, după ce cu câteva zile mai-nainte refuzase să le cumpere, cum i se propunea, cu 129 franci. Din contra, ministerul vânduse cu câteva zile mai-nainte niște șine vechi cu 108 fr. o tonă, când ar fi putut căpăta pe ele puțin mai târziu cu 20-25 la sută mai mult. Astfel statul belgian a păgubit o jumătate de milion.

Este știut că statul face întotdeuna cele mai nenorocite afaceri comerciale; el de obicinuit cumpără scump și vinde ieftin și totul firește cade în spinarea contribuabililor. Să ne amintim, în treacăt, de câte ori atâtea state mari și deaminteri bine administrate nu și-au risipit banii pentru a cumpăra cu câte 10, 12 și 14 milioane niște vase care nu au putut în urmă să facă pe mare nici măcar întâia călătorie de încercare.

Afară de Belgia, în privința relei administrații și exploatări a căilor ferate de către stat mai este încă un exemplu foarte însemnat: Australia. Statul australian păgubește mereu de când își exploatează singur căile ferate; numai de la 1877 până la 1878 a păgubit 3 milioane.

Cele două state, zice d. L. Beaulieu — adică Belgia și Australia — n-au nimic între dânsele comun; unul se află așezat la antipozii celuilalt și afară de asta amândouă se găsesc în situația cea mai favorabilă, deoarece în aceste două state cestiunile curat politice au o importanță mediocră, pe când cestiunile de administrație au precădere și cu toate astea aceste două țări pare a se fi învoit să ne demonstreze că statul nu se pricepe aproape deloc în materie de comerț, de industrie și de transporturi.

Oricine-și poate închipui câtă deosebire există între administrația Franței, Australiei sau Belgiei și administrația noastră. Regularitatea, simțul datoriei, sistema de control sunt cele trei temeiuri mari pe cari este așezat aparatul administrativ aproape perfect al Franței, Belgiei și Australiei; și cu toate acestea, când e vorba de exploatarea căilor ferate de către acele state, cele două din urmă, care-și exploatează deja singure liniile, dau niște exemple foarte regretabile, pe cari bărbații luminați ai Franții le pun înainte spre a opri statul lor să intre pe o asemenea cale greșită.

Dar la noi, în România, unde regularitatea, simțul de datorie și sistema de control sunt până acum numai niște lucruri de dorit? Dar la noi unde oricând cestiunile politice primează pe oricari altele și unde cestiunile economice și administrative au totdauna o importanță mediocră? Ce va fi oare la noi cu exploatarea căilor ferate de către stat?

❦