I

… între simptomele adâncii schimbări de cuget care se operează în poporul nostru întreg nici unul nu pare atât de straniu ca împătimita mișcare în contra jidovimei.

Acum câteva luni încă domnea în Germania cunoscutul strigăt invers „hep-hep“ 1 . Despre defectele naționale ale germanilor, francejilor sau a altor popoare putea scrie cineva fără sfială oricât de aspru; cine însă ar fi îndrăznit de-a vorbi drept și cu moderație despre vrouna din netăgăduitele slăbiciuni ale caracterului jidovesc era numaidecât stigmatizat de către toată presa ca barbar și persecutor al religiei. Astăzi am ajuns atât de departe încât majoritatea alegătorilor din Breslau — desigur nu în iritare pasionată, ci cu liniștită premeditare — s-au jurat de-a nu alege în nici o împrejurare evrei în Camera provincială; se înființează societăți antisemitice, în adunări iritate se dezbate „cestia evreilor“, un potop de libele dușmane evreilor inundează librăriile. E mult noroi și multă cruditate în lucrurile acestea și nu scapă cineva de greață când observă că multe din acele scrieri incendiare sunt scrise de pene evreieșii chiar; căci se știe că de la Pfefferkorn și Eisenmenger încoace mâncătorii de evrei au avut numeroși reprezentanți între evreii din născare.

1. „Hep-hep“, strigăt de batjocură la adresa evreilor. Domnea în mod invers, va să zică nu-i era nimănui permis de a-l pronunța.

Dar îndărătul acestei zgomotoase activități să nu se fi ascunzând într-adevăr nimic alta decât cruditate vulgară și invidie de câștig? Aceste izbucniri ale unei mânii adânci și mult timp comprimate să nu fie nimic alt decât o clocotire superficială atât de deșartă și fără temei ca teutonica goană de evrei din anul 1819? Nu instinctul maselor a recunoscut în realitate un grav pericol, un îngrijitor defect al nouăi dezvoltări germane; nu e vorbă goală dacă azi se vorbește despre o „cestiune a evreilor“ în Germania.

Dacă englejii și francejii vorbesc cu o nuanță de dispreț despre prejudițiul germanilor contra evreilor, noi trebuie să le răspundem: Voi nu ne cunoașteți; voi trăiți în împrejurări mai fericite, cari fac cu neputință ivirea unor asemenea „prejudiții“. Numărul evreilor în Europa apuseană e atât de mic încât ei nu pot exercita o influență simțită asupra civilizațiunei naționale; dar prin granița noastră de la răsărit pătrunde an cu an din inexaurabilul leagăn polonez un număr de stăruitori tineri, vânzători de pantaloni a căror copii și nepoți vor stăpâni odinioară bursa și gazetele Germaniei; imigrația crește văzând cu ochii și tot mai serioasă se face întrebarea cum vom putea contopi acest element străin cu al nostru.

Izrailiții de la apus și de la miazăzi sunt mai cu seamă din gintea evreilor spanioli, o ginte care are îndărătul ei o istorie în comparație mai glorioasă și care se adaptează ușor cu maniera de a fi a Occidentului; ei au devenit într-adevăr în marea lor majoritate buni franceji, engleji, italieni — pe cât adecă se poate aștepta aceasta în mod echitabil de la un popor cu sânge atât de curat și cu particularități atât de pronunțate. Noi germanii însă avem a face cu acel neam polonez de evrei căruia îi sunt adânc imprimate urmele unei tiranii creștine care-au ținut sute de ani; acest neam e, după cum dovedește esperiența, cu mult mai străin manierei de-a fi a Europei și îndeosebi a germanilor … Rămâne netăgăduit că numeroase și puternice sfere ale jidovimei noastre nu au deloc voința hotărâtoare de-a deveni de-a dreptul germane. E penibil de-a vorbi despre asemenea lucruri; chiar cuvântul cel mai pacinic poate fi răstălmăcit în rău. Cred însă că mulți dintre amicii mei evrei vor trebui cu părere de rău să-mi conceadă ceea ce susțin, că în timpul mai nou s-au trezit în sferele evreiești un periculos spirit de înălțare de sine însuși, că influența jidovismului asupra vieții noastre naționale, care-n alți timpi au produs și câte ceva bun, astăzi se dovedește a fi stricăcioasă în multe priviri. Citescă cineva Istoria evreilor de Graetz: ce furie fanatică contra „inamicului moștenit“, contra creștinismului, ce ură de moarte contra celor mai curați și mai puternici reprezentanți ai geniului german de la Luther începând și până la Goethe și Fichte! Ce deșartă, ce înjurioasă ridicare de sine! În continue și amare înjurături Graetz dovedește că nația lui Kant abia prin evrei a învățat umanitate, că limba lui Lessing și a lui Goethe abia prin Boerne și prin Heine a devenit capabilă de frumuseță, spirit și umor! Care evreu englez ar îndrăzni vrodată să calomnieze astfel țara care-l apără și ocrotește? Și acest înrădăcinat dispreț contra goimilor germani nu e deloc opinia unui fanatic izolat. Nu e oraș de negoț german în care să nu existe multe firme evreiești onorabile și considerate; dar netăgăduit este că jidovimea are o parte mare la minciuna și înșelăciunea, la obraznica lăcomie a întreprinderilor frauduloase, o grea complicitate la materialismul înjosit al zilelor noastre, materialism care tratează orice muncă ca afacere și încearcă a înăduși vechea și prietenoasa bucurie de muncă a poporului nostru; în mii de sate germane stă evreul care-și cumpără vecinii prin cămătărie. Între bărbații conducători în arte și științe numărul evreilor nu e tocmai mare; cu atât mai numeroasă însă e stăruitoarea ceață a talentelor semitice de rangul al treilea. Și cât de strâns legat întreolaltă este acest roi de literați; cât de sigur lucrează pe baza recunoscutului principiu de afaceri al reciprocității institutul de asigurare a nemuririi, în așa chip că fiecare poetastru evreu primește peșin, fără dobândă de întârziere, acea glorie de o zi pe care o dau gazetele.

Mai periculoasă decât oriunde e însă precumpănirea evreilor în presă — o fatală urmare a strâmtelor noastre legiuiri vechi cari opreau pe izraeliți de la intrarea în cele mai multe cariere învățate. Zece ani de-a rândul opinia publică din cele mai multe orașe germane se făcea prin pene evreiești; a fost o nenorocire pentru partidul liberal că tocmai presa lui a dat prea mult teren jidovimei. Reacția neapărată contra unei stări de lucruri atât de nenaturale e actuala paralizie a presei, omul din popor nu se mai lasă convertit de la credința că evreii scriu gazetele, de aceea el nu le mai dă nici o crezare. Jurnalistica noastră are mult de mulțumit talentelor ovreiești; tocmai pe acest teren dibăcia versatilă și ascuțimea spiritului evreiesc au aflat un câmp fertil. Dar și aci rezultatul are două tăișuri. Boerne cel dintâi a introdus în jurnalistica noastră acel ton propriu și nerușinat care critică patria așa, ca de din afară, fără tăișuri un fel de respect, ca și când batjocura Germaniei n-ar împunge în adâncul inimei pe oricare german. Preocupați parcă de mulțime de treburi, se vâră ca nenorocirea mereu înainte și nu se sfiesc de a vorbi și judeca cu ton de magistru chiar asupra afacerilor interioare ale bisericilor creștine.

Virtuozitatea gazetarilor evrei în injurii și batjocuri contra creștinismului e de-a dreptul revoltătoare, iar asemenea batjocuri i se vând poporului german ca cele mai nouă producte ale civilizației germane! Abia se emancipaseră și numaidecât au cerut „zapis“; au cerut paritatea ad litteram în toate celea, nevoind să înțeleagă că noi, germanii, suntem la urma urmelor un popor creștin și că evreii sunt minoritatea între noi; am trăit ca s-ajungem a vedea pretinzându-se depărtarea icoanelor creștine din școalele mixte, ba chiar introducerea sărbării sâmbetei.

Cine vede toate împrejurările acestea — și câte s-ar mai putea spune încă — înțelege zgomotoasa agitație a momentului, el vede în ea o reacție brutală și odioasă, însă naturală, a simțului național german contra unui element străin care a ocupat prea mult loc în viața noastră. Agitația aceasta are cel puțin meritul involuntar de-a fi ridicat deasupră-ne stăruirea într-un neadevăr simțit de toți; e un câștig că un rău pe care toți îl simțeau, dar nimeni nu voia să-l atingă în public, s-a tratat în sfârșit într-un mod deschis. Să nu ne înșelăm: mișcarea e adâncă și puternică; câteva jocuri de cuvinte asupra pildelor de înțelepciune a predicatorilor creștini socialiști și altele ca acestea nu vor învinge mișcarea. Până în sferele culturii celei mai înalte, între bărbații pe care-i dezgustă orice idee de netoleranță religioasă sau de sumețire națională toți într-un glas zic: „Nenorocirea noastră sunt evreii“.

Ceea ce în Franța și în Anglia îi face pe evrei să fie un element nepericulos, ba în multe priviri chiar priincios societății civile, este în fond energia mândriei naționale și înrădăcinatele datini naționale ale acestor două vechi popoare civilizate. Civilizația noastră e încă tânără; nouă ne lipsește încă în toată existența noastră stilul național, mândria instinctivă, formațiunea completă a unui propriu mod de-a fi; de aceea am fost pân-acum atât de dezarmați față cu infuențele străine însă suntem pe calea de-a ne câștiga acele bunuri și ne rămâne numai de dorit ca evreii să cunoască de cu vreme schimbarea care se operează în viața germană ca urmare neapărată a nașterii statului german … A jidovi vârstoasele capete germane e cu neputință, deci concetățenii noștri evrei trebuie să se hotărască fără rezervă de a deveni germani … Abisul între occidentali și semiți există de când lumea, de când Tacitus se plângea odinioară asupra lor numindu-i odium generis humani; vor exista totdeauna evrei cari nu vor fi decât orientali cari vorbesc nemțește; ba chiar o cultură specific jidovească va-nflori întodeauna ca putere cosmopolită ce are chiar un drept istoric. Însă aversiunea se poate îmblânzi dacă evreii cari vorbesc atât de mult de toleranță vor deveni ei înșii într-adevăr toleranți și vor manifesta oarecare pietate pentru credința, datinele și sentimentele poporului german. Cumcă această pietate lipsește cu totul unei părți a jidovimei noastre negustorești și literare e cauza finală a pasionatei oțărâri de astăzi.

Neîndoindu-ne de interesul pe care cată să-l fi inspirând analogiile între cestiunea izraelită cum se prezintă în Germania și cum se prezintă la noi, rugăm pe lector a-și aduce aminte despre cele spuse în numărul nostru de sâmbătă, unde se cuprindea cu foarte puține scurtări articolul prim al profesorului Enric de Treitschke. Rânduri, rânduri, acel articol a stârnit o furtună de întâmpinări cari de cari mai puțin justificate, întâmpinări la cari prof. Treitschke a răspuns în aceste răspunsuri — clare și energic scrise — se vede și de ce e vorba și se dau și nouă lumini în cestiune. Pentru astăzi lăsăm să urmeze articolul al doilea.