Conferința d-lui T. Maiorescu

ȚINUTĂ DUMINECĂ LA 24 FEVRUARIU ÎN SALA ATENEULUI — DESPRE VISURI

[27 februarie 1880]

Publicul cel mai ales, domni și doamne, inteligența capitalei, cât a putut cuprinde spațiul neînduplecat al Salei Ateneului, a ascultat alaltăieri admirabilele și instructivele esplicări date de d. T. Maiorescu asupra visurilor.

Suprema ființă organică pe globul nostru, omul, obosește ca și celelalte în lupta pentru esistență, în care arma sa cea mai teribilă sânt creierii săi, mai rafinat dezvoltați decât la ceilalți organismi inferiori. Oboseala sau puterile consumate prin acțiune se repară prin somn, care durează un timp oarecare, periodic, când animalul este în starea cea mai nevinovată, inofensivă.

Fiziologicește privit, somnul este o amorțire a nervelor, celulelor, a creierilor, prin încordare, obosire. Când un copil învață a scrie, se nevoiește a ține condeiul și-și încordează mușchii pentru a face lucrarea la care nu e deprins. După un timp simte oboseală în degete sau în mână chiar. Printr-o rezoluțiune venită prin nervii centrifugali din creieri, poate a stărui în lucrare, dar în fine puterile ne părăsesc, nervii se paraliză. Aceasta nu e altceva decât arderea, consumarea nervilor în acțiune, când simțim și căldură, ca în orice combustiune. Tot așa este și cu gândirea, cugetarea: o combustiune, o metamorfozare prin oxigen a părții corespunzătoare din creieri. Materia se înlocuiește prin repaos, când cenușa — imaginară — se eliminează. De aci se vede analogia între această descompunere și reîmprospătare în creieri, nervi sau mușchi și între focul întreținut cu lemn. Tot ce se petrece în creieri, în conștiință, nu sunt decât operațiuni fiziologice. Precum lampa nu arde neaprinsă sau fără ulei, asemenea și la noi, în timpul somnului nefiind escitați din afară, nici dinlăuntru, nu se consumă celular. Esistă chiar o măsură cu care se măsoară somnul, adâncimea lui. Mai greu dormim în prima oară după adormire. Din ce în ce puterile se restituie și somnul devine mai ușor, încât dimineața un mic zgomot ne deșteaptă. Ce este visul? În cercul mic luminat al conștiinței noastre se mișcă imagini de lucruri, idei teribile, cari ne-au emoționat tare odată și de cari nu putem scăpa. Această neliniște este mai mare sau mai mică, după temperamente. Amintirea, când suntem deștepți, este slabă; închizând ochii, nu mai avem o imagine fidelă a lucrului din fața noastră. Din contră, în vis imaginea este ca reală. Cauza este că imaginele se deșteaptă dinlăuntru nostru, în creieri, și intră în cercul luminat al conștiinței fără voia noastră, pe când nu suntem atinși întru nimic de esterior. De aci energia imaginilor din vis. Avem analogii în viață pentru aceste mișcări sensaționale: câteodată ne țiuie urechile, auzim clopote sau muzică, fără ca ceva din toate acestea să ne atingă urechea. Se taie d.e. cuiva un picior de la genunchi, și totuși el se plânge că îl doare un deget de la acel picior pierdut. Această impresiune, rămasă de mai înainte în cerebel, se produce prin nervul centrifugal în ființă. Câteodată, deșteptându-ne dimineața, surprindem deștepți ultima figură a visului. Aici senzațiunea este de tot internă, ceea ce în grad mai pronunțat ajunge a fi o alucinațiune. Așa o damă a auzit vocea plângătoare a bărbatului său. La întrebarea: tu ești? el răspunde cu: da! Dama sculându-se, caută și nu găsește pe nimeni. Altădată i s-a întâmplat să vadă o pisică pe fotoliu. Ducându-se să puie mâna pe dânsa, a dispărut.

Acestea sunt imagini produse prin escitare internă și aruncate în afară.

Ziua nu visăm pentru că în stare normală percepem lumea din afară prin nervul centripetal și emoționarea aceasta acum este mai puternică. În conștiință se introduce un element nou, încă problematic. Ce este conștiința de sine? Este un act de recunoașterea lucrului văzut acum că este acelaș pe care l-am știut și văzut ieri. Dacă a doua zi n-am recunoaște pe amicul de ieri, firul memoriei ar fi rupt; ar fi o nebunie. Pe lângă cercul mic luminos al conștiinței, mai este un punct în care stă revibrată imaginea; o repercusiune înlăuntru spre centru. Aceasta este conștiința de sine: celula centrală; substratul eului personal. În vigoarea acestei celule eu am fost, sunt și voi fi acelaș cât timp voi avea conștiința de mine. Așadar de ce visez fără voie? Adecă, ce e visul? Este o întrerupere, o paralizare numai a punctului central în cercul luminos al conștiinței. Toate firele voinței sunt concentrate în acest punct central.

Așa d.e., un lacheu care trebuia să servească până târziu, adormea pe scaun. La chemarea de: Garçon! răspundea: Voilà, monsieur! fără a se deștepta. El răspundea dormind prin mișcare de reflex fără conștiință.

Vizionarii care văd alucinațiuni sunt ca nebunii. Ei iau imaginile, viziunile din simțirile lor drept lucruri reale, pentru că la ei doarme, nu e deșteptat acel critic, celula centrală, conștiința de sine. În fine, toate se duc ca timpul, trecând cu forma lor prin conștiința noastră; timpul trece, trecutul a fost, trecând odată prin actual, adecă conștiință: „astăzi“ va deveni la rândul său a fi „ieri“ și astfel, viitorul venind, va trece prin actual. Dacă însă tot ce este trece și fuge fără a-l putea fixa, surprinde fără a fi, atunci nici actualul nu este, ci trece. Totul e subiectiv, relativ, trecător, și cine poate zice că este fericit fără a se gândi imediat la nefericire? Mai fericiți suntem când dormim, căci atunci suntem mai aproape de adevărata realitate și obiectivitate. Eul nostru subiectiv nu e deștept. Cel fericit este atunci și mai nefericit când se deșteaptă, când își amintește și are conștiința nefericirii sale. Cu tot caracterul vizionar și nestabil al existenței, al lucrurilor, cu toate nefericirile noastre, tot mai găsim timp spre a face rău altora. Și omul e tot așa de trecător. De când începe a trăi, trece, fuge, apropiindu-se de moarte, adică viața este moarte! Care din aceste două stă, este, fără a trece? Nici una. Ambele sunt același lucru, fără-a fi! Pe noi, cari zicem că trăim și știm că vom muri, adică pe om îl putem compara cu un luntraș care știe bine că îl duce curentul fatalminte spre o cataractă unde va fi zdrobit el și luntrea lui. Și totuși luntrașul merge înainte, ba găsește timp destul nu numai a admira natura, cerul și pământul, ci și, mai ales, pentru a face rău altora în calea sa.

Aceste puncte, rău rezumate aici, au fost dezvoltate și explicate de orator cu o elocuțiune, bogăție și măestrie cunoscută de toți. Putem zice că un ceas am fost aproape de fericirea posibilă. Conștiința noastră avea țintă în vedere numai două scopuri, departe de orice alt zgomot al marei lumi subiective. Întâi, să-și păstreze în acțiune încordată nervii centripetali, spre a conduce vorbele cu înțelesul expus la inteligență; al doilea, spre a-și stăpâni nervii centrifugali ca să nu producă, printr-o mișcare involuntară, aplauze, făcând astfel să se piarză o vorbă, un mărgăritar, o rază necesară în lumina generală.

❦