[10 decembrie 1881]

În sfârșit răspunsul la mesaj a fost prezintat M. Sale Regelui și, dacă ne pare rău că prin aceasta a scăzut importanța discuțiilor Adunării, cată pe de alta să ne pară bine că i s-a luat presei pretextul de-a debita insinuațiuni bizantine și acuzări de cea mai rea credință. O adevărată silă ne cuprinde citind foile acelea — neesceptând pe „Românul“ — cari, pe față sau pieziș, acuză de trădare pe unii sau alții din membrii Adunării.

Chiar azi, după atâta neadevăruri de-a rândul, „Românul“ atribuie de ex. d-lui Carp cuvintele: „Să renunțăm la suveranitatea pe Dunăre“.

Ei bine, această afirmare e un monstruos neadevăr. O afirmare ipotetică precum a fost aceea a d-lui Carp are totdeuna două părți; a lăsa partea întâia afară, condiția ipotezei, și a enunța numai pe a doua va să zică a spune neadevărul ommitendo.

Iată ce-a zis d. Carp.

În mintea tuturor s-a născut sentimentul unei nesiguranțe mai mari (de la proclamarea Independenței încoace) și cu toți am cerut pe lângă recunoașterea neatârnării și declararea de neutralitate. N-am putut obține nimic. N-am obținut nimic în mod direct, dar în mod indirect cred că lucrul nu este cu neputință. Dacă punem Dunărea sub scutul unui areopag european realizăm dorința țării de neutralitate.

Față cu această idee n-am fi oare în drept să zicem: Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obținem protecțiunea Europei întregi și să nu ne aflăm izolați față cu doi vecini puternici…?

Dar să mă pun în ipoteza că nu putem obține pe Dunăre o neutralitate. Vă declar că n-aș putea primi nici o comisiune în care m-aș afla izolat față cu Austria sau cu Rusia, n-aș primi nici o comisiune în care aceste două puteri s-ar afla singure față cu noi … Față cu o astfel de comisiune (mixtă) nu voi face concesiunea ce aș face-o Comisiunii Europene și aș revendica sus și tare dreptul de a aplica regulamentul pe teritoriul meu.

Iată dar modul cu totul condițional în care d. Carp înțelege a ceda colectivității puterilor europene, în schimbul declarării de neutralitate, garantată de aceeași colectivitate.

„Românul“ schimbă această declarare ipotetică în una categorică, imperativă chiar: „Să renunțăm la suveranitate pe Dunăre!“.

Aceasta n-a spus-o nimeni și e o invenție și neadevărată și intenționată, deci îndoit de culpabilă din partea organului guvernamental.

Nu mai vorbim de alte foi, cari, înainte de-a fi ieșit discursul tipărit în „Monitor“, l-au și numit pe orator „spion“ al Austriei sau al Prusiei sau a mai știm cui?

Nu le spunem toate acestea pentru că ar fi ceva nou. Am ajuns în țara asta ca orice străin venit de două-trei zile, ca toată plebea transdanubiană și toate veniturile Apusului, întreprinderi de foi de negoț cărora jure gentium ar trebui să li se interzică de-a face politică într-o țară ce nu-i a lor, să arunce pe orice român ce nu stă sub inspirațiile sub cari ele stau epitetul de trădător. În mlaștina aceasta de scurgere pentru toate putrejunile orientale și occidentale, în acest hotel malfamat care se numește „România“ străinii vor să ne învețe cum să păstrăm întregi dreptățile și hotarăle țării și, ceea ce-i mai rău, d. Ion Brătianu nu pregetă nicicând de-a se pune în capul acestei plebe și a ținea isonul, împreună cu „Pseudo-românul“ său, unor asemenea nedemne și neomenoase insinuațiuni.

❦