[10 iulie 1881]

Economiștii observă cu drept cuvânt că însuși sistemele religioase, oricât de vechi și de bine întemeiate pe natura morală a oamenilor, suferă modificări, ba se sting chiar și sunt înlocuite prin altele în urma unei mari decadențe economice, care e totdauna însoțită sau urmată de o mare decadență morală.

Am arătat în numărul trecut că populația română din Iași scade în urma neopritei imigrațiuni de elemente străine. Tot acelaș lucru e adevărat pentru populația română din București, pentru cea din Galați, ba chiar pentru o comună pe jumătate rurală cum e Târgul Frumos.

Mortalitatea înspăimântăroare a rasei române și înmulțirea celor străini într-o țară îmbielșugată și c-o populație relativ rară cuprinde în sine condamnarea unui sistem de guvern, condamnarea întregului aparat administrativ, de la capi începând până la infimii funcționari, în fine condamnarea organizării sociale.

Am dovedit asemenea în mai multe rânduri, cu materialul mărginit statistic de care dispunem, că sub sistemul vechi — până la 1864 — populația istorică a acestor țări creștea repede; că de la gonirea domniei fanariote din țară și pân' la reformele sociale din 1864 populația a ajuns numărul pe care-l avea în timpul de fericită memorie a lui Matei Basarab. Aceasta foarte repede.

Suntem departe de a lăuda inferioritatea condiției sociale a țăranului în timpul Regulamentului, departe de a dori ca starea veche de lucruri să se mai reîntoarcă în ceea ce privește inconvenientele ei. Dar întru cât privește dezvoltarea normală, naturală a poporului, întru cât privește proporția suportabilă între greutățile ce el purta și bunăstarea ce rezulta ca beneficiu din acele greutăți, orbi am trebui să fim și nedrepți cătră părinții noștri dacă n-am constata că acea stare era mult, cu mult mai bună pentru poporul de jos decât cea actuală.

Departe suntem de-a ne face laudatores temporis acti. Defectul principal al organizării vechi era că nu ținea seamă îndestul de clasa de mijloc; dar țăranul și proprietarul mare se aflau amândoi bine și, fiind într-un contact perpetuu între ei, ajunsese a avea o mare tragere de inimă pentru olaltă. Putem zice că și boierul vechi era țărănos, și țăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el.

De când însă cu emigrațiunea în străinătate, cu contractarea de obiceiuri străine și costisitoare, de când cu absenteismul la care sunt supuși în mod egal toate clasele dirigente la noi, începând cu părinții bisericii și sfârșind cu Caradalele, raportul vechi a trebuit să se strice.

Constituția noastră, punând greutatea ei pe o clasă de mijloc parte străină, parte neexistentă, au dat loc la o declasare generală din cele mai dezastroase.

Nu mai există o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabilește banul, oricum ar fi câștigat.

Astfel un biet gazetar care știe, în calitate de confident al miniștrilor, că drumurile de fier or să se răscumpere joacă la bursă și… devine milionar. Ei bine, a devenit aristocrat în România. Nimeni nu-ntreabă cum și-a făcut banii. Prin muncă? Prin o inteligentă esploatare a unei ramure de industrie? Nimic din toate astea. A făcut politică și, prin politică, a devenit bogat. Un altul își esploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au câștigat jucând cu banii vistieriei chiar. A-și da orbește votul guvernului pentru a se folosi bănește de secretele oficiale, de punga statului chiar, e în cel mai mare grad malonest, dar toți o fac fără jenă. Și masa? Masa populațiunilor din oraș invidiază încă pe fericiții care prin mijloace maloneste ajung, fără cheltuiala de spirit sau muncă, la avere și vază.

Dar de la cine câștigă ei? Căci acest trai a unei generații de feneanți trebuie neapărat să se traducă într-un punct oarecare în… muncă! Hârtiile cumpărate de stat de la compania Stroussberg se cotau cu 20 la sută. Dumnealor le-au plătit cu 60 la sută. Cine plătește diferența de 40 la sută? Producătorul care plătește anuitatea, țăranul.

În ultima linie producătorul plătește totul.

Dar numărul producătorilor, instrumentele lor, suma puterilor lor fizice este aceeași ca în anul 1850. Se știe metodul prin care s-au aservit țăranii mult mai rău decum era în timpul clăcii. Statul le-a cerut într-o bună dimineață o dare înzecită de ceea ce-o plăteau înainte. Pentru a o plăti trebuiau să se împrumute. Dar nimeni nu le dădea bani decât pe muncă, calculându-o pe prețuri de batjocură, pe prețuri zilnice din cari un lucrător nu se poate hrăni. Astfel țăranul a fost dat pe mâna unei înspăimântătoare uzure. Pururea dator, pururea scos la muncă manu militari, el vedea traduse toate trebuințele lui în muncă foarte rău plătită. Am cunoscut patrioți (în treacăt fie zis, cei mai cruzi și mai lacomi proprietari sau arendași sunt pururea din partidul roșu, tocmai pentru că sunt parveniți și n-au nici o legătură cu pământul și populațiunile), am cunoscut zicem patrioți cari luau ierbărit pentru găini de la țărani, ierbărit calculat în bani și tradus în muncă. Am cunoscut liberali cari pentru pășunea unei oi cereau fruptul de la patru oi. Economicește absurd, dar aceste pretenții absurde se traduceau în cerere de bani, cerere de bani în prestațiuni calculate pe prețuri de batjocură. Și cu toate acestea e o țară asta care are un rege, are legi civile și penale, are … administrație, se zice. Astfel poporul incult, dar încolo sănătos și foarte inteligent e dat în prada tuturor acelora care știau a înșira două slove pe hârtie și-l încurcau în paragrafii unui drept formal, copiat de la popoare civilizate, și la redigerea căruia alte trebuințe, alt neam de oameni, alte condiții economice prezidaseră.

Capitalul, cel puțin cel mobiliar, avea înainte un caracter istoric tradițional și personal. Legăturile între boieri și țărani erau istorice, tradiționale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeași rasă, cari neam de neamul lor trăiseră și lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruțare și de omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere n-ar fi îngăduit să i se esploateze țăranii din partea slugilor lui.

Astăzi capitalul e impersonal. O moșie străveche încape pe mâna unui patriot, în genere străin de origine, care caută să scoață lapte din piatră. Puțin 'i pasă de soarta lucrătorului, puțin de biserică ori de școală. Omul e pentru el nu un compatriot, nu un conațional, nu ostaș sau cetățean; e un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce o vinde sau o arendă altuia moșia. Rău hrănit, rău îmbrăcat, având locuință rea, maiestatea poporului român, norodul, cum zicea Matei Basarab, nația a ajuns în stare mai rea decât sub fanarioți, a ajuns la sapă de lemn.

Care e cauza tuturor relelor acestora? Declasarea, nepotrivirea organizației sociale cu starea economică și cu stadiul de cultură a poporului. I se ia, i se tot ia, și lui nu i se dă nimic în schimb. Pripa cu care s-au introdus reformele, netemeinicia lor, libertatea dată miilor de Caradale de-a trăi fără muncă din esploatarea claselor producătoare, lefuri și sinecure, întreprinderi fără capăt de lucrări costisitoare fără nici un folos direct pentru mase, sutele de vagoane făcute pentru a introduce în țară mii de consumatori străini împreună cu mărfurile lor, c-un cuvânt lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor și clasele dirigente, recrutate din Cariagdii și Basmangii, lipsa de simț istoric și național ne-au adus unde suntem și au prefăcut o țară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeți străini în care toată organizația s-a făcut în favorul străinilor și pentru a le face traiul cât de neted și de moale în țara nimănui, căci numai ca firmă mai e a noastră.

Noi nu suntem contra îmbogățirii celor ce vin și se așază în țară. Cu timpul vor deveni poate cetățeni buni ai acestui stat. Dar ca de dragul lor să ucidem oamenii noștri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existența fizică și morală a rasei române, iată ceea ce e neauzit și neînțeles.

Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipet. Totul e străin acolo afară de mizerie. Numai ea e națională, e egipteană.

De aceea o repetăm: „Moldova (și Țara Românească peste 25 ani) e 'n pericol de a deveni prada celei întâi puteri străine care ar garanta populațiunii măcar viața fizică în contra lipitorilor cari o sug și o degradează“.

„Românul“, ca toți aceia cari luptă cu fraza și firma patriotică contra convingerii noastre patriotice, ne zice să n-avem teamă. Asta nu se va întâmpla. Nu e vorba de teama noastră; e vorba de realitate și de adevăr. Nici un popor pe lume nu e obligat a fi pururea jertfa oamenilor ei proprii, jertfa Caradalelor pe cari au avut nenorocirea de a-i asimila. De acolo se esplică de ce populațiunile Asiei, cu tot trecutul lor și cu toată mândria națională, au salutat un liberator în Alexandru al Macedoniei; de acolo se esplică de ce Napoleon I a fost la început salutat ca un liberator în multe state ale Germaniei. Popoare condamnate la nefericire precum pare a fi al nostru ajung a renunța la individualitatea lor, ajung la dorința de-a scăpa ele de ele înșile. Nu noi le zicem acestea. Scrieri cosmopolite și nihiliste ieșite din pene române încearcă a dovedi deja că sentimentele de patrie și naționalitate sunt mofturi și că apăsații de pe fața întregului pământ sunt frați și aliații naturali în contra formațiunilor istorice actuale.

❦