[13 ianuarie 1881]

Alaltăieri a apărut o broșură care, cu tot odiul ce cuprind multe pasaje, e inspirată dintr-o sferă familiarizată cu jocul caleidoscopic al partidelor din țară. Broșura e intitulată cam inestetic Lascar Catargiu și partidul conservator și Ion Brătianu și partidul liberal. Cu toată repetarea de trei ori a interesantei particule, broșura are un stil al ei propriu, încât se suportă citirea ei până 'n capăt. Sub o aparentă imparțialitate și conform cu regula „laudă pe adversarul pe care vrei să-l critici“, broșura face o revistă repede a guvernelor de la 1866 până astăzi. Ca specimen al manierei de-a vedea, reproducem aci începutul ei:

Toți aceia care examină cele ce se petrec în Societatea noastră de vro câțiva ani văd că această societate este divizată în două partituri, unul conservator și altul liberal. Acest din urmă, deși foarte mare și numeros, este însă fracționat în mai multe grupuri, purtând diferite denominațiuni.

Ceea ce mai văd încă este că ceea ce mai susține pe dl. Brătianu la cârma țării este numai și numai accidentul că se află la putere și dispune de ea într-un mod vizirial. Orice reazăm moral din partea societății l-a pierdut și nu i-a mai rămas decât reazămul material ce-l dă forța. Nimeni nu se mai poate îndoi că, dacă aceste Camere, în cari dl. Brătianu a izbutit acum doi ani a introduce pe cei devotați personalmente d-sale și a forma cu ei o majoritate servilă, un instrument docil, s-ar dizolva, nimeni, zic, nu se mai poate îndoi că, chiar de-ar uza dl. Brătianu de cele mai mari violințe, tot nu ar putea reuși a avea o majoritate care să-l susție la viziriat.

Iată până aci lucruri ce toți văd și pe care nimeni nu le poate nega.

Un lucru asupra căruia se poate ridica o îndoință este de-a se ști dacă dl. Brătianu va putea să se mai mănțină încă la putere cu majoritățile ce posedă în ambele Camere. Asupra acestui punct cei ce-l înconjoară cred că, cu forța materială va putea încă dura până la expirarea mandatului acestei legislative, iar alții, văzându-l redus a se menține la putere prin expediente și având mai multă încredere în forța morală, cred că se va vedea nevoit a abandona frânele guvernului în scurt timp. Revista jurnalului „Românul“ din 13 decemvrie, ce este ieșită din peana d-lui Rosetti, prezintă acest deznodământ.

La întrebarea dar ce-și fac astăzi mulți oameni: „Ce se va întâmpla după căderea d-lui Brătianu? Veni-va un minister conservator sau un minister liberal?“ zicem că este destul a ne arunca vederile într-un trecut recent pentru a prevedea viitorul.

Istoria faptelor trecute și consecințele lor bine studiate sunt cartea în care poate vedea cineva viitorul. Cauze identice dau rezultate iarăși identice.

Aceasta ne conduce a face paralelismul între d-l Lascar Catargiu, care a fost conducătorul partidului conservator, și domnul Brătianu, șeful unuia din grupurile sau fracțiunile partidului liberal, numit roșu.

D. Lascar Catargiu a venit în anul 1870 la putere, sub cele mai favorabile auspicii pentru d-sa. Greșalele ce comisese domnul Brătianu de a căuta reazemul său în afară, unite cu greșalele unei administrațiuni interne incapabilă și neonestă, îl precipitară de la putere. D-sa fu smuls de pe băncile ministeriale din chiar mijlocul unei majorități ce avea în ambele Camere, mult mai numeroasă decât este aceea ce o are astăzi.

Acea majoritate, compusă din oameni aduși de d-sa prin faimoasa și proverbiala sa influență morală, văzu într-o bună dimineață, cu stupefacțiunea proprie ignorantului, pe stăpânul său ridicat de un vârtej, fără măcar a putea ști din care parte venea vârtejul. Nimeni din oamenii d-lui Brătianu nu știau de ce s-a restras. Nici bănuiau, sărmanii, că puternicul Bismarck, voind a face curte împăratului Napoleon pentru a-i face o mică plăcere sau a-i da un mic semn de amiciție, a ordonat depărtarea ministrului Brătianu tocmai pentru că-i era devotat și prin acest devotament displăcuse guvernului imperial francez. D. Brătianu căzând de la putere, efectele administrațiunii sale incapabile și neoneste puteau să apese rău asupra sa; se sili dar a-și da niște succesori care să-l poată menaja; fu nevoit însă a-i căuta afară din partizanii săi, căci cei ce compuneau pe atunci grupul său erau unii ignoranți, alții prea tineri (ciutaci), în fine, oameni de a treia și a patra mână. Vro doi sau trei ce se contau de întâia mână erau niște oameni foarte onorabili, purtând nume istorice, dar niște automați.

Astfel dar marea majoritate din Camere văzu pe băncile ministeriale pe d-alde d-nii beizadea Dimitrie Ghica, M. Cogălniceanu și alții, ieșiți din opozițiune, și auziră cu stupefacțiune declarațiile de dragoste ce adresau d-lui Brătianu; iar pe d. Brătianu 'l văzură pe băncile deputaților îndemnând pe devotata sa majoritate la supunere către noii stăpâni.

În zadar se sili d. Brătianu a mănține majoritatea sub ordinele noilor miniștri. Toți câți au văzut acel tablou și aduc aminte cu dezgust de cele ce s-au petrecut. Cum reprezentațiunea națională era un obiect de dispreț din cauza acelei majorități, cum miniștri d-alde d. Cogălniceanu și d-alde V. Boerescu căutau să se dea unul pe altul din minister afară, prin diferite intrigi care de care mai meschine, prin adulațiuni care de care mai base la Palat și prin fapte așa de mișelești încât de am cita unul singur ar fi suficient pentru a pune pe acei miniștri în rândul lacheilor ce-și dispută pe ascuns unul de altul favorile stăpânului. Un ministru, pentru a linguși palatul, pregătește un proiect de lege de dotațiune pentru Doamna, îl ține însă secret de colegul său. Acesta află lucrul și într-o zi, fiind pe băncile ministeriale, îl zărește în buzunarul vestmântului lui, îl trage din buzunar pe nesimțite și-l aruncă în Cameră pe jos; se găsește de un deputat și se divulgă, de aci o ceartă între d. Cogălniceanu și d. Boerescu, adevărat ceartă de lachei.

Partidul d-lui Brătianu fu atunci așa de discreditat în țară, dezordinea ajunsese la un astfel de grad încât miniștrii ajunseseră a fi efemeri. Se dizolvă Camera de către d. Manolache Costache și alegătorii, neavând înaintea lor două partiduri spre a opta, ci mai multe fracțiuni sau grupuri ostile unul altuia, compuse de oameni ce nu erau grupați în jurul unor principie, noile Camere ce înlocuiră Camerile d-lui Brătianu nu putură susține nici un minister. Anarhia, dezordinea în finanțe și administrație ajunseră într-un așa grad că însuși Domnitorul fu cuprins de o astfel de descurajare de-a vedea țara pusă pe-o cale de propășire încât cugetă a abdica. Toate pasiunile, până și cele mai meschine, se dezlănțuiră cu cea mai mare nepăsare de pericolul în care puneau țara. Toate intrigile se formară și până și aspirațiunile la domnie reapărură. „Între țară și Domnitor este un abis!“ striga de la tribuna Camerii un adept și nepot al d-lui Ioan Ghica, care astăzi s-a adăpostit la Banca Națională, după ce d. Brătianu l-a trecut prin două-trei ministere, ca consilier credincios al tronului și ca cel mai devotat dinastic.

Ministerul Epureanu căzând, diferitele grupuri ale partidului, liberali roșii, fracționiști, liberali moderați și altele, d-abia se putură pune în acord pentru a indica pe d. Ioan Ghica ca reprezentant al lor spre a compune cabinetul: nu fură însă în stare, din cauza disidenților, nici a-i da colegi, nici a-l susține. Și, pentru a aduce anarhia și dezordinea la culme și a precipita deznodământul dramei prin abdicarea la care se arăta predispus suveranul, se urzi acel act infam și mișelesc: insulta brutală făcută reprezentantului Germaniei.

Acestea fură rezultatele guvernului d-lui Ioan Ghica, fiul adoptiv al roșiilor.

În această tristă stare a lucrurilor toți oamenii de bine, toți românii ce n-au făcut din politică un mijloc de existență sau de îmbogățire în detrimentul țării, văzând pericolul, se grupară cu toții împrejurul Constituțiunii și a tronului și căutară pe omul onest și energic ce ar putea salva situațiunea, și în unanimitate indicară pe d. Lascar Catargiu. Iată cum greșelile d-lui Brătianu aduseră pe d. Catargiu la putere, sub cele mai bune auspicii pentru d-lui, pentru că fu aclamat, ridicat la putere și susținut de toți aceia ce nu speculează asupra intereselor țării.

Până aci începutul broșurii.

Se 'nțelege că cu aceeași manieră riguroasă cu care se critică primul viziriat al d-lui Brătianu se critică apoi guvernul d-lui Lascar Catargiu și viziriatul al doilea al d-lui Brătianu. Toate acestea pentru a ajunge la concluzia că d. Brătianu a nimicit partidul roșu precum d. Catargiu a nimicit pe cel conservator și că amândouă partidele ca atari sunt de azi înainte imposibile. Ascuțișul este îndreptat mai cu seamă în contra dreptei conservatoare.

Conservatorii — zice autorul — sunt un mic număr de boieri mari cari formau clasa privilegiată în țară. Aceste familii de boieri mari sunt toate strâns legate între ele prin legături de rudenie sau cuscrenie. Ei se consideră ca tovarăși de-o nenorocire comună, pierderea privilegiilor lor, și nenorocirea comună aduce totdeuna o strânsă legătură între cei ce-o suferă… Partidul conservator, starea 'n care se află, ar fi spulberat din primele zile ale reaparițiunii sale pe arena luptei. Nu noi îl vom descuraja de a se sili să se reformeze și să se organizeze. O țară constituțională are trebuință de două partide ca să poată alterna, ca să poată face asolmentul politic. În prezent însă, România pare condamnată a suferi această lipsă. Desigur că, într-un viitor puțin depărtat, un partid conservator în adevăratul înțeles al cuvântului o să se nască dar va naște din sânul burgheziei“.

Cu tot tonul adesea nedrept al broșurei, cu toate epitetele nemeritate cari se adresează unora din cei mai însemnați membri ai partidului conservator, renunțăm la întrebarea: „Cine să fie acel geniu, acel personaj fenomenal care crede a putea critica pe toți de-a rândul?“ Nici vom zice fecit cui prodest, a făcut-o acel căruia-i folosește, căci conservatorii lăudați în acea broșură sunt, după cât știm, străini inspirării ei. Ne-am impus demult rezerva de-a tăcea cu totul asupra criticelor ce ne vin din vreo parte a opoziției și a releva numai atacurile ce ne vin de la guvernamentali. Ne mărginim așadar a releva tendența broșurii și rațiunea ei de-a fi: principiul unei reîmprospătări a partidului conservator prin elemente burgheze.

Ei bine, acele elemente n-au decât să vie. Departe de-a fi un partid esclusiv, compus din boieri mari, nu ne aducem aminte ca un cetățean onest, oricare ar fi acela, fie industriaș, fie literat, fie artist, să fi fost împiedecat de-a intra în rândurile conservatorilor, nici ne aducem aminte ca să i se fi contestat meritele sale, de orice natură ar fi ele.

Întreaga ipoteză a existenței unui partid de boieri e eronată și ne pare rău că, după atâtea dovezi în contrariu pe cari „Timpul“ le-a adus în atâtea rânduri, o asemenea ipoteză imposibilă istoricește tot mai cutează a se ivi. A li se face oamenilor o vină din nașterea lor nu e nici modern, nici generos. Nouă, o repetăm pentru nu știm a câta oară, ne sunt indiferente numele proprii cari ar fi purtătoare tradițiilor politice ale acestei țări. Dar or fi învățați, dar or fi burgeji, dar or fi coborâtori din familii istorice, e indiferent. Ceea ce se cere numai e ca o asemenea tradiție să existe, să nu ce creeze un abis din ce în ce mai mare între ființa istorică a neamului nostru și între oamenii ce guvernează. Dar se vor naște din sânul burgheziei elemente cari să ia în mod firesc moștenirea ideilor conservatoare? Cu atât mai bine. Nimeni nu se va opune, precum nimeni nu s-a opus la o asemenea suplantare.

❦