[14 noiembrie 1881]

Dacă inima adversarilor noștri ar fi atât de copilăroasă pe cât le e mintea n-am sta tocmai rău.

În unul din numerele trecute am înregistrat că Adunările se vor afla în fața cestiunii dunărene rezolvate în contra atitudinii de pân' acum a României; apoi că România singură n-a primit încă propunerea Barrère, aceea adecă de-a se delega un membru al Comisiei Europene în Comisia Mixtă.

Din această înregistrare, făcută într-un chip cu totul general, „Românul“ deduce:

opozițiunea a strigat că guvernul a luat ingagiaminte în cestiunea Dunării;

că guvernul a trădat interesele naționale;

că guvernul a vândut Dunărea Austriei spre a se menține la putere.

Acuma însă „Timpul“ mărturisește

c-atitudinea României a fost contrarie pretensiunilor austriace;

că România singură n-a primit propunerile austriace.

De-acolo strigăte de bucurie că adevărul a învins, că recunoaștem înșine dreptățile guvernului,

Ce copilăroși!

Noi vorbim de România, de atitudinea României, foaia guvernamentală substituie termenului nostru termenul de „guvern“.

Dar Românie și guvern sunt două lucruri identice? Din România facem parte toți și atitudinea țării a găsit desigur o espresie mai fidelă în foile opoziției decât în oscilațiunile d-lui Brătianu și a marelui său amic Boerescu.

România nu s-o fi rezumând în d-nul Pherekydis sau Giani; tot a mai rămas ceva afară de acești descendenți direcți ai lui Traian care merită a fi numită Românie. Pe când România avea o politică, o morală, guvernul a avut în cestiunea Dunării două politici și două morale: una în Ministerul de Esterne, alta în Comisia Europeană. Altceva făgăduiau d-nii Brătianu-Boerescu la Viena, altceva vorbea delegatul din Comisia de la Galați.

Confrații noștri cată să știe că vorbele au un înțeles oarecare al lor propriu și că nu se poate substitui, așa, după plac, una alteia. Știm foarte bine că generația roșie vorbește și scrie așa ca și când vorbele n-ar fi având nici un înțeles. Și nu-l au în capetele ei. Procesul substanțial al gândirii nu se petrece deloc înlăuntru-le; nu se învârtește în ele decât moara de vânt a sunetelor articulate, nu compararea și coordonarea substanțială a ideilor ce corespund cu acele sunete articulate. De aceea noi zicem „Românie“ și-n capul lor răspunde „Pherekydes“, ca și când termenii ar fi echivalenți.

Guvernul se traduce într-o sumă ciudată de termeni. Sunt cele patruzeci și atâtea de combinațiuni caleidoscopice în cari intră cabinetul Brătianu-Boerescu, precum și cabinetul Dumitru Brătianu. Poate „Românul“ să ne facă să credem că actualul cabinet e cu totul și în toate solidar cu cabinetul Brătianu-Boerescu sau cu cabinetul Dumitru Brătianu? Desigur nu. Acest guvern, compus dintr-o lungă serie de cabinete pline de nulități ambițioase, e capabil de orice, deci capabil a fost de-a lua angajamente în cestiunea Dunării, ceea ce se dovedește din gingășia prevenitoare a cabinetului vienez de-a nu publica actele relative la cestiune.

Pe guvern nu-l doare nici cestiunea Dunării nici altele. Durerea lui e de a-și mănținea partidul la putere. Dacă teama de-a cădea prin țară 'l face să încline într-o parte, teama de-a cădea prin străinătate îl face să încline într-altă parte, încât, formulându-se în două cuvinte sistemul acesta de echilibristică, se poate zice că epocele de întărire ale roșiilor sunt acelea în cari pot face pe pofta străinătății, amăgind România. A adormi România prin protestațiuni patriotice și a face în același timp, pe cât se poate, treburile străinilor, iată trăsătura comună a tuturor guvernelor roșii.

❦