[1 august 1881]

Nu ne îndoiam că distingerea noastră între români de rasă și români de proveniență incertă are să provoace nemulțumiri. Am mai tratat cestiunea aceasta când în treacăt, când atrăgând în cercul discuției elemente istorice și etnologice mai numeroase, dar era atât de jenantă pentru d. C.A. Rosetti și pentru partidul de la guvern încât, cu o vădită teamă, s-au ocolit orice răspuns. Abia acum „L'Independance roumaine“, din cauze pe cari le înțelegem poate, ne răspunde, tăgăduind se înțelege adevărul aserțiunii noastre, și, ca argument ad hominem, ne spune că, dacă în partidul liberal se află oameni de origine străină, în partidul conservator se află asemenea.

Argumentele ad hominem nu probează niciodată nimic.

Se poate ca scriitorul articolelor din „Timpul“ să fie însuși fanariot sau străin de origine și teza tot rămâne adevărată, de vreme ce adevărul teoretic nu are a face nimic cu persoana care-l enunță, precum legea că repeziciunea cu care un corp cade crește în pătrat e o lege egal de adevărată, fie enunțată de un chinez ori de-un american. Tot astfel adevărul că în România predominarea a scăpat din mâinile elementelor istorice și a încăput pe mâna celor neistorice rămâne același dacă l-ar spune un român de rasă sau unul de origină străină, același dacă l-ar atinge pe enunțător sau nu.

Așadar argumente ad hominem, oricât de plauzibile ar fi pentru masa cititorilor, nu au absolut nici o valoare în privirea adevărului în sine a unei teze.

Teza noastră este cu toate acestea atât de adevărată încât se poate proba oarecum caz cu caz.

Între domnii fanarioți o singură familie s-au distins prin iubire pentru Țările române, prin sacrificiul vieții chiar pentru integritatea patriei: Ghiculeștii. Ei bine, Ghiculeștii n-au fost fanarioți veritabili, ci albaneji. Chiar numele „Ghica“ nu însemnează decât „Gheorghe“ în limba albaneză.

În privința dar a imigrațiunii de peste Dunăre cată să stabilim că, în încrucișarea de rasă care a avut loc, trebuie să se țină seamă de-o considerație de căpetenie: dacă rasa imigrată a fost tânără sau învechită. Tinerețea unei rase nu atârnă de secolii pe cari i-a trăit pe pământ. Orice popor care n-a ajuns încă la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupția și mizeriile ce le aduce cu sine o civilizație înaltă, dar în decadență, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privința formațiunii și mărimii, statura este cam aceeași, precum un stejar nu este decât reproducțiunea altui stejar. Din această asemănare de formațiune rezultă o mare asemănare de aptitudini și înclinări, cari se manifestă în caracterul unitar al naționalității. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere și energie vitală a colectivității. În acest stadiu de dezvoltare al nediversificării omul face atât de mult parte din totalitate încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O rasă tânără încrucișată c-o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amândorora se împreună într-o formă nouă, vitală.

Amestecul însă dintre o rasă îmbătrânită și una tânără dă aceleași rezultate pe cari le dă căsătoria între moșnegi și femei tinere: copii închirciți, mărginiți, predispuși spre morbiditate.

Dacă vom alătura regula aceasta la fenomenele câte ni se prezintă, dacă vom considera emigrațiunea anuală pentru cauze de sănătate a populațiunilor orășenești din România și morbiditatea cunoscută a acestor elemente, vom vedea că, în cea mai mare parte cel puțin, încrucișarea de rasă a fost nefericită. Mortalitatea din orașe ne-ar dovedi în fine că această rasă hibridă este menită a se stinge.

Dar ceea ce este fizic adevărat e intelectual și moralicește adevărat. Spiritele sunt morbide: de acolo substituția a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip și minciună. Caracterele sunt slabe: de acolo substituția energiei și curajului prin un fel de meschină adaptabilitate în toate împrejurările. În loc ca ele să imprime caracterul lor evenimentelor, din contra, evenimentele se imprimă în ele ca într-o ceară moale, însă și aceasta fără nici un fel de durabilitate.

De aceea nu e nimic serios în România. Azi unul proclamă republica, mâine e ultramonarhist; azi reprezintă o idee, mâine alta; toate în același mod superficial. Am zice că o idee nu mai e în stare a-și crea în creier un reziduu material nou în care să se statornicească, precum un copac îmbătrânit nu mai produce ramuri nouă. Numai pe cele existente deja mai răsar frunze, ca cea mai superficială manifestare de viață.

Nimeni nu va tăgădui extrema sterilitate intelectuală și morală a elementelor dominante din România. Cu toată mulțimea de oameni ce știu carte, arareori se va găsi un șir scris acătării, care să dovedească o concepție puternică. Oameni de caracter hotărât și statornic sunt asemenea rari.

Stabilim încă o dată că trebuie a se distinge între deosebitele rase imigrate în România.

Nu toți care au trecut la noi sub nume de fanarioți sunt în adevăr fanarioți, nu toți au fost neasimilabili. Din contra, n-am tăgăduit din capul locului că foarte numeroase elemente s-au asimilat cu totul și că numai imigrațiunea cea mai proaspătă, de 50 — 60 de ani încoace, prezintă inconvenientele neasimilării sau a neputinței de a se asimila.

Dar „L'Independance roumaine“ merge mai departe. Citează ca argument ad personam pe d. Catargiu.

Aci se înșală onor. confrate.

Catargieștii se găsesc deja ca boieri în timpul lui Mihai Viteazul și înainte, deci acum trei sute de ani. Tot astfel Cantacuzineștii, Roseteștii din Moldova ș.a.

„L'Independance roumaine“ mai vrea să introducă cu ocazia aceasta un basm despre C.A. Rosetti. E de notorietate publică că d. C.A. Rosetti n-are a face de departe măcar cu familiile istorice de același nume cari se află în țară, de notorietate publică că tatăl d-sale era grec, că d-sa însuși pronunță încă azi limba românească peltic ca orice grec. Ziarul francez susține acum că actualul ministru de interne e de origină italiană, ba chiar că e străvechi în țară. Până la probă negăm toate poveștile astea, scornite în favorul unui om pentru care a pretinde că e român s-a dovedit a fi un lucru mai mult profitabil decât adevărat.

Nu oprim pe nimeni de-a fi ori de-a se pretinde român.

Răul e însă că asemenea elemente prea proaspete, în loc de-a fi determinate de caracterul statornic al poporului, sunt, din contra, determinante pentru viața publică.

Urmările le vedem.

Neavând tradiții, nici patrie hotărâtă, ele urăsc trecutul, au rupt-o cu tradițiile; au prefăcut țara în mlaștină de scurgere pentru toate elementele nesănătoase ale străinătății. Azi deja fraternizează cu jidanii, mâine vor coloniza țara cu nemți, deși aceasta nu se poate întâmpla decât în socoteala poporului autohton. De acolo în fine demagogia descreierată și teoria de „om și om“.

Dacă — ceea ce nu se mai poate spera — Dumnezeu ar avea milă de această săracă de țară, cum zice Matei Basarab, și ar voi s-o înzestreze din nou cu oameni purtători ai tradiției și harnici a-i păstra caracterul, el ar trebui să-i aleagă din familii cari ar dovedi o vechime și o continuitate de influență politică de cel puțin 250 de ani.

Atunci am ști cu cine avem a face și nu s-ar întâmpla ca cristalul istoric al României să fie amenințat de-a fi reprezentat ici de Pherekydis, colo de Herșcu Goldner.

❦